1990 este anul în care apele se despart. An de tranziţie, an sângeros, an turbulent, an al visării şi an al fanatismului, 1990 propune românilor alegerile care nu mai lasă loc de ambiguitate. Mai mult ca oricând în istoria noastră recentă, identităţile se modelează în funcţie de răspunsurile pe care fiecare le dă provocării libertăţii. Seducţia populismului tiranic, cu cortegiul său de fantasme, este alternativa la proiectul modernizării sub semnul democraţiei constituţionale.
Zilele de 28 / 29 ianuarie proiectează, pe acest fundal de negură şi emoţii, efigiile celor două personalităţi în care se întrupează opţiunile disputându-şi imaginarul românesc. În vuietul străzii, se pot desluşi chipurile lui Corneliu Coposu şi Ion Iliescu- întâlnirea dintre cei doi este întâlnirea dintre modelele între care România este chemată să opteze, o dată pentru totdeauna. Ceea ce vocea lui Corneliu Coposu articulează, fără emoţie şi cu acel curaj ardelenesc al încăpăţânării, este datoria autorităţilor provizorii de a proteja cadrul pluralusmului şi competiţiei echitabile. Răspunsul lui Ion Iliescu este şirul nesfârşit de oameni ai muncii care scandează, înaintează şi devastează. Glasul lui Ion Iliescu este glasul clasei muncitoare, invitată să joace, pe scena istoriei, rolul ei de clasă conducătoare a societăţii. Cei ce i se opun vor fi striviţi, fără ezitare, de acest fluviu uman pe care energia mesmerică a lui Ion Iliescu îl eliberează.
De aici, din acest punct al dialogului inegal dintre cei fără de putere şi statul tiranic, se încheagă intreaga poveste a naţiunii noastre. Vieţile paralele ale lui Corneliu Coposu şi Ion Iliescu se suprapun peste ezitările şi iluziile unei întregi comunităţi. Pentru Ion Iliescu, 1990 este anul triumfului. Lui îi este dat să realizeze ceea ce nimeni după el nu va mai realiza- să se confunde cu urile şi patimile poporului care îl alege, entuziast. 20 mai 1990 este ceremonia prin care fesenismul îşi proclamă victoria supremă. În faţa lui nu se mai află decât resturile unei societăţi aneantizate. Mineriada este culminaţia acestui proces legic de epurare şi domesticire.
1990 este, pentru Corneliu Coposu, anul în care singurătatea dureroasă a resentimentului pare să evoce anii imediat postbelici. Desigur, nimeni nu îl va mai putea intemniţa, iar drumul său nu îl va mai duce înapoi spre tăcerea tombală de la Râmnicu Sărat. Dar compatrioţii săi nu vor înceta să îi ofere şansa teribilă de a sorbi din cupa umilirii şi a dispreţului. Evacuat din sediul partidului pe care îl refondează, invocat ca semn al reacţiunii şi moşierimii, hulit şi executat în efigie, huiduit pe 1 decembrie 1990 în locurile în care Iuliu Maniu rostise cuvintele Unirii, Corneliu Coposu este dator să înfrunte destinul cu seninătatea celui care ştie că steaua libertăţii luminează deasupra inimilor noastre. Solitudinea sa în mijlocul mulţimilor fanatizate este semnul moderaţiei militante.
În cele din urmă, fiecare dintre cele două vieţi care se scurg, paralel, în lungul an 1990 lasă în urma lor un legat. Moştenirea cea mai durabilă a lui Ion Iliescu este chiar România actualului an electoral. El este arhitectul lumii de care ţinem şi noi. El este demiurgul ce, prin cuvânt fesenist, edictează constituţii şi legi, încadrând românii în cercul de fier al patronajului politic şi al subdezvoltării democratice. El este părintele şi creatorul universului pe care îl domină, până când este devorat, la rândul său, de cei iviţi din magma energiilor sale.
Legatul lui Corneliu Coposu este infinit mai fragil şi neînsemnat în ochii celor care venerează puterea şi gloria înşelătoare. El se reduce la acest gest temerar de refuz al opresiunii şi tiraniei. El înseamnă încrederea, până la capăt, în puterea libertăţii şi legilor drepte de a ne fi călăuză. Modest şi neînduplecat, el pune temelia confruntărilor noastre viitoare. Memoria lui este imperativul solidarităţii în ceasurile în care laşitatea domneşte peste o naţiune întreagă.
Articol publicat inițial în revista electronică LaPunkt.ro
