Françoise Thom, într-o analiză recentă publicată pe Desk-Russie.eu, pleacă de la anularea candidaturii lui Boris Nadejdine la alegerile prezidențiale din Rusia pentru a arata în ce măsură elitele ruse pregătesc perioada post-Putin:
« Ascensiunea fulgerătoare a candidatului „anti-Putin” Boris Nadejnin a ridicat multe semne de întrebare. De ce este încă în libertate când critică războiul din Ucraina și chiar pe Putin?
Dar nu ne punem întrebările potrivite: dacă e lăsat să vorbească, nu e pentru că el reflectă o evoluție subterană în anumite cercuri de putere? Nu a fost testat pentru că poate deveni o piesă importantă în sistemul Kremlinului post-Putin? Chiar dacă a fost eliminat din cursă, campania sa indică faptul că în locurile înalte se desfășoară o reflecție serioasă asupra erei post-Putin, pentru care acest om din cercul interior a devenit purtător de cuvânt. Acesta este motivul pentru care programul fostului candidat merită atenția noastră.
Libido dominandi care îi caracterizează pe liderii ruși se confruntă întotdeauna cu același obstacol. Întors spre interior și spre exterior în același timp. Vine un moment în care tirania internă este atât de extremă încât compromite ambițiile de expansiune externă. Am văzut-o sub Stalin în vremea marilor epurări care au dezorganizat serviciile speciale și Armata Roșie, până în punctul în care Hitler aproape că a câștigat; sau în 1952-1953, când trecerea la o economie de război a pus blocul comunist în pragul colapsului. O vedem și astăzi, când oamenii de știință și antreprenorii părăsesc Rusia în masă, până la punctul în care „lipsa de manageri” handicapează serios capacitatea Rusiei de a produce arme și de a-și proiecta puterea în străinătate. În plus, despotismul rus acționează pentru lumea exterioară ca un contraexemplu, ceea ce îngreunează sarcina nenumăraților agenți de influență ai Kremlinului. Astăzi, am ajuns într-un punct în care, la fel ca în primăvara anului 1953, un dezgheț intern începe să fie privit ca esențial de o parte a establishment-ului, astfel încât Rusia să-și poată reconstrui sănătatea economică, care ar permite și relansarea proiectului de proiecție externă.
„Toți dictatorii sunt muritori.”
Atmosfera care s-a instalat în Rusia în ultimele luni amintește izbitor de cea de la sfârșitului domniei lui Stalin. Avem un dictator paranoic care se pregătește de al treilea război mondial, care își ruinează țara îndreptând întreaga economie către producția de arme. Avem persecuția maniacală a „agenților străini”, denunțul larg răspândit, vânătoarea de „cosmopoliți” în domeniul cultural, obscurantismul șovin impus savanților, inițiativele tot mai delirante ale Ghidului. Acesta este doar vârful aisbergului. Știm acum din memoriile și mărturiile membrilor Biroului Politic și ale celor apropiați, în special ale lui Hrușciov, Mikoyan și Sergo Beria, că o opoziție secretă se cristalizase în preajma bătrânului dictator. Aceștia au sabotat în ascuns ordinele cele mai deconectate de realitate date de Stalin, cum ar fi creșterea taxelor impuse țăranilor deja înfometați. Știm că toți aceștia pregăteau destalinizarea în timpul vieții dictatorului. Astfel, Beria ordonase o anchetă asupra rentabilității Gulagului, din care reiese că Gulagul, departe de a contribui la economia țării, era o povară pentru Stat (vezi Françoise Thom, Beria, Lexio, 2022). Știm că Beria a lansat zvonurile despre starea proastă a sănătății lui Stalin, că a trimis semnale discrete puterilor occidentale, avertizând împotriva intențiilor agresive ale lui Stalin și sugerând că succesorii Ghidului nu au aprobat neapărat această politică. Tot felul de indicii sugerează că apropiații lui Stalin au căutat să-l discrediteze în timpul vieții, amplificând până la isterie campaniile de la sfârșitul domniei precum celebrul complot al halatelor albe care a declanșat un tsunami de anti-semitism. La momentul morții lui Stalin, în martie 1953, între succesorii săi exista un consens în jurul unui program minim: reducerea cheltuielilor militare, reducerea tensiunilor cu Occidentul, reabilitarea unora dintre victimele lui Stalin. Dar foarte devreme au apărut fisuri, colegii lui Beria crezând că el merge prea departe, în special prin dorința de a abandona regimul comunist est-german și prin derusificarea republicilor URSS.
După căderea Beria, succesorii lui Stalin au optat pentru destalinizarea controlată. După cum a spus Mikoyan în plenul din iunie 1957:
„Ne-a luat ceva timp să-l judecăm corect pe Stalin. În cei doi ani de după moartea lui, nu l-am criticat. În primul rând, nu eram pregătiți din punct de vedere psihologic pentru această critică. Apoi a trebuit să-l apărăm pe Stalin în fața iugoslavilor, nu am vrut să-l judecăm pe Stalin sub influența iugoslavilor. Suntem gata să ne corectăm greșelile, dar nu depindem de iugoslavi să ne învețe ce ar trebui să credem despre Stalin” (Istoritcheski Arkhiv, 4/1993 p.40).
Hruşciov decide în cele din urmă să abordeze problema Stalin la Congresul al XX-lea (februarie 1956) pentru că vrea să preia conducerea, să canalizeze destalinizarea spontană de la bază care îi îngrijorează pe cei de la putere (revoltele din Gulag zguduie ţara). Liderii sovietici au planificat mai întâi o discuție amplă despre crimele lui Stalin în cadrul partidului, invitându-i să participe pe vechii bolșevici care au fost victime ale represiunii. În ianuarie 1956, au considerat că este mai prudent să facă aceste dezvăluiri într-un cerc restrâns. Soluția adoptată este să opună unui Stalin bun, de dinainte de 1935, unui Stalin rău, după această dată când atacă notabilii regimului. După cum spune Hruşciov, „de multe ori nu au existat motive serioase pentru lichidarea fizică” a multor oameni, care erau „comunişti cinstiţi” (Hruşciov consideră de la sine înţeles ca duşmanii poporului să fie lichidaţi). Dar din 5 aprilie 1956, Pravda a intrat în război împotriva „minților nesănătoase” care au împins critica prea departe. Partidul organizează rezistența la destalinizare. Propaganda îndeamnă la regenerarea comunismului prin revenirea la surse: „Toată tragedia partidului este că nu l-am ascultat pe Lenin” în 1956, interpretând stalinismul tot în logică stalinistă: crimele „perioadei cultului personalității” se datorează erorilor unora, incompetenței altora, trădărilor și sabotajului „dușmanilor”. Toată vina revine lui Stalin, un conducător de război rău și ucigaș al comuniștilor buni.
În lansarea destalinizării, obiectivele de politică externă nu trebuie uitate. Scopul sovieticilor este – deja – să folosească destinderea în curs pentru a torpila integrarea europeană și cooperarea transatlantică. La Conferința de la Berlin din februarie 1954, Molotov a propus un pact european de securitate. Occidentalii nu se lasă păcăliți. Iată cum interpretează Foster Dulles, secretarul de stat american, această abordare: acest pact „a fost prezentat de Molotov ca o doctrină Monroe pentru Europa care ar exclude influența Statelor Unite”. Pactul urma să fie folosit de sovietici pentru a „stabili propria lor dominație în Europa”. Consiliul de Securitate American notează că „obiectivul esențial al lui Molotov a fost să deraieze proiectul CED (Comunitatea Europeană de Apărare). În interpretarea sa, acesta a fost scopul întâlnirii de la Berlin și principala modalitate de a-l realiza a fost crearea dez-uniunii între puterile occidentale. „Și, de fapt, Moscova nu va întârzia să poată culege roadele destinderii. Proiectul Comunității Europene de Apărare, bête noire al Kremlinului, a fost respins de Adunarea Națională Franceză în august 1954 sub influența propagandei gaullisto-comuniste prezentând acest proiect ca pe un atac serios la „suveranitatea” Franței. În plus, în decembrie 1954, americanii au abandonat politica de „ rollback”, eliberarea Europei de Est de sub jugul sovietic.
Acest precedent ne permite să descifrăm mai bine ceea ce se întâmplă astăzi în Rusia. Regimul lui Putin trece de la un exces la altul. Obsesia dictatorului pentru persoanele LGBT, toaletele neutre de gen etc. atinge culmi ale grotescului; se afișează militarizarea regimului urbi et orbi; amenințările cu distrugerea apocaliptică a Occidentului sunt aproape zilnice. În același timp, contactele confidențiale cu Occidentul sunt mai numeroase, ceea ce duce la anticiparea unei schimbări iminente a politicii. Profesorul Soloveï răspândește zvonuri despre Putin, pregătind profanarea „liderului național” și denunțarea „cultului personalității” arătându-l pe Putin ca un bătrân bolnav în Pampers cu un picior în mormânt, sau chiar un cadavru ținut la rece în congelator. Această muncă de subminare, sugerând că în curând Occidentul (și Ucraina) va avea un alt interlocutor la Kremlin, a permis deja Moscovei să obțină succese notabile, precum suspendarea asistenței militare americane pentru Ucraina. Excesele zdrobitoare ale politicii lui Putin de astăzi, represiunile pentru crime nesemnificative, arestările de personalități, decesele suspecte, ieșirile din ce în ce mai extravagante ale președintelui și ale lui Medvedev, toate acestea pregătesc terenul și vor face ca un succesor dotat cu bun simț și vorbind civilizat să beneficieze în viitor de de avantaje imense în ochi opiniei publice occidentale. »
Sursa: Desk-Russie.eu
