În pofida transformărilor radicale prin care a trecut România în ultimii 70 de ani, din ce în ce mai mult – mai ales în ultimul deceniu – sociologi și istorici s-au concentrat în studiile lor asupra problemei continuităților ce au traversat diverse regimuri politice (de la perioada „burgheză“ la comunism și postcomunism). În această tendință se înscrie și cartea lui Cătălin Augustin Stoica, sociolog și profesor la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, un reputat cercetător în științe sociale format la Central European University și Stanford.
Volumul – alcătuit din patru studii care își au propria autonomie, dar și o dimensiune congruentă adunate laolaltă – își propune să surprindă câteva elemente, practici și instituții informale care „au supraviețuit, s-au adaptat și continuă să genereze efecte și azi“ (p. 13). Cătălin Augustin Stoica își începe analiza cu observația că, în anul 2003, pe primele douăzeci de locuri în topul celor mai bogați români se situau șapte persoane despre care s-a spus că, direct sau indirect (prin intermediul familiilor), au avut legături cu vârfurile sistemului comunist sau au fost lucrători ai Securității, conform propriilor declarații (p. 10). Unul dintre cei enumerați de autor este Iosif Constantin Drăgan. Astăzi știm că Ion Iliescu se numără printre primii demnitari comuniști care – în calitate de șef al Secției Propagandă a CC al PCR – i-au semnalat lui Nicolae Ceaușescu de existența lui Iosif Constantin Drăgan (ca posibil sprijinitor al cauzei românești comuniste, inclusiv pentru recunoașterea internațională a drepturilor de autor în cazul unor cetățeni români) propunând strângerea legăturilor cu controversatul om de afaceri italo-român (vezi Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond CC al PCR – Secția Propagandă și Agitație, dosar nr. 8/1967, f. 196 și urm.). Ulterior, în mai puțin de câțiva ani, I.C. Drăgan avea să devină un prieten personal al lui Ceaușescu, poziție din care a încercat să regrupeze inclusiv o parte a scriitorilor și intelectualilor din România comunistă pe poziții naționaliste, tracomane și ostile scriitorilor occidentalizanți, nealiniați și rezistenți prin cultură. Afacerile sale în România s-au derulat și înainte și după 1989. De altfel, Cătălin Stoica dedică chiar un capitol special Capitalismului postcomunist à la roumaine (pp. 169-212), numit și capitalism politic.
Autorul respinge tezele care accentuează nostalgia românilor după comunism și (presupusul) atașament pentru colectivism profund opus individualismului liberal (p. 13). În schimb, se concentrează asupra unor practici informale ce transgresează variate regimuri politice. Mihai Ralea și alți autori interbelici au tot vorbit despre celebrele „intervenții“ ale prietenilor și cunoștințelor odată ce se întâmplă ca cineva din cercul lor apropiat să ajungă în funcții de decizie. În comunism, tot acest sistem a cunoscut transformări și a ajuns să fie numit Pile, cunoștințe, relații – de fapt o abreviere a titulaturii partidului unic, PCR. Cătălin Stoica îl echivalează cu „formele mutante ale relațiilor clientelare preexistente regimului comunist“ (p. 14) și chiar consacră un întreg capitol pentru a surprinde prelungirile de după 1989 ale fenomenului – „P.C.R.“ (Pile, Cunoștințe și Relații) în postcomunism, pp. 140-168.
La o primă vedere ar părea că perspectiva lui Cătălin Stoica este una pesimistă, atunci când scoate la iveală continuități mai degrabă deranjante. De fapt, a privi trecutul pe o durată mai lungă aduce la lumină aspecte esențiale ce țin inclusiv de natura regimului politic de dinainte și de după 1939/1945: „în condițiile în care în jurul nostru țări precum Ungaria ori Polonia – fostele «premiante» ale reformelor postsocialiste – par să se transforme în regimuri iliberale, studiul schimbărilor și al continuităților ne poate fi de un real folos pentru a înțelege astfel de deraieri“ (p. 15). După cum au remarcat recent și cercetători occidentali consacrați precum Sabrina Ramet (Interwar East Central Europe, 1918-1941. The Failure of Democracy-Building, the Fate of Minorities, Routledge, London and New York, 2020), în perioada interbelică România s-a aflat într-o companie onorantă (alături de Cehoslovacia), ambele țări fiind ultimele redute ale parlamentarismului și ale democrației (chiar dacă imperfecte), în timp ce în Ungaria și Polonia regimurile autoritare s-au impus mai devreme. Evident, România a fost o democrație mult mai șubredă în comparație cu Cehoslovacia, iar aceasta explică poate și dificultățile de asumare până la capăt a spiritului liberal și a practicilor politice specifice unei democrații consacrate.
Cartea lui Cătălin Stoica – conținând pagini importante și despre transformarea violentă a agriculturii sub comunism, regimul proprietății și bazele sociale ale PCR – este un volum bine construit, întemeiat pe o multitudine de surse istorice, ceea ce îi asigură consistență academică.
Articol publicat inițial în revista România literară
