“La câteva săptămâni după ce teroriști islamiști au deturnat patru avioane, provocând devastări în sudul Manhattanului și la Pentagon în numele unor convingeri religioase aberante, mă aflam la cină, în apartamentul papal, alături de Ioan Paul al II-lea și de trei dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi. Atmosfera era sumbră, ceea ce era neobișnuit la acea masă. Speranța papei într-o „nouă primăvară a spiritului uman” după sângerosul secol al XX-lea, pe care o proclamase la Organizația Națiunilor Unite în 1995, părea să fi fost spulberată. Iar o țară pe care ajunsese să o iubească și să o prețuiască, Statele Unite, fusese profund rănită. Astfel, conversația de o oră s-a concentrat asupra semnificației tuturor acestor lucruri — o întrebare pe care Ioan Paul al II-lea mi-a adresat-o direct.
I-am spus că, în opinia mea, era un punct de cotitură în istoria lumii, un exemplu al misterului răului acționând prin coruperea unui monoteism deja deficitar, un posibil moment de luciditate morală pentru Statele Unite și o situație extrem de complicată din punct de vedere strategic și politico-internațional. Toate acestea, am continuat eu, reprezentau atât o provocare morală, cât și una politică și, deși prima îndatorire a unui guvern responsabil era garantarea securității cetățenilor săi, discursul președintelui Bush din 20 septembrie indica faptul că acțiunea militară americană împotriva al-Qaeda și a susținătorilor săi talibani urma să fie desfășurată în conformitate cu principiile războiului drept, și nu ca un act de vendetă sau de răzbunare. Era esențial ca toată lumea să înțeleagă că ceea ce se afla în joc nu era doar securitatea Statelor Unite, ci însăși posibilitatea existenței unei „ordini” mondiale. Am mai arătat că Osama bin Laden era un om foarte bogat și că afirmația potrivit căreia terorismul era produsul sărăciei — teza susținută la ONU de arhiepiscopul Renato Martino, reprezentantul permanent al Sfântului Scaun pe lângă această organizație — nu contribuia deloc la clarificarea amenințării cu care ne confruntam cu toții.
În ce măsură rezistă această analiză, douăzeci și cinci de ani mai târziu?
Prima mea ipoteză pare să fi fost confirmată: atentatele de la 11 septembrie au inaugurat o nouă dezordine mondială. Ceea ce nu am prevăzut a fost că această nouă dezordine avea să fie amplificată și mai mult de incompetența politicii americane și de aparenta retragere din asumarea responsabilităților globale, cerută de un segment vocal al populației americane. Iar aceasta din urmă — noul izolaționism, exacerbat de rețelele sociale și de nebunia internetului — va îngreuna și mai mult abordarea serioasă a celei dintâi: declinul gândirii strategice și morale în cercurile americane responsabile de elaborarea politicilor publice.
Cât despre confruntarea cu faptul că jihadismul — o formă de islam ruptă de rațiune și hotărâtă să impună lumii un regim islamist coercitiv — a reprezentat cauza principală a atentatelor de la 11 septembrie? Ei bine, acest proces de reflecție nu a început niciodată cu adevărat, în pofida eforturilor depuse de papa Benedict al XVI-lea la Regensburg, în 2006, pentru a propune o agendă serioasă a dialogului interreligios asupra problemei raportului islamului cu „restul” lumii. Rezultatul de un comic facil s-a văzut recent în ordinul dat de Canadian Broadcasting Corporation — retras ulterior, după ce a fost ridiculizat din toate părțile — potrivit căruia angajații săi nu trebuiau să se refere la evenimentele de la 11 septembrie drept „atacuri teroriste”. Publicația satirică indispensabilă *Babylon Bee* a răspuns (printr-o fotografie de la Debarcarea din Normandia, înfățișând soldați ai Diviziei 4 Infanterie a Armatei SUA luând cu asalt plaja Utah, însoțită de falsul titlu CBC: „Adolescenți americani vizitează Franța”.
Expresia mult mai gravă a acestui eșec constă în refuzul persistent al majorității ministerelor de Externe occidentale, inclusiv al Departamentului de Stat al SUA, de a recunoaște că convingerile religioase rămân o forță puternică în afacerile internaționale, atât în rău, cât și în bine. S-ar fi putut crede că atentatele de la 11 septembrie vor infirma sau cel puțin vor tempera prejudecățile seculariste din analiza politicii mondiale. Acest lucru nu s-a întâmplat.
În ceea ce privește speranța că atentatele de la 11 septembrie vor readuce Statele Unite la luciditate, și aceasta pare să fi fost neîntemeiată. Extraordinara solidaritate națională manifestată în acea zi cumplită și în săptămânile care au urmat imediat este astăzi aproape imposibil de imaginat, în condițiile în care viața noastră publică a coborât într-o atmosferă sufocantă de teorii conspiraționiste, inclusiv într-un antisemitism virulent care, asemenea tuturor izbucnirilor de ură și instigare împotriva evreilor, este întotdeauna un semn al declinului cultural.
Și totuși, nu mă pot gândi la atentatele de la 11 septembrie, douăzeci și cinci de ani mai târziu, fără să-mi amintesc și de altceva: pasagerii zborului United 93, care s-au sfătuit între ei și au hotărât să riște să moară ca oameni liberi, în loc să moară cu siguranță ca simplă carne de tun a jihadiștilor — și care, procedând astfel, au împiedicat distrugerea Capitoliului Statelor Unite. Exemplul lor ar trebui să ne inspire să ne ridicăm, ca societate civilă și comunitate politică, la un nivel mai înalt decât cel la care ne aflăm în prezent.”
(George Weigel, Unlearned Lessons of 9/11, a Quarter-Century Later, FIRSTTHINGS.com)
