Pe Cornel l-am întâlnit la începutul anului 1945, într-o perioadă de mari frământări pentru ţară. Eu eram la începuturile studenţiei, la Litere. Eram implicat în mişcările de tineret care au precedat 8 noiembrie 1945 şi eram pasionat de gazetărie. Mergeam tot timpul la „Club”, in strada Clemenceau 9, unde se afla vechiul sediu al PNŢ. Era acolo o mişcare permanentă de oameni, acolo era şi redacţia ziarului „Dreptatea”, acolo l-am cunoscut pe Cornel. El era secretarul lui Iuliu Maniu, participa la toate întâlnirile importante, inclusiv cele cu străinii. Dar era foarte legat de acţiunile tineretului şi scria frecvent la „Dreptatea” şi „Ardealul”.
La vremea aceea, avea vreo 30 de ani. Nu aveai cum să nu îl remarci. Era un bărbat frumos, avea o statură impresionantă, foarte înalt şi voinic, cu alură sportivă, un bărbat foarte elegant şi îngrijit. Avea o privire caldă, parcă te mângâia cu privirea. Ce m-a frapat, dar uite că nu l-am întrebat niciodată de ce, purta ceasul la mâna dreaptă. Mi-a rămas de atunci în memorie imaginea lui uitându-se la ceasul de pe mâna dreaptă…..
Ne-am apropiat repede. Tatăl meu murise de curând şi treceam printr-o stare sufletească specială. Cu bunătatea lui excepţională m-a susţinut şi ajutat să depăşesc momentul.
Dar unii chiar ne-au luat drept tată şi fiu. În 1946, începuseră arestările, am stat în aceeaşi închisoare cu el, în clădirea Arsenalului – a fost demolată odată cu întreaga zonă Uranus. Acolo era Tribunalul Militar. Încă nu se înfiinţase Securitatea, era încă poliţia secretă, bine căptuşită de comunişti veniţi cu ruşii acolo, era şi Brucan. Totuşi ne scoteau la plimbare în curtea împrejmuită cu sârmă ghimpată. Şi, într-o zi, mă plimbam cu Cornel prin curte. Eu eram un puşti (aveam 20 de ani) şi eram şi mult mai scund decât el. Şi Cornel mă ţinea pe după umeri. Şi, când ne-am apropiat de sârma ghimpată îl aud pe unul dintre soldaţii din garda care păzea spunând: „Ia uite-l şi pe ăsta, a venit cu copilul la puşcărie!”
Citeam articolele lui Cornel din „Curierul” şi, mai apoi, din „Dreptatea”. Era extrem de combativ, dar în limite civilizate, cu argumente, nu aşa cum se face azi presă. Ataca presa comunistă şi pe propagandiştii regimului care se instala prin forţă şi teroare. A polemizat mult, de exemplu, cu Zaharia Stancu sau cu alţi scriitori deveniţi peste noapte comunişti.
Au urmat anii de întuneric, cu închisori şi suferinţă. L-am întâlnit pe Cornel, mai mult întâmplător, în anii comunismului.
Ne-am revăzut cu adevărat abia după 40 de ani, în decembrie 89, când am reînfiinţat partidul. Deşi îmbătrânise, slăbise enorm şi trecuse prin atâtea încercări, rămăsese acelaşi om cald, drăguţ şi jovial. Dar, în primul rând, rămăsese acelaşi om drept, niciodată supărat. Era calm şi chibzuit, nu se enerva, nu vorbea urât, devenise un povestitor cu har. La câte minciuni, calomnii şi grozăvii s-au spus despre el în acea perioadă, el nu le băga niciodată în seamă. Prefera să facă haz de ele. Îmi amintesc, cât redacţia ziarului a fost in Piaţa Rosetti, trecea în fiecare zi pe la mine, să vorbim, să ne sfătuim, să glumim.
De fapt, salvarea noastră, a tuturor, a fost Corneliu Coposu. Cu viziunea sa politică, a reuşit să adune forţele democratice împreună, datorită lui s-a făcut CDR şi Opoziţia unită a reuşit să învingă la vot pe comunişti. Din păcate, azi, în lumea politică principiul care l-a călăuzit pe Corneliu Coposu şi pe care îl „moştenise” de la Iuliu Maniu – principiile nu se discută – este tot mai des încălcat. Speranţa vine însă de la generaţiile tinere care, având şansa să înveţe istoria adevărată a României, îi descoperă pe Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu şi un alt mod de a face politică şi de a scrie istorie.
Paul Lăzărescu
(jurnalist la Dreptatea între 1946-1947 și director al ziarului Dreptatea după 1989)