La un sfert de secol de la atentatele din 11 septembrie 2001, memoria acelei zile începe inevitabil să se transforme. Pentru cei care au trăit-o, ea rămâne o ruptură personală, una dintre acele experiențe care împart timpul în două: înainte și după. Pentru generațiile mai tinere, atentatele riscă însă să devină un simplu reper istoric, redus la imaginile avioanelor care lovesc Turnurile Gemene, la prăbușirea clădirilor și la începutul războiului global împotriva terorismului.
Dar 11 septembrie nu poate fi înțeles numai prin imaginile acelei zile. În memoria sa se suprapun tragedia celor aproape 3.000 de oameni uciși, vulnerabilitatea neașteptată a celei mai puternice țări din lume, fanatismul celor care au organizat atacurile și consecințele politice ale răspunsului american. A comemora atentatele înseamnă, în același timp, a păstra memoria victimelor și a examina cu luciditate deciziile luate în numele lor.
Atacul nu a apărut din senin. La 26 februarie 1993, teroriști islamiști detonaseră deja o camionetă încărcată cu explozibili în parcarea subterană a World Trade Center. Planul era prăbușirea unui turn peste celălalt. Șase persoane au fost ucise, dar clădirile au rămas în picioare. Opt ani mai târziu, organizația Al-Qaeda avea să revină cu un plan mult mai bine pregătit și cu o capacitate de distrugere incomparabil mai mare.
Motivațiile lui Osama bin Laden au fost adesea simplificate. După atentate, administrația americană a susținut că Statele Unite fuseseră atacate pentru libertățile și modul lor de viață. În realitate, liderul Al-Qaeda invoca politica Washingtonului în Orientul Mijlociu, prezența militară americană în Arabia Saudită și sprijinul acordat Israelului. În același timp, războiul său avea o dimensiune profund religioasă, întemeiată pe o interpretare extremistă a islamului, respinsă de majoritatea autorităților și teologilor musulmani.
Bin Laden nu avea o pregătire religioasă formală. Pentru a conferi legitimitate atacării civililor americani, el avea nevoie de autoritatea unor clerici radicali. Fanatismul Al-Qaeda nu poate fi redus, așadar, nici la o simplă reacție politică, dar nici identificat cu islamul în ansamblul său. El a rezultat din combinarea unor revendicări geopolitice cu o ideologie religioasă nihilistă, care transforma uciderea civililor și sacrificarea propriilor adepți în acte pretins sacre.
Rămâne incomodă și problema rolului Arabiei Saudite. Cincisprezece dintre cei 19 teroriști implicați în atentate erau cetățeni saudiți. Timp de mulți ani, autoritățile americane au evitat să insiste asupra influenței exercitate de ideologia wahhabită, promovată atât în Arabia Saudită, cât și în numeroase comunități musulmane din alte țări. Informațiile apărute ulterior au ridicat întrebări și în legătură cu sprijinul de care s-ar fi putut bucura unii dintre teroriști din partea unor persoane apropiate de cercuri oficiale saudite.
Aceste aspecte au fost trecute în plan secundar și din cauza relației strategice dintre Washington și Riad. Ele ne amintesc că alianțele internaționale pot împiedica uneori examinarea completă a cauzelor unei tragedii. Înțelegerea atentatelor presupune, prin urmare, nu numai identificarea adversarilor declarați, ci și o analiză lipsită de complezență a responsabilităților aliaților.
Atentatele au demonstrat puterea distructivă pe care o poate dobândi un grup relativ restrâns, condus de un lider perseverent și sprijinit de o rețea internațională. Multă vreme, bin Laden a fost prezentat drept o figură izolată, refugiată în munți și ruptă de conducerea efectivă a organizației sale. Documentele descoperite în ascunzătoarea sa din Abbottabad au arătat însă că a continuat să coordoneze Al-Qaeda, să intervină în deciziile strategice și să participe la elaborarea mesajelor publice chiar și în anii în care era căutat de serviciile americane.
În același timp, bin Laden a evaluat greșit reacția Statelor Unite. El considera America o putere lipsită de voința de a suporta un conflict îndelungat și se aștepta probabil la bombardamente sau la atacuri limitate împotriva taberelor sale din Afganistan. Scopul său era retragerea americană din Orientul Mijlociu, nu declanșarea unei ocupații de lungă durată a Afganistanului și, cu atât mai puțin, invadarea Irakului.
Războiul din Irak nu a fost o consecință inevitabilă a zilei de 11 septembrie. Saddam Hussein nu organizase atentatele, iar regimul său nu avea legăturile cu Al-Qaeda sugerate de administrația americană. Invazia din 2003 a fost o alegere politică. Ea a destabilizat Irakul, a alimentat conflictele confesionale, a afectat credibilitatea internațională a Statelor Unite și a creat condițiile din care avea să se dezvolte organizația Stat Islamic.
Una dintre lecțiile cele mai importante ale ultimilor 25 de ani este că o societate atacată poate deveni propriul său adversar atunci când răspunde sub imperiul fricii. Al-Qaeda a provocat o tragedie imensă, dar nu a decis invadarea Irakului, nu a conceput centrele clandestine de detenție și nu a autorizat practicile de tortură. Acestea au fost decizii americane, adoptate ca răspuns la atentate, dar nu impuse de ele.
Frica de terorism a continuat să influențeze politica americană mult după slăbirea Al-Qaeda. Ea a putut fi exploatată electoral, transformată în suspiciune generalizată față de musulmani și utilizată pentru justificarea unor măsuri care puneau sub semnul întrebării valorile pe care Statele Unite pretindeau că le apărau. În acest sens, efectele politice ale atentatelor au depășit cu mult durata organizației care le-a conceput.
Pericolul terorist nu a dispărut. Indivizi radicalizați și rețele mici pot continua să evite chiar și sistemele moderne de supraveghere. În plus, dronele înarmate, inteligența artificială și progresele din biologie fac posibilă apariția unor forme de violență greu de anticipat. Tehnologii care până nu demult erau accesibile numai statelor pot ajunge în mâinile unor grupări militante sau ale unor persoane animate de ideologii fanatice.
Prevenirea unor noi atentate presupune vigilență, cooperare între serviciile de informații și o bună înțelegere a transformărilor tehnologice. Dar presupune și păstrarea discernământului. O democrație nu se apără abandonându-și propriile reguli și nici nu poate elimina o amenințare multiplicând nedreptățile și conflictele din care aceasta se alimentează.
Dincolo de aceste lecții strategice și politice, rămâne însă experiența umană a zilei de 11 septembrie. Pentru cei care se aflau atunci la New York, atentatele nu au fost o problemă de politică externă, ci sunetul unui oraș care își descoperea propria fragilitate. Au fost sirenele, străzile acoperite de praf, fotografiile persoanelor dispărute și așteptarea familiilor care nu știau dacă cei apropiați mai erau în viață.
La spitalul St. Vincent, medicii și asistentele au ieșit cu tărgile în stradă, pregătiți să primească un număr uriaș de răniți. Dar răniții nu au mai sosit. Cei surprinși în etajele lovite sau în prăbușirea turnurilor nu fuseseră, în cea mai mare parte, răniți, ci uciși. Corpurile multora nu au mai putut fi recuperate. Oamenii, clădirile și obiectele din interiorul lor s-au transformat într-un nor care a acoperit Manhattanul.
Prăbușirea turnurilor a provocat o schimbare psihologică profundă. Clădirile erau masive, recognoscibile și aparent indestructibile. Dominau partea sudică a insulei și făceau parte din imaginea cotidiană a orașului. După ce norul s-a risipit, ele pur și simplu nu mai existau. Pentru newyorkezi, dispariția lor a marcat trecerea de la sentimentul de siguranță la conștiința vulnerabilității.
Această schimbare s-a exprimat adesea prin gesturi și sunete mai puternice decât orice discurs. În dimineața de după atentate, pasagerii unui metrou care ieșea din tunel au privit instinctiv spre locul în care se ridicau turnurile. În locul lor au văzut norul de resturi. Din vagon s-a ridicat un geamăt colectiv. Un bărbat masiv, cu o înfățișare dură, s-a așezat și a început să plângă. Într-o asemenea clipă, istoria nu mai era alcătuită din strategii, ideologii și decizii guvernamentale, ci din suferința concretă a oamenilor.
Ultimele convorbiri telefonice ale celor blocați în turnuri sau aflați în avioanele deturnate au oferit o altă imagine a curajului. Mulți dintre ei înțeleseseră ce urma să se întâmple. Nu au încercat să creeze iluzii și nici să se prezinte ca eroi. Și-au sunat familiile pentru a le spune că le iubesc, pentru a le liniști sau pentru a-și lua rămas-bun. Curajul lor a constat în acceptarea lucidă a propriei situații și în grija față de ceilalți în ultimele clipe ale vieții.
Au existat și forme mai discrete de responsabilitate. Într-un oraș în care liniile telefonice nu mai funcționau, iar zvonurile se răspândeau rapid, oamenii încercau să afle ce se întâmplase și să transmită informații corecte celor din jur. Într-o situație de criză, a spune adevărul și a-i ajuta pe ceilalți să înțeleagă realitatea poate deveni o formă de curaj civic.
Pompierii, polițiștii și echipele medicale au oferit imaginea cea mai vizibilă a acestui curaj. Sute de pompieri au intrat în turnuri în timp ce oamenii încercau să iasă. Mulți au continuat să urce, deși știau că situația se agrava cu fiecare minut. Sacrificiul lor a rămas unul dintre reperele morale ale acelei zile.
La 25 de ani distanță, comemorarea trebuie să evite două forme de uitare. Prima ar fi uitarea oamenilor: reducerea victimelor la o cifră, transformarea durerii familiilor într-o imagine de arhivă și pierderea experienței concrete a orașului. A doua ar fi uitarea greșelilor politice: utilizarea atentatelor pentru justificarea unui război fără legătură directă cu ele, acceptarea torturii și exploatarea fricii în scop electoral.
Memoria nu trebuie să împiedice analiza critică, iar analiza critică nu trebuie să diminueze compasiunea. A recunoaște erorile comise de Statele Unite după atentate nu înseamnă a relativiza răspunderea Al-Qaeda. După cum păstrarea memoriei victimelor nu obligă la acceptarea tuturor deciziilor luate ulterior în numele securității lor.
Adevărata lecție a zilei de 11 septembrie este, prin urmare, dublă. Societățile democratice trebuie să se apere împotriva fanatismului, dar și împotriva propriilor reacții disproporționate. Ele trebuie să privească lucid adversarii, fără să ascundă rolul aliaților incomozi și fără să permită fricii să le distrugă principiile. În același timp, trebuie să păstreze memoria celor uciși, a celor care au încercat să-i salveze și a celor pentru care acea zi nu va aparține niciodată exclusiv trecutului.
În viața unei generații, 11 septembrie seamănă cu un inel întunecat în trunchiul unui copac. Anii continuă să se adauge în jurul lui, oamenii își reconstruiesc existența, copiii devin părinți, iar orașele își schimbă înfățișarea. Dar urma nu dispare. Când generațiile viitoare vor întreba ce s-a întâmplat atunci, răspunsul trebuie să cuprindă întregul adevăr: atentatul și victimele sale, eroismul și spaima, fanatismul agresorilor, dar și greșelile celor care au răspuns atacului. Numai astfel memoria poate deveni mai mult decât o comemorare: o formă de responsabilitate față de viitor.
(Sinteză după articole din Wall Street Journal și New York Times)
