Motto:
„Alba Iulia este leagănul vrerilor noastre: este infernul celor mai cumplite suferințe îndurate de titanii acestui popor, este paradisul împlinirilor noastre sfinte. Alba Iulia nu este o cetate născută din legende. Este jumătate din istoria noastră.”
Corneliu Coposu
S-a scris și s-a vorbit mult despre președintele Corneliu Coposu, mai ales în anii ’90, când influența și personalitatea lui au marcat o epocă importantă din istoria României. În zilele fierbinți ale evenimentelor din decembrie 1989 și în decursul anului 1990 a fost politicianul cel mai hulit, cel mai neînțeles, cel mai urmărit, considerat cel mai periculos de către conducerea de atunci a statului, indiferent că vorbim de conducerea politică sau de serviciile secrete. La începutul lui 1990, minciuna și manipularea noului regim la adresa președintelui Coposu atinsese cote impresionante, dar, totuși, cu o remarcă aflată pe buzele detractorilor săi, puterea și serviciile o nimeriseră: „n-a mâncat salam cu soia alături de noi”. Da, așa este, avuseseră dreptate! Corneliu Coposu nu mâncase salam cu soia! De ce? Pentru că acest produs reprezenta pentru el o… delicatesă inaccesibilă.
După trecerea sa la Domnul, pe 11 noiembrie 1995, cel numit atât de frumos de către filosoful Petre Țuțea, „Seniorul”, a devenit omul cel mai respectat, cel mai iubit, cel mai… De ce? Simplu, pentru că nu mai reprezenta un pericol pentru responsabilii post-comuniști sau, mai trist, pentru că poporul român l-a apreciat și i-a descoperit valoarea după ce nu a mai fost pe acest pământ. Pentru că nu voia nimic pentru el, ci totul pentru țara lui și pentru poporul român, a fost considerat inamicul numărul 1, de către cei care timp de aproape o jumătate de secol nu au făcut altceva decât să distrugă conștiințe și mentalități.
Ideologul principal al F.S.N., Silviu Brucan, a fost primul care a intuit și care a simțit pericolul pe care-l putea reprezenta Seniorul pentru toată gașca și clica de nomenclaturiști. Corneliu Coposu era singurul capabil cu adevărat să le încurce planurile, singurul care, dacă era lăsat să reconstruiască și să construiască, arunca în aer toate previziunile sumbre și calculate… din timp, ale „geniului” din Dămăroaia, care spunea cu un aer de superioritate că: „pentru a deprinde democrația, românii vor avea nevoie de 20 de ani”. Cred că puțină lume este la curent cu faptul că Seniorul Coposu și Silviu Brucan se cunoșteau de ceva timp, mai precis din 1945, când tânărul secretar de redacție al ziarului comunist Scânteia cerea public condamnarea la moarte a unui număr însemnat de personalități, printre care se regăsea și tânărul secretar al Sfinxului de la Bădăcin. În cursul serii de 22 decembrie 1989, Corneliu Coposu se afla la Televiziunea Română, la intrarea din strada Pangrati. A scris un bilet, în care a spus cine este și și-a exprimat dorința de a anunța în direct renașterea PNȚ. Bilețelul a ajuns în renumitul Studio 4 al televiziunii, unde erau Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Nicolae Militaru și mulți alții. Din spusele unui martor ocular, care i-a relatat Seniorului Coposu după câteva săptămâni întreaga scenă, când a citit biletul, „profetul din Dămăroaia” a albit și a strigat cu voce tare: „Oricine, dar ăsta, nu!”.
Ura, spaima și groaza pe care le-au avut Brucan și acoliții lui, în decursul zecilor de ani de întuneric comunisto-bolșevic, au reprezentat de fapt caracteristica principala a ceea ce doreau de fapt „reformatorii” după 1989: un glasnost al lor fără prea multe întrebări, cu schimbări coordonate de către ei și cu libertăți de tip american (tv, coca-cola,etc) care să adoarmă așa cum trebuie marea majoritate a populației.
Corneliu Coposu a fost un elev și un student eminent, dar „atingerea” lui Iuliu Maniu l-a desăvârșit, i-a arătat cum și de ce politica trebuie să fie o „activitate morală care nu poate să fie delimitată de etică și onestitate”. În tinerețea sa politică alături de Sfinx, a avut și el întrebări, a avut și el nemulțumiri și dezamăgiri, dar când marele Maniu i-a spus: „Cornele dragă, noi lucrăm cu oameni, nu cu îngeri” el a înțeles. A priceput cum trebuie să fie un om politic adevărat, cum trebuie să se impună într-o lume în care principiile și valorile – pe care le primise din fragedă pruncie și le aprofundase pe băncile renumitului liceu „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, iar mai apoi a prestigioasei Universități din Cluj – nu sunt văzute cu ochi prea buni în tumultoasa „politichie” de la București.
Iuliu Maniu l-a ales pe Corneliu Coposu pentru că a intuit profunzimea gândirii sale, pentru că a văzut în el ucenicul cel mai capabil să ducă mai departe și să transmită o idee, indiferent câte piedici i s-ar ridica în față. A te jertfi pentru o cauză, a te sacrifica pentru un crez, a duce mai departe flacăra credinței și a libertății, a nu negocia principii, sunt convins că acesta a fost lăsământul lui.
Corneliu Coposu a fost demnul și legitimul urmaș al lui Iuliu Maniu, nu pentru că a fost secretarul său personal sau pentru că a suferit și a făcut închisoare politică la fel ca și mentorul său, ci pentru viziunea pe care a avut-o în privința viitorului, a destinului unei nații, umilite și călcată în picioare atâția ani. Așa cum Sfinxul de la Bădăcin a fost unul dintre precursorii viitoarei Uniuni Europene, el vorbind de la început, de pe vremea când era Președintele Consiliului Dirigent, despre necesitatea unei Europe unite în fața provocărilor de orice fel, așa și Seniorul a avut curajul și viziunea de a înscrie PNȚ în Internaționala Creștin-Democrată, în 1987, trimițând o scrisoare de intenție vicepreședintelui de atunci al ICD, dl. Jean Marie Daillet.
După evenimentele din decembrie 1989, Seniorul Coposu a fost primul politician român care a vorbit public despre importanța și necesitatea ca România să intre în structurile euro-atlantice, menționând cu multă tărie importanța acestui lucru, iar în privința recunoașterii internaționale a PNȚCD, le explica tuturor colegilor și membrilor partidului, că fără o aderare și o participare serioasă în structurile europene și internaționale ale creștin-democrației, PNȚCD nu poate avea viitor și susținere.
Viziunea și simțul politic au fost caracteristicile principale ale celor doi titani ai istoriei noastre, pentru că au „văzut” cu mult timp înaintea multora ceea ce se va întâmpla. Din păcate, marea masă a celor care le-au fost apropiați, în familie, partid, societate, nu i-au înțeles și nu i-au urmat așa cum trebuia. Nu e nimeni de condamnat, nu e nimeni de judecat („doar Domnul este cel care are dreptul să îl judece” – Corneliu Coposu la adresa lui Alexandru Vișinescu [fost comandant al închisorii de la Râmnicu Sărat] în februarie 1990) e doar o constatare tristă a unui om care a avut șansa să stea ceva timp alături de „Președintele moral al României”!
Să fii închis 17 ani, să stai izolat într-o celulă timp de opt ani, să înduri cu stoicism bătăile și umilința, să fii capabil să-ți ierți torționarii, dușmanii, adversarii nu ține decât de o credință de nezdruncinat în Dumnezeu. Doar El a fost cel care l-a salvat, l-a ajutat, l-a călăuzit de la început și până la sfârșit pe drumul Golgotei, pentru că în proporție covârșitoare asta a fost calea lui, de la care nu s-a abătut nici un moment.
„Mi-am făcut un examen de conștiință. Am trecut în revistă toate suferințele și mizeriile prin care am trecut de-a lungul pușcăriilor, a anilor de detenție, a persecuțiilor post penitenciare. Și cred că aș opta pentru același destin. Cred că destinele noastre sunt scrise dinainte. Eu nu sunt fatalist, dar dacă mi s-ar ridica în față aceleași alternative, ceea ce aș alege ar fi tot trecutul pe care l-am trăit și pe care l-aș repeta cu seninătate.” (Corneliu Coposu)
Oare câți oameni politici și nu numai știu ce înseamnă să-ți faci un examen de conștiință? Oare câți politicieni realizează că oponentul politic este un adversar și nu un dușman? Oare câți dintre noi știm cât de important este să ierți?
Corneliu Coposu a fost principalul lider politic de după 1989 care și-a afirmat fidelitatea față de MS Regele Mihai și față de monarhie. PNȚCD a fost din 1990 conform programului său un partid monarhist, cu tot costul politic pe care îl presupunea atunci această asumare a regalității. Știm bine că Seniorului nu îi lipsea curajul politic, dar nici azi majoritatea nu înțelege intransigența monarhistă pe care a avut-o omul politic Coposu. Asta pentru că nici azi multă lume nu înțelege măsura în care nici căderea comunismului nu era completă, nici tranziția democratică nu putea fi sinceră fără reînnodarea firului legitimității.
Nici la noi, nici în Occident, nu s-a înțeles atunci, nu se înțelege nici acum măsura în care democratizarea și regalitatea erau în România postcomunistă fețele aceleași medalii. Corneliu Coposu, ca și modelul său Iuliu Maniu, era regalist pentru că era cu adevărat democrat.
Azi putem spune că România nu a devenit cu adevărat democratică pentru că nu a știut să reînnoade firul acestei legitimități. Rolul Fundației Corneliu Coposu este să explice generațiilor tinere această legătură istorică între monarhie și democrația autentică, să explice aceste adevăruri incomode și azi pentru mulți politicieni.
Regele Mihai și Corneliu Coposu au fost două personalități care înainte de 1989 au crezut că naufragiul regimului comunist era inevitabil și au acționat, fiecare în contextul respectiv, pentru a pregăti perioada de după. E și motivul pentru care au fost din primele momente țintele privilegiate ale celor care au luat puterea de la Ceaușescu.
Regele reprezenta continuitatea legitimă, legală, constituțională în raport cu România precomunistă.
Corneliu Coposu nu a reprezentat numai pe cel care a făcut posibilă reapariția principalului partid istoric, ci și pe cel care la nivel politic a reprezentat cu cea mai mare forță legitimitatea născută din închisorile comuniste. Corneliu Coposu a făcut din PNȚCD principalul vector al mesajului anticomunist care definea această legitimitate, care venea din suferința victimelor comunismului.
Din păcate, azi nu mai există un vector politic al acestui anticomunism, al acestei memorii care trebuie să fie parte a memoriei naționale.
Iubirea și devotamentul față de Familia Regală, față de monarhia constituțională, trebuie să fie exact ca și patriotismul față de țară, descris atât de frumos de Corneliu Coposu ca „o dragoste discretă, o disponibilitate de a-ți da oricând viața pentru ea și de a nu mărturisi acest sentiment”. Nu este important cât, cum sau de câte ori ai fost în poze sau la televizor alături de Rege, Regină sau Principese, ci felul în care crezi și îi iubești pe toți membrii Casei Regale.
Acum doi ani, în 2020, când s-au împlinit 25 de ani de la urcarea sa la Domnul, Preafericitul Cardinal Lucian, scria în cartea pe care i-am dedicat-o, 25 de ani fără Senior: „România este chemată să rodească acea «sămânță bună» pe care fratele nostru Corneliu a sădit-o in conștiința poporului său. Fiindcă existenta și jertfa lui, precum și a atâtor alți bărbați de seamă ai poporului nostru, vor fi prolifice doar dacă generațiile de astăzi și de mâine vor înfăptui idealurile lor, dorurile lor, lacrimile lor.”
Din lumea de dinainte de 1989, mulți au păstrat ceea ce făcuse și face întotdeauna forța unui regim totalitar: dezinteresul, necunoașterea, incultura, lipsa de informație, privirea plecată înspre pământ, provincialismul care nu ne scoate din timpul nostru și nu ne duce spre alte meleaguri spre a le cunoaște întru dialog, ci spre a profita, ca de o neașteptată deschidere. Psihologul belgian, Pierre Daco, spunea: „Nu spune despre un om că este prost, până nu descoperi de ce îți pare astfel: n-a avut prilejul să cunoască, n-a fost informat sau este deformat de mediu, de temperament, de cei care au interesul să-l prostească? Și dacă ai constatat că prostia lui este ceva organic, iremediabil, inexplicabil, atunci, tu, ca om învățat, ai o singură datorie: să veghezi ca prostia lui să nu se transforme în răutate.”
Iuliu Maniu, Ilie Lazăr și Corneliu Coposu au demonstrat prin ceea ce au făcut în întreaga lor viață că nu au fost niciodată SSOS (slugă supusă oricărui stăpân), și că prin credința lor, idealul lor, convingerile lor, și-au purtat crucea cu smerenie și speranță arătând tuturor celor care au avut ochi să vadă și urechi să audă că pilda Mântuitorului „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” nu sunt doar niște cuvinte în zadar. Ei au cucerit-o prin luptă și jertfă, deci nouă și vouă, generației tinere, nu ne rămâne decât să construim o națiune și să cucerim o lume în care să ne găsim cu toții, frați și surori, în dragoste, adevăr, acceptând cu umilință că, poate am greșit, că putem greși, dar ne va rămâne un atu, care ne poate scoate din îndelungata tranziție în care ne aflăm: curajul, îndrăzneala de a privi lucrurile în față, asumând ce ni se reproșează și căutând să reparăm și să vindecăm sufletele noastre și țara noastră încă bolnavă.
În viața politică a lumii apar câteodată, se spune cu emfază „la 100 de ani” oameni mesianici, care pot prin carisma lor, prin ideile lor, prin determinarea lor, să influențeze un popor, o națiune sau o lume, pozitiv sau negativ. Secolul 20 a fost cu siguranță unul în care lumea s-a schimbat, în bine sau în rău, de la un deceniu la altul. Au existat însă oameni politici care s-au încăpățânat să rămână la fel: să-și respecte ideile și principiile cu care au pornit pe sinuosul drum al politicii, să lupte și să se jertfească pentru ceilalți, să nu dorească să parvină cu orice preț, să-și iubească dușmanii și adversarii, și nu în ultimul rând, să aibă o credință de nezdruncinat în Dumnezeu.
Pot să spun cu mâna pe inimă, fără teama de a greși, că Seniorul Corneliu Coposu a fost un astfel de om. Dimensiunea lui, din toate punctele de vedere, a fost uriașă, subiectivismul de care aș putea fi acuzat pentru că am stat lângă el și l-am cunoscut îndeaproape de mic copil, transformându-se, cu siguranță, în obiectivitate, dacă fiecare dintre dumneavoastră ar analiza întreaga lui viață, așa cum a fost, fără înflorituri sau lucruri care „să dea bine”.
Pentru a întări și mai mult cele spuse mai sus, vă rog să meditați la cele scrise pe o bucată de hârtie, la data de 12 noiembrie 1995, la catafalcul său aflat la sediul PNȚCD din [Piața] Rosetti, de către cel care i-a fost adversar… o viață întreagă, bolșevicul Alexandru Bârlădeanu: „Am pornit amândoi de tineri în viața politică având idealuri diferite. Istoria a demonstrat că tu ai fost cel care a avut dreptate!”
Corneliu Coposu a fost un simbol al demnității noastre naționale. Corneliu Coposu a fost un simbol al curajului neînfrânt în fața unor pericole aparent de neînvins. Corneliu Coposu a fost un simbol al păstrării credinței și speranței, în situații în care totul pare negru și pierdut pe veci. Dar, mai presus de toate, Corneliu Coposu rămâne un simbol al consecvenței, statorniciei și neclintirii în apărarea unor principii morale eterne, fără de care nu putem să mergem înainte cu capul sus prin istorie, nici ca oameni, și nici ca neam.
Pentru mine, Corneliu Coposu, Seniorul, Nenea Puiu, „a strălucit și s-a mistuit luminând, iar din lumina meteorilor neamului sunt țesute paginile de istorie”.
Alba-Iulia,
12.11.2022
Text publicat inițial în Revista Memoria
