“Să comparăm două evenimente din această săptămână. Secretarul de stat al SUA, Marco Rubio, vorbind în fața Acropolei, a făcut apel la „redescoperirea” spiritului occidental și a îndemnat Europa „să se trezească din lunga sa letargie și să reaprindă focul care s-a aprins aici cu milenii în urmă”.
În aceeași zi, o statuie a lui Donald Trump, înaltă de 2,44 metri, reprezentându-l gol, acoperit cu foiță de aur de 23 de carate și intitulată „Ciuma portocalie”, a fost expusă în clădirea Parlamentului European de la Strasbourg.
Într-un fel, acest lucru rezumă diferența dintre America și o mare parte a Europei. Una dintre ele, cel puțin la nivel retoric, încă înțelege ce a făcut civilizația noastră să aibă succes și dorește să o reînnoiască. Prea mulți reprezentanți ai celeilalte preferă să se joace în loc să se confrunte cu realitatea.
Iată de ce Uniunii Europene îi este atât de greu să gestioneze capcana politică în care se află. Alegătorii săi se deplasează spre dreapta. Însă conducerea și instituțiile sale sunt hotărâte să nu recunoască această realitate. Problema lor este că, dacă vor continua să excludă noua dreaptă de la putere, guvernarea europeană va deveni și mai îndepărtată de cetățeni și mai puțin democratică. Totuși, dacă vor proceda invers, întregul sistem va fi supus unor tensiuni severe. Nu există o cale ușoară de ieșire.
Evenimentele din această săptămână ilustrează dificultățile. În Franța, protestele au devenit violente. Piețele obligațiunilor și-au îndreptat armele spre Paris, costurile împrumuturilor franceze au crescut vertiginos, iar diferența față de Germania a ajuns la cel mai ridicat nivel de la criza zonei euro încoace. Acest lucru nu este deloc surprinzător, având în vedere perspectiva ca, în primăvara viitoare, turul al doilea al alegerilor prezidențiale să se desfășoare între Marine Le Pen și Jean-Luc Mélenchon, al cărui răspuns la problema uriașei datorii publice a Franței este: „Luați-o și dați-i foc”.
În Germania, așa-numitul „cordon sanitar” împotriva AfD începe să cedeze. În Saxonia-Anhalt, săptămâna aceasta, AfD a obținut funcția de președinte al parlamentului landului și este posibil să ajungă în curând și la guvernare.
În Spania, am asistat la manifestații de masă organizate de o stângă ignorantă, lipsită de orice înțelegere a economiei. Pariul prim-ministrului Pedro Sánchez pe organizarea unor alegeri anticipate s-ar putea întoarce împotriva sa și ar putea duce la înlocuirea lui cu o coaliție care, inevitabil, va fi numită din nou „de extremă dreapta”.
Italia și Polonia sunt deja guvernate de dreapta. Există și excepții, precum Ungaria, dar direcția evoluției este imposibil de ignorat. Europa se deplasează spre dreapta.
O mare parte din ceea ce susține noua dreaptă europeană nu ar fi fost deloc deplasat în anii 1970 și 1980: o orientare relativ etatistă, sprijinirea întreprinderilor naționale și conservatorism social. Noutatea constă în tonul mai dur adoptat în privința noilor probleme ale epocii: migrația, identitatea europeană și civilizația — tocmai temele despre care a vorbit Rubio. La baza acestei orientări se află o îngrijorare reală: societățile europene se erodează din interior.
Establishmentul european a răspuns nu prin confruntarea cu aceste argumente, ci prin încercarea de a le reduce la tăcere. Cordonul sanitar din Germania ilustrează problema la scară redusă. El a transmis întotdeauna mesajul că elitele germane nu aveau încredere în propriii alegători. Acum, această strategie este întru totul contraproductivă. Obligând dreapta tradițională să intre la nesfârșit în coaliții cu stânga, ea nu le-a lăsat alegătorilor care își doresc cu adevărat un guvern de dreapta aproape nicio altă opțiune decât să voteze AfD.
Bruxellesul procedează la fel, dar la scară continentală. Împinge dreapta la marginea Parlamentului European. Dezbate bugetul la fel ca în ultimii 40 de ani. Nu înregistrează niciun progres serios în ceea ce privește reforma reglementărilor. Nu abordează problema costurilor paralizante ale energiei. În schimb, este obsedat de „dezinformare” și de „actorii ruși răuvoitori”.
Desigur, amenințările reale există, dar ele au devenit o explicație convenabilă pentru fiecare rezultat electoral care nu îi convine. Efectul este excluderea opiniei publice reale din cercul restrâns al celor care dețin puterea. Nimic din toate acestea nu face sistemul mai stabil. Dimpotrivă, îl face mai fragil.
Această confruntare dintre un segment larg al alegătorilor europeni, nemulțumiți și înstrăinați de sistem, și elitele lor va defini Europa pentru o întreagă generație. Dacă Bruxellesul își menține poziția, alegătorii se vor simți și mai deconectați. Li se va oferi remediul obișnuit al Bruxellesului: mai mult federalism, un buget mai centralizat și mai multă putere pentru instituții. Dacă se va ajunge la un plan de salvare financiară a Franței, numai Uniunea Europeană, acționând colectiv, dispune de forța financiară necesară pentru a-l pune în aplicare, iar prețul va fi un nou transfer de putere economică dinspre națiunile europene către nivelul supranațional.
Dacă, dimpotrivă, dreapta va reuși să obțină victorii decisive în marile state membre, Uniunea Europeană însăși va fi supusă unui alt tip de tensiune, poate chiar mai mare decât și-au imaginat majoritatea alegătorilor. O uniune construită pe premisa unei integrări din ce în ce mai strânse nu este concepută pentru a face față unor guverne care resping acest obiectiv. Politicile lui Le Pen și ale AfD sunt incompatibile cu Uniunea Europeană în forma sa actuală. Fie o vor destrăma, fie vor fi ele însele înfrânte de aceasta.
Nimeni nu poate ști cu certitudine ce cale va urma Europa. În orice caz, Uniunea Europeană a următorului deceniu va fi mai centralizată sau mai instabilă decât cea pe care o cunoaștem astăzi — și, foarte posibil, ambele.
Marea Britanie nu ar trebui să se lege de niciuna dintre aceste variante. Desigur, nu pretind că noi ne descurcăm mult mai bine. La urma urmei, tocmai am asistat la un fel de lovitură de stat socialistă, iar Marea Britanie se află în mod evident sub presiunea acelorași forțe care sunt atât de vizibile pe continent. Dar avem un avantaj major: capacitatea de a face propriile alegeri și de a ne scoate singuri din declin.
Domnul Rubio a evocat povestea unei civilizații occidentale născute la Atena și aduse în America de oameni „înzestrați cu geniul englez al libertății”. Are dreptate. Trebuie să avem încredere în acest geniu.
De ce ne-am expune atunci unor riscuri mai mari, legându-ne de legislația UE prin intermediul unor „resetări” ale relației și al alinierii normative? Și, mai grav, de ce ne-am plasa din nou sub autoritatea instituțiilor de la Bruxelles tocmai în momentul în care acestea se confruntă cu alegerea dintre o centralizare și mai accentuată și dezintegrare?
Trebuie să ne păstrăm libertatea de a acționa. De ce am renunța la ea tocmai acum, acceptând rolul de simpli destinatari ai regulilor, legați de catargul navei altcuiva?”
Sursa: The Telegraph (David Frost, Marco Rubio has exposed just how unserious the EU really is)
