Cei care citesc/recitesc Jurnalul interzis al lui Corneliu Coposu pot constata cît de fragilă este granița dintre adevărata istorie a României și denaturarea, ba chiar falsificarea ei[1]. Defalsificarea istoriei în cazul Iuliu Maniu este un imperativ hermeneutic și etic.
Cînd sunt rațiuni mai înalte în joc, istoria reală trebuie salvată din mîinile istoricilor de profesie, care de cînd lumea nu au reușit să surprindă decît o mică parte din realitate.
Doar abordările multidisciplinare și transdisciplinare ne pot feri de capcana epistemologică a înțelegerii reducționiste a realității istorice și politice doar prin demersul istoric. Dacă ne referim la perioade precum paleoliticul, mezoliticul, neoliticul, dar chiar și pentru perioade mai apropiate, avem nevoie de arheologie și antropologie [2]. Dacă ne referim la descrierea și interpretarea a ceea ce s-a petrecut de la primul război mondial încoace, avem nevoie de sociologie, antropologie, știință politică, intelligence studies, teoriile relațiilor internaționale, security studies ș.a.m.d [3]. Or, în acest text, iar apoi în cartea care va rezulta, mă voi ocupa tocmai de îndreptarea unor erori de interpretare ale istoriei naționale și universale.
Unul dintre clișeele dominante privind istoria ultimelor trei sferturi de secol din cultura politică postcomunistă este concentrarea asupra modului în care au interacționat în Vechiul Regim anumiți indivizi, îndeobște personaje politice, intelectuale, culturale ori din familii cu ”origini nesănătoase” sau membri ai partidului comunist (mult mai frecvent decît toate celelalte categorii) cu Securitatea, poliția politică a regimului totalitar comunist. Lipsește dimensiunea analizei instituționale privind modul în care partidul-stat și organizațiile sale subordonate au acționat asupra societăți ca întreg, consecințele sociale ale controlului total și impactul pe termen lung asupra mentalităților colective. Partidul unic își subordonase statul, societatea devenise colaboraționistă cu regimul, pentru că nu exista alternativă, iar cei care nu se conformau au fost uciși, întemnițați sau au reușit să fugă din țară. Dintr-o infinitate de interacțiuni macrosociale și microsociale sunt strict decupate exclusiv acele aspecte care apar codificate în documentele interne ale poliției politice, dosarele de urmărire sau de colaborare. Toată ingineria politică și socială totalitară este astfel eludată. Or, vidul epistemologic a înțelegerii regimului comunist și unidimensionalismul metodologic nu pot fi compensate de atitudinile anticomuniste și antisecuriste de după dispariția partidului unic și a instrumentului său represiv, atitudini care după prăbușirea regimurilor comuniste nu au altă valoare decît retorică și incitatoare.
Studierea personalității și biografiei lui Iuliu Maniu din mai multe perspective ne ajută să depășim limitările semnalate mai sus. După cum am arătat, marele om politic a fost unul dintre martirii națiunii românești și una dintre marile victime ale comunismului. Dincolo de acest aspect, trebuie semnalat că au fost puține personalitățile politice românești care au fost în atenția serviciilor secrete în toate regimurile politice. Iar numărul celor care au avut parte și de atenția serviciilor secrete străine (în mod pozitiv sau negativ) a fost și mai restrîns. ”Președintele” (cum îi spunea Coposu) a fost unul dintre cei puțini.
După înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, Iuliu Maniu a fost permanent în atenția Siguranței: pe vremea lui Brătianu, cîtă vreme a fost Carol II pe tron, în statul național-legionar, în timpul mareșalului Antonescu, și mai ales cînd comuniștii au transformat treptat și rapid instituția în ceea ce avea să fie Securitatea, o poliție politică făcută pe modelul stalinist al NKVD. În Jurnalul interzis, Corneliu Coposu relatează cîteva detalii amuzante despre felul în care mentorul său își păcălea (mai mult sau mai puțin) urmăritorii (este antologică întîlnirea cu generalul Antonescu, ca să nu mai vorbim despre contactele cu britanicii sau americanii de după izbucnirea celui de-al doilea război mondial, despre care serviciile naziste și Hitler erau iritate). ”Sfinxul de la Bădăcin” a fost monitorizat atent de serviciile secrete britanice, americane, sovietice, naziste, fiind singurul mare politician român interbelic, din timpul și de după cel de-al doilea război mondial cu care respectivele servicii au intrat în legătură formală sau informală, prin diferiți reprezentanți oficiali și ”agenți acoperiți.”
Piesele care lipsesc din montajul biografic sunt legate de imposibilitatea de a determina exact cînd a intrat prima dată Iuliu Maniu în atenția serviciilor secrete. Logic și cronologic, trebuie să se fi întîmplat pe vremea cînd Transilvania făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Din pricina lipsei arhivelor și mărturiilor nu știm mai nimic despre monitorizarea fruntașilor transilvănenilor greco-catolici și ortodocși de către serviciile secrete de la Viena și Budapesta.
După revoluțiile liberale și naționale de la 1848-1849, fruntașii politici ai națiunilor înrobite din Imperiul Habsburgic (devenit Imperiul Austro-Ungar în 1867), reprezentanții elitelor intelectuale și bisericești ale minorităților, au fost monitorizați de către serviciile secrete chezaro-crăiești. Memorandiștii și urmașii lor (Maniu a făcut parte dintre tinerii memorandiști), reprezentanții aleși ai comunității române transilvănene din Parlamentul de la Budapesta, au făcut obiectul unor tratamente radical diferite: pe termen lung, au fost urmăriți, hărțuiți și persecutați; pe termen scurt, pe măsură ce se apropia și începuse primul război mondial, reprezentanți ai imperiilor german și austro-ungar au încercat să-i folosească drept mediatori pentru a-i atrage de partea Triplei Alianțe pe conducătorii Regatului României. În volumul despre Maniu voi încerca să completez acest gol, mai ales că am îndoieli serioase privind competența și eficiența acelor servicii, pe sub nasul cărora personaje precum Troțki, Stalin, Tito ori Hitler își făceau veacul la vedere fără a stîrni neliniști.
În acest episod mă voi ocupa mai mult de monitorizarea liderului național-țărănist de către serviciile secrete străine în perioada interbelică, a celui de-al doilea război mondial și în era postbelică. Am relatat în episodul trecut (”Maniu și statul național-legionar”) despre modul în care guvernul britanic l-a contactat pe Iuliu Maniu încă din octombrie 1940 (România nu intrase în război) printr-un ”emisar” (Gardyne de Chastelet, care era de fapt un înalt ofițer al unui serviciu secret britanic nou înființat, asupra căruia revin mai jos). Sunt cîteva volume, inclusiv de documente, care relatează cum Siguranța monitoriza legăturile lui Maniu cu britanicii și americanii, iar mareșalul Antonescu nu lua nici un fel de măsuri împotriva sa, așa că nu intru aici în detalii. Însă jurnalul lui Coposu conține referințe inedite privind urmărirea lui Maniu de către serviciile secrete germane de poliție politică și furia față de acesta a lui Adolf Hitler, liderul nazist absolut. Pe 16 aprilie 1943, Coposu este contactat de către un reprezentant al vicepremierului Mihai Antonescu, care solicita să fie primit de Iuliu Maniu ”într-o problemă de extremă gravitate”:
”Relatează (după spusele lui Maniu) că la întîlnirea Mareșalului cu Hitler, din zilele de 12 și 13 aprilie, care a avut loc la cartierul general al Führer-ului de la Klessheim, Hitler, furios, i-a reproșat lui Antonescu: activitatea dușmănoasă și complotistă a lui Maniu, desfășurată în țară și în țările inamice (Germaniei), împotriva războiului și a Axei, legăturile lui cu englezii și americanii, sondajele făcute în vederea trădării României și a încheierii unui armistițiu, intenția lui de a fugi în Anglia pentru constituirea unui guvern românesc în exil și a cerut să ia neîntîrziat măsuri aspre pentru pedepsirea lui. A adăugat că, dacă acest fapt s-ar fi întîmplat în Germania, vinovatul ar fi fost imediat împușcat.
Mareșalul a început prin a nega acuzațiile aduse de Hitler. Hitler i-a pus în față copia memoriilor trimise de Maniu englezilor, notele informative privind activitatea ilegală a lui Maniu, copia convorbirilor telefonice ale acestuia. Antonescu a replicat că <<opoziția>> românească nu contează, că țara e cu el, că Maniu nu reprezintă decît o fantomă a unor tradiții și că nemulțumirile afișate de el nu se bucură decît de un ecou foarte restrîns. Datorită împrejurării că Maniu, în trecutul îndepărtat, și-a cîștigat merite incontestabile pentru unirea Transilvaniei și lupta națională, nu a socotit oportun să-l aresteze, pentru a evita o reacție negativă a țăranilor, care au o considerație mare pentru trecutul acestui om. A promis, însă, că, dacă Maniu ar încerca să-și depășească atribuțiile și să intre în legătură cu puterile inamice, îl va aresta fără nici o considerațiune….
Mihai Antonescu era serios îngrijorat de faptul că Hitler a cerut îndepărtarea lui și de supărarea manifestată de Mareșal împotriva lui la descoperirea manevrelor diplomatice regizate de el la Madrid (fără știrea Conducătorului). I-a relatat lui Maniu maniera în care a fost asaltat Mareșalul, atacat de Hitler sistematic. La fiecare punct (care constituia o acuză gravă), Hitler cerea să i se aducă dosarul respectiv și astfel, pe rînd, Mareșalului i s-au pus înainte: dosarul Maniu, dosarul regelui Mihai, dosarul Mihai Antonescu, dosarul frontului, dosarul intrigilor diplomatice din capitalele țărilor neutre.”
Mihai Antonescu deținea informațiile și întreaga poveste de la însuși mareșalul Ion Antonescu, iar doar la cîteva zile după întîlnire Maniu era informat despre convorbirile secrete dintre Hitler și Antonescu. Dictatorul nazist putea să aibă la dispoziție note informative privind liderii politici români din nenumărate surse naziste (Abhwer, serviciul secret al armatei germane, condus de amiralul Canaris; Sicherheinstdienst des Reichsführers-SS, prescurtat SD, care era serviciul secret de poliție politică al SS, Schutzstaffel, și al partidului nazist, NSDAP, serviciu fondat de Himmler, conducătorul SS; Geheime StaatsPolizei, prescurtat Gestapo, poliția de stat nazistă, al cărei prim șef și creator a fost Göring; RSHA, Reichssicherheitshauptamt, Biroul Central al Securității Reichului, față de care erau subordonate SD, Gestapo și alte entități, condus de Heydrich). Desigur, serviciile secrete care îl deserveau pe Führer puteau avea și nenumărate alte surse (de pildă, cîtă vreme a funcționat Pactul de neagresiune dintre naziști și comuniști, serviciile secrete germane și cele sovietice făceau schimb de informații; membri ai comunității germane din Transilvania, dintre care unii s-au înscris voluntari în WaffenSS, armata paralelă a SS). Pentru cercetători, ar fi fost interesant de studiat ”dosarul Maniu” făcut pentru Hitler, adică din alte surse decît cele ajunse la CNSAS.
Există un element șocant în povestea vieții liderului țărănist aflat în vizorul dictatorilor străini: fie că era vorba de liderul nazist suprem Hitler, fie de liderul comunist suprem Stalin, aceștia au urmărit în diferite etape lichidarea lui Iuliu Maniu. El era liderul rezistenței românești antinaziste și anticomuniste. De Hitler a scăpat datorită mareșalului Antonescu, care l-a protejat cîtă vreme a fost la putere. De răzbunarea lui Stalin nu a mai putut fi protejat de nimeni. Nici măcar de ”aliații” anglo-americani, a căror lipsă de loialitate și de voință politică de a rezista în fața cererilor imperative ale lui Stalin fuseseră percepute corect și din vreme de către Maniu, care tocmai de aceea și-a pierdut o parte din entuziasm pentru intrarea într-o alianță militară al cărei preț era pierderea completă a independenței, suveranității și integrității teritoriale României, idealul pentru care luptase toată viața.
Adolf Hitler era mai bine informat decît istoricii români și britanici cu privire la statutul lui Iuliu Maniu. Pentru șeful celui de-al Treilea Reich, Maniu era potențialul șef de stat inamic, premierul potențial al guvernului românesc în exil la Londra, iar nu un simplu ”agent britanic,” cum l-au retrogradat niște personaje care nu au înțeles statura marelui om de stat român. Paradoxul este că dictatorul sovietic Iosif Vissarionovici Stalin avea o percepție asemănătoare cu privire la importanța lui Iuliu Maniu, dar într-un sens absolut pozitiv. Tot din Jurnalul, citim următoarea relatare a lui Coposu, din data de 17 iunie 1942:
”În strada Berna…însoțesc pe Președinte, care se întîlnește cu Mihalache, pentru a-i aduce la cunoștință vești importante. Maniu îi arată nota <<condițiilor minimale>> cerute de englezi opoziției din România pentru a soluționa problema României. Aceste condiții, stabilite de Sir Alexander Cadogan, cereau ieșirea imediată a țării din război și din alianța sa cu Axa și alăturarea ei la frontul Aliaților, au fost trimise în copie de de Chastelain. De asemenea, îi arată un extras din raportul făcut de Sir Strafford Cripps pentru Foreign Office, la întoarcerea lui de la Moscova. În cuprinsul raportului, Cripps menționează că, vorbind cu Stalin despre România, Stalin i-a spus că << îl consideră pe Iuliu Maniu singurul democrat adevărat dintre oamenii politici români și că speră că va putea colabora cu el în viitor>>.”
Se poate deduce de aici că Stalin avea și el un ”dosar Maniu.” După cum voi arăta în episodul următor (”Maniu și comuniștii”), anterior acestor mențiuni cu caracter excepțional din jurnalul lui Coposu, Iuliu Maniu fusese deja contactat de anumiți “trimiși” ai lui Stalin (și avea să mai fie contactat). Trimișii dictatorului sovietic îl testau politic pe liderul democratic român, insistînd în același timp ca și reprezentanții minusculului partid comunist (care practic nu exista și nu contase pînă atunci în viața politică autohtonă) să fie inclus în eforturile lui Maniu de desprindere de Germania nazistă. Emisarii lui Stalin doreau să fie luați în serios într-un viitor guvern favorabil aliaților, pe care și ei îl vedeau condus tot de Maniu. Desigur, Stalin încerca în acea etapă a conflagrației mondiale să le facă aliaților britanici o impresie bună și nu își dezvăluia adevăratele intenții cu privire la soarta statelor pe care urmărea să le integreze în ”sfera de influență” sovietică.
Negocierile strategice dintre guvernul lui Winston Churchill și Iuliu Maniu, conducătorul opoziției democratice din România, s-au făcut formal prin intermediul diplomaților britanici (înainte ca România să intre în război), iar informal prin reprezentanții unui nou serviciu secret, înființat după izbucnirea celui de-al doilea război mondial (și care a fost desființat după terminarea războiului în Asia-Pacific). Este vorba despre Special Operations Executive (SOE), o agenție de război ”specială” și independentă înființată în iulie 1940. Pînă la un punct, era o agenție similară celei americane înființate de către Franklin Delano Roosevelt strict pentru scopuri de război, Office of Strategic Services (OSS). Spre deosebire de SUA, Imperiul britanic avea deja de cîteva decenii un serviciu profesionist de informații externe (MI6, Military Intelligence 6, sau Secret Intelligence Service, SIS, cel făcut celebru de personajul ficțional James Bond). MI6 a continuat să joace un rol important în timpul celui de-al doilea război mondial, în conformitate cu funcțiile sale consacrate, de colectare de intelligence, analiză, ”spionaj”, precum și organizarea de special operations (operațiuni speciale)[4]. Însă din pricina provocărilor lansate de Germania lui Hitler, care ocupase deja o mare parte din Europa, Anglia (Imperiul britanic) avea nevoie de un serviciu secret nou, independent, cu funcții speciale pe timp de război.
În același timp, deja interveniseră tot felul de tensiuni, rivalități, între personalitățile implicate în conducerea MI6 și în coordonarea sa politico-militară, mai ales între acelea care în diviziunea socială a muncii informative se ocupau de intelligence și cele care se ocupau de special operations. Churchill a ordonat și coordonat reorganizarea sistemului britanic de intelligence, continuînd niște proiecte inițiate de Neville Chamberlain, predecesorul său. Unul dintre scenariile luate în calcul era ca Germania să ocupe Marea Britanie, ceea ce ar fi însemnat continuarea luptei din cadrul imensului imperiu colonial britanic. Celălalt scenariu era ca Marea Britanie să reziste tentativelor naziste de invazie. În oricare dintre cazuri, imperativul strategic și militar era de continua lupta și pe ”bătrînul continent”, în Europa ocupată, pentru a face tot posibilul pentru subversiunea mașinii de război hitleriste și alungarea ocupanților germani; britanicii și-au propus realizarea unei reversibilități militare pentru eliberarea Europei ocupate, ceea ce în ultimă instanță chiar au reușit, cu ajutorul americanilor. În această arhitectură de intelligence, SOE urma să aibă misiuni de tipul celor descrise de Sun Tzu în Arta războiului: ”its main business was the ancient one of conducting subversive warfare” [5].
Războiul de tip subversiv dus de SOE includea: specializare și antrenament în guerilla warfare (războiul de guerrilă); organizarea de ambuscade pe rețele rutiere sau feroviare; sabotaje (precum scoaterea din funcțiune a motorului unei locomotive sau tăierea firelor de telegraf); proceduri legate de depistarea informatorilor serviciilor naziste (uciderea lor rapidă ori transformarea în agenți dubli); comunicarea din teritoriile inamice prin mesaje criptate (a căror descrifrare aparținea SIS); stabilirea de contacte cu liderii antinaziști din țările ocupate sau aliate cu naziștii, trimiterea unor echipe speciale SOE de asistență comunicațională pentru liderii rezistenței (în sensul schimbării de mesaje, planuri, instrucțiuni, cu autoritățile de la Londra), precum și inițierea unor acțiuni antinaziste în colaborare cu aceștia (de unde și statutul de ”colaborator”, dar nu în sensul de ”colaboraționist” cu ocupanții străini ai unei țări sau de ”colaborator” cu poliția politică); sprijinul financiar acordat liderilor rezistenței antinaziste; stabilirea de contacte cu reprezentanți ai serviciilor secrete din țările ocupate de naziști ori aliate cu aceștia (inclusiv controversatele operațiuni de infiltrare a unor agenți cominterniști și sovietici în statele occidentale, ceea ce peste ani avea să aibă consecințe catastrofale); colaborarea cu grupurile de partizani din diferite state (uneori cu grupuri aflate în conflict, cum erau partizanii lui Tito versus cetnicii generalului Draja Mihailovici, dar nici unii, nici ceilalți nu erau agenți britanici) și cu rețelele de rezistență; asasinarea membrilor serviciilor secrete naziste, inclusiv a conducătorilor acestora (cea mai celebră operațiune SOE a fost asasinarea lui Reinhard Heydrich, principalul arhitect al Holocaustului, Protectorul Boemiei și Moraviei, fondatorul SD și directorul RHSA, pe care mulți îl considerau un posibil succesor al lui Hitler).
Cele mai cunoscute operațiuni SOE s-au desfășurat în Franța, uneori în colaborare cu și pentru sprijinirea Rezistenței franceze, alteori în mod independent. După război însă nimeni nu a fost atît de prost și de neinspirat încît să afirme despre cei care au luptat în Rezistența franceză că erau …”spioni britanici”![6] Pe tot timpul celui de-al doilea război mondial, guvernul britanic condus de Churchill a asigurat condiții pentru ca la Londra să funcționeze ”guvernele în exil” ale statelor ocupate de către Germania nazistă, ba chiar în statele ale căror conducători erau aliați cu Hitler. Dar nimănui nu i-a trecut prin cap să afirme că generalul Charles de Gaulle, șeful guvernului francez în exil, ori Wladislaw Raczkiewicz (președintele polonez al exilului) sau Wladislaw Sikorski (primul ministru al guvernului polonez în exil) ar fi fost agenți britanici. Respectivii aveau statutul informal de șef de stat, chiar dacă temporar nu mai aveau un stat independent, fiind tratați ca atare de către guvernele de la Londra și Washington. Ei erau egalii lui Winston Churchill și ai lui Franklin Delano Roosevelt, precum și aliații acestora. Prin urmare, analiza instituțională a statutului acestora demonstrează că nici măcar nu se punea problema de a fi ”recrutați” de serviciile secrete britanice sau americane. Iar unii dintre ei chiar au ajuns șefi de stat. Ca parte a ajutorului anglo-american acordat liderilor rezistenței antihitleriste din statele ocupate sau aliate cu naziștii, SOE asigura comunicarea cu guvernele aliate. Era o colaborare între șefii de stat și între guverne.
După cum am menționat și repet, ca să nu existe dubii, guvernul britanic i-a făcut lui Iuliu Maniu oferta de a merge la Londra și de a conduce de acolo guvernul României în exil. Maniu a preferat să conducă rezistența din interiorul României și urma să îl trimită pe Virgil Madgearu la Londra, dar acesta a fost asasinat de legionari, la comanda lui Himmler, după cum apare presupunerea în Jurnalul interzis. Merită citită însemnarea lui Coposu din 2 decembrie 1940, în care ”Maniu îmi dictează o scrisoare adresată lui Titulescu. În scrisoare îl roagă pe bunul său prieten să se deplaseze la Londra, sau în cazul că nu ar putea face acea călătorie să caute a informa neîntîrziat, din partea sa și cu acordul său, pe Churchill, asupra situației din România, printr-o relatare amănunțită, care să însumeze următoarele precizări:” (se recomandă lectura lor). Exact peste doi ani, pe 2 decembrie 1942, autorul jurnalului menționează că însuși liderul ceh Beneș ”este de părere că prezența la Londra a lui Maniu este indispensabilă pentru interesele superioare ale României.” Dar Maniu socotea că ”prezența mea este mai necesară aici!”, drept pentru care – la solicitarea sa – o nouă echipă SOE a fost trimisă de către guvernul britanic în România (vezi mai jos, mai ales mesajul cu care venise respectiva echipă). Din interiorul țării, Maniu a continuat negocierile cu aliații pentru scoaterea României din alianța cu Al Treilea Reich al lui Hitler. Spre deosebire însă de ceilalți conducători ai rezistenței antihitleriste, care au fost aliații britanicilor, despre românul transilvănean greco-catolic Iuliu Maniu s-a afirmat că era agent britanic sau cel puțin un ”colaborator”.
Aici intervine o chestiune de analiză semantică.
Ea trebuie completată de analiza comparată a regimurilor politice și a serviciilor secrete ale acestora.
Prin preluarea tehnicilor kaghegiste și staliniste de dezinformare, de falsificare a realității și a istoriei, – care a mers pînă acolo încît i-a acuzat pe Troțki, Buharin, Zinoviev, Kamenev și pe alți bolșevici autentici că ar fi fost ”agenți” britanici, – propaganda sovietică și comunistă românească, a bătut monedă pe ideea că Maniu și alți lideri politici români ar fi fost ”agenți britanici” ori cel puțin ”colaboratori.” Ar fi fost de așteptat ca după căderea comunismului să fie combătută această dezinformare, mai ales într-o țară unde semnificațiile termenului de ”agent” sau ”colaborator” al unui serviciu secret străin sunt diferite de cele din statele democratice.
Unul dintre primii istorici care au invocat mărturii documentare pentru susținerea respectivei afirmații a fost Gh. Buzatu [7]. Respectivul a fost un membru de vază al Partidului România Mare și s-a făcut remarcat prin teze negaționiste și revizioniste despre Holocaust, precum și prin tentativele de reabilitare a Mareșalului Ion Antonescu (condamnat la moarte și executat din pricina crimelor de război comise și a implicării României în Holocaust) și a mișcării legionare. În mod simptomatic, istoricul politician a atacat de-a lungul timpului pe reprezentanții partidelor democratice, în particular pe liderii ”partidelor istorice” (PNL, PNȚCD). Opțiunile politice și ideologice ale lui Buzatu s-au repercutat însă asupra cercetărilor sale istorice, a calității metodologiilor folosite și mai ales asupra interpretărilor sale, lucru pe care cititorii nu îl pot uita cînd îi studiază textele. Buzatu era un istoric profesionist, dar nu era un expert în materie de intelligence și nici de istorie a serviciilor secrete (cum este de pildă Christopher Andrew, profesionistul căruia MI5 i-a permis accesul la propriile arhive pentru a scrie celebra istorie a serviciului britanic intern de intelligence, la împlinirea unui secol de la înființare[8]). Capitolele scrise de Buzatu despre serviciile secrete sunt simple compilații ale literaturii de specialitate, completate cu documente din arhive, pe care le interpretează însă în mod diletant și tendențios.
Buzatu a primit încă din timpul regimului comunist aprobarea a face muncă de cercetare în bibliotecile occidentale. După căderea comunismului, el și-a continuat cercetările, atît în Occident, cît și în fosta Uniune Sovietică, ceea ce i-a permis să scoată la iveală fapte și dosare inedite. Cu documentele în față, Buzatu eșuează în a explica natura relațiilor dintre Iuliu Maniu și guvernul Churchill, intermediate de echipele speciale SOE trimise special de la Londra, cu diferite mesaje și misiuni. Dacă ar fi avut la dispoziție Jurnalul interzis, poate că ar fi înțeles natura relației dintre șefii celor două guverne, Churchill și Maniu, care era una de ”colaborare” în rezistența antigermană și antihitleristă. A fost o relație începută în 1940 și care a durat pînă la realizarea obiectivului comun, scoaterea României din alianța cu Germania nazistă și integrarea ei în efortul Aliaților de înfrîngere necondiționată a celui de-al Treilea Reich.
NOTE:
[1] Acest comentariu-recenzie de carte se bazează pe notele mele de lectură la volumul Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis, 1936-1947, 1953, 1967-1983, ediție îngrijită și prefață de Doina Alexandru (București: Editura Vremea, 2014). Mă refer la text în formula Jurnalul interzis.
[2] Pentru a facilita înțelegerea propoziției de mai sus, vezi interpretarea întregii istorii a umanității, complet diferită de istoriile scrise de istorici, rezultată din colaborarea dintre un antropolog (dispărut recent dintre noi) și un arheolog: David Graeber, and David Wengrow, The Dawn of Everything. A New History of Humanity ( New York: Farrar, Strauss, and Giroux, 2021).
[3] Istoricul britanic al serviciilor secrete Christopher Andrew a explicat, de pildă, marea eroare a istoricilor secolului XX de a nu fi ținut cont în studiile, tratatele și cărțile lor de studiul muncii de intelligence și al agențiilor de intelligence. Fără acestea, nu sunt posibile nici înțelegerea istoriei politice, nici înțelegerea relațiilor internaționale, în particular în timpul Războiului Rece. Vezi Christopher Andrew, ”Introduction to the Paperback Edition. Intelligence and the Cold War”, la volumul al doilea al ”istoriei secrete a KGB”, pe baza arhivelor secrete ale respectivei agenții, Christopher Andrew, Vasili Mitrokhin, The Mitrokhin Archive II. The KGB and the World (London, New York: Penguin Books, 2006).
[4] Pentru fondarea MI6 și funcționarea sa în primele două războaie mondiale, vezi Keith Jeffery, MI 6. The History of the Secret Intelligence Service, 1909-1949 (London, Berlin, New York: Bloomsbury, 2010).
[5] Pentru misiunile SOE în general, iar în particular în Franța, care ocupa locul cel mai important, dintr-o bibliografie impresionantă, vezi cărțile lui M. R. D. Foot: An Account of the Work of the British Special Operations Executive in France, 1940-1944 (London, Portland, OR: Whitehall History Publishing, Frank Coss, 1966), cu cîteva republicări; SOE. The Special Operations Executive, 1940-1944 (London: London Bridge, 1984). Franța ocupa un loc aparte în planurile aliaților, care pregăteau debarcarea pe continent, iar rețelele de rezistență au fost numeroase și extrem de diverse, după cum și colaboraționismul cu naziștii a fost extrem de puternic, inclusiv participarea la ”soluția finală” pentru ”problema evreiască”. Bibliografia Rezistenței franceze este enormă, s-au făcut de-a lungul anilor numeroase filme artistice, seriale de televiziune și filme documentare.
[6] În cadrul ramurii comuniste a Rezistenței franceze au activat sute de agenți Comintern, NKVD și GRU, dar nu și atîta vreme cît Pactul Ribbentrop-Molotov (pactul de neagresiune dintre naziști și comuniști) a fost în vigoare. Unii dintre aceștia veniseră în Franța după terminarea Războiului Civil din Spania, alții s-au refugiat mai tîrziu, după începerea războiului sau chiar înainte. Dintre aceștia, o parte și-au găsit sfîrșitul în lagărele de concentrare naziste. După război, nenumărați agenți cominterniști și/sau sovietici care au luptat în Rezistența franceză au căpătat funcții de conducere în partidul comunist, armată, Securitate, miliție și în multe alte domenii coordonate în România de sovietici (Gheorghe Adorian; Alexandru Buican; Ambruș Coloman; Pavel Cristescu; Mihail Florescu; Boris Holban; Cristina Luca; Gheorghe Gaston Marin; Mihail Patriciu; Gheorghe Vasilichi; ) și au contribuit din plin la îndeplinirea proiectului totalitar criminal.
[7] Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, volumul II, (București: Editura Enciclopedică, 1993), mai ales Partea a IV-a, ”În culisele serviciilor secrete”, și Partea a VII-a, ”Spionaj la paralela 45°,” unde sunt publicate documentele din arhiva SOE, ca și din alte arhive, unde istoricul ieșean a avut meritul de a fi inițiat cercetări înaintea confraților. Volumul este lipsit de index de termeni și nume, fapt lipsit de importanță pentru marele public, dar care îngreunează considerabil munca cercetătorilor.
[8] Christopher Andrew, The Defence of the Realm. The Authorized History of MI 5 (London: Allen Lane, an imprint of Penguin Books, 2009).
