”De curând am avut o întâlnire cu experți străini din zona piețelor financiare. Ceea ce am remarcat a fost optimismul cu care aceștia privesc evoluțiile economice și politice din România. Departe de ei sunt îngrijorările pe care noi, cei din România, le avem. De la mii de kilometri distanță, multe detalii par să se estompeze și, ca urmare, investitorii financiari sunt în continuare dornici să finanțeze deficitul bugetar al României. Desigur, la dobânzile pe care România le plătește astăzi, poate asta nici nu ar trebui să mire.
O astfel de evaluare pare să susțină eticheta pesimismului excesiv sau miopiei pe care unii decidenți sau analiști o aplică românilor. Într-adevăr, există o serie de indicatori economici care sugerează un progres spectaculos al economiei românești în ansamblul ei, o recuperare pe anumite dimensiuni a diferenței fata de țările dezvoltate ale UE.
Guvernatorul BNR remarca recent ca, in 2000, cand a început procesul de negociere cu UE, PIB-ul/capita ajustat la paritatea puterii de cumpărare era de 26% din media UE, pentru a ajunge astăzi la 77%, similar cu cel al unor țări precum Portugalia sau Ungaria si ușor sub cel al Poloniei. În anul 2000, salariul mediu net pe economie era echivalentul a 107 euro, pentru ca astăzi el să fie de 917 euro, adică de aproape 9 ori mai mare. O astfel de dinamica pare sa fie confirmată și de apetitul românilor pentru bunuri și servicii care nu sunt de primă necesitate. Și aici ne putem uita la evoluția spectaculoasă a consumului de servicii turistice sau a bunurilor de folosință îndelungată. Și totuși…
În pofida unor astfel de evoluții economice, la prima vedere spectaculoase, in jur de 200.000 de concetățeni continuă să emigreze anual, făcând românii sa reprezinte un sfert din totalul cetățenilor europeni migranți, adică dublul sus amintiților polonezi sau al italienilor.
Dar apetitul pentru a emigra este doar o măsură a frustrării populației. Un alt semn, în același sens, ar putea fi considerat apetitul în creștere pentru teorii conspiraționiste care să justifice “subdezvoltarea” economica a României și statutul ei de “colonie”.
Această discrepanță dintre anumite evoluții economice, care ar sugera o creștere a prosperității populației, și frustrările pe care o parte a populației le are, trebuie explicată si înțeleasă.
În primul rând, percepția conform căreia România ar fi putut să avanseze economic mai rapid decât a făcut-o în ultimele decenii este o importantă sursa de frustrare, și este perfect de înțeles. Nu întâmplător există curente politice în ascensiune semnificativa care capitalizează exact acest sentiment. Însă, în identificarea cauzelor unei dezvoltări sub potențial, românii se împart în doua segmente cu percepții radical opuse.
Primul segment este format din cei care considera că principala cauza este internă. Cu alte cuvinte, ține de calitatea administrării țării din ultimele decenii. Ei se întreabă: dacă în condițiile lipsei unui plan de dezvoltare coerent Romania a reușit recuperarea economică menționată mai sus, ce s-ar fi întâmplat dacă un plan de țară ar fi asigurat o dezvoltare mai puțin haotică și mai uniformă la nivelul întregii țări? Dacă resursele financiare externe si interne disponibile au fost folosite doar parțial sau sub-optimal, cum ar fi arătat România și viața românilor dacă fondurile ar fi finanțat o listă de proiecte de dezvoltare prioritizate în mod corect?
Al doilea segment este format din cei care consideră că principala cauză a neatingerii potențialului economic al României este legată de forțe din exterior. “Ce să facem daca nu ne lasă aștia să ne dezvoltăm?” așa cum îmi spunea un român care venea să lucreze sezonier în Italia. Este segmentul populației adept al teorie conspirației, percepții care din păcate au fost alimentate de-a lungul timpului si de tentația decidenților autohtoni de a găsi țapi ispășitori pentru deciziile economice interne nefundamentate. Astfel, România a ajuns, nu o dată, sa fie salvata de banii FMI sau ai Comisiei Europene, bani care au venit la pachet cu cerințe de rigoare economică. O rigoare economică ce a impus decizii nepopulare mai deloc asumate intern, dar pentru care au fost blamați finanțatorii externi. Si, din păcate, o astfel de tendință nu dă semne de atenuare. Decizii cu foarte mult sens economic, precum scăderea de exemplu a deficitului bugetar excesiv, nu sunt explicate ca un demers prudențial de natură să protejeze țara, ci, mai degrabă, ca cerințe imperative ale UE care, din păcate, trebuie respectate.
Însă ar fi o greșeală să interpretăm discrepanța existentă între statistici economice și percepție doar prin prisma subiectivismului, lipsei de educație sau de informare, ori prin prisma manipulării. Și asta pentru că nivelul de viață al populației nu are nimic de a face cu mediile statistice la care ne raportam când discutam în ce situația se află întreaga tară. Realitatea economică nu este oglindită doar de către marile orașe din țară cu niveluri de venituri ale populației peste media Uniunii Europene, ci și de satele sărace care nu au trecut nici măcar în secolul 20. Este, în ultimă instanță, consecința unei dezvoltări, să-i spunem politicos, “spontane” a țării, care a favorizat zonele cu forță de muncă educată sau în poziții geografice favorabile, care să compenseze lipsa infrastructurii de transport.
Și astfel ajungem la un alt element important. Calitatea vieții populației unei tari nu este dată de mărimea PIB-ului, ci de modul în care valoarea adăugată produsă în acea țară este alocată la nivelul societății. Și avem în lume numeroase exemple de tari cu PIB ridicat în Asia, Orientul Mijlociu, America Latină, dar în care polarizarea economică este extremă din cauza existenței unor elite economice și politice excesiv de bogate în raport cu restul populației. Dar pe medie lucrurile arată bine…
Însă România se află în Europa. Iar modelele economico-sociale la care se raportează populația nu sunt cele de peste mări si țări, ci cele de pe acest continent. Din acest motiv, polarizarea economică și disparitățile semnificative de calitate a vieții care există în România sunt considerate a fi de neacceptat de o bună parte a populației.
Din păcate, una din principalele modalități prin care alocarea valorii adăugate produsa în economie, a PIB-ului, a fost distorsionată a fost politica fiscală din ultimele decenii: atât dintr-o perspectiva cantitativă, cât și calitativă. Pe de o parte, tolerarea unei evaziuni fiscale ridicate a dus la creșterea polarizării economice și la privarea bugetului de sume de ordinul miliardelor de euro. În egală măsura, filozofia fiscala a oferit portițe prin care, în mod legal, s-a putut eluda plata taxelor și impozitelor sau a creat categorii profesionale sau sectoare economice privilegiate.
În consecință, România are de foarte multa vreme cele mai mici venituri bugetare raportate la PIB din UE. Or pentru dezvoltarea unei societăți, mai ales atunci când este aflată într-o cursă de recuperare, existența unor resurse publice care să poate fi alocate infrastructurii educaționale, de sănătate, de transport, de servicii sociale este esențială pentru calitatea vieții și satisfacția populației. Iar din acest punct de vedere, mai toti indicii care își propun să evalueze calitatea vieții, competitivitatea globală sau indicele capitalului uman vor continua sa pună România pe un loc cu mult mai jos decât ar sugera-o mărimea PIB-ului.
Micimea bugetului și mărimea evaziunii fiscale vor fi din ce în ce mai greu de tolerat. În primul rând, cea mai mare parte a dezvoltării României s-a făcut până acum prin fonduri europene, nu prin fonduri interne. Acest lucru va înceta odată cu încheierea PNRR. Deci, daca România va dori să continue să se dezvolte, va trebui sa o faca preponderent prin resurse proprii. Șosele, spitale, școli, canalizări se vor mai construi doar dacă România va avea bani pentru ele. Adică buget.
În al doilea rând, un PIB mai mare sfârșește prin a transforma Romania dintr-o tara asistată economic într-o țară care ar trebui să poată ea asista economic, dar și militar. Nu poți să te lauzi că ai un PIB/capita similar Poloniei, dar cheltuielile de apărare pe cap de locuitor să fie jumătate din cele ale Poloniei. Comunitatea internațională se așteaptă ca o țară ieșită din rândul țărilor în curs de dezvoltare sa își asume un efort de asistență economică și militară mai mare. Dar nu cu un astfel de buget…
În concluzie, fetișizarea PIB-ului și a altor câțiva parametri economici duce la concluzii eronate și la o etichetare pripită și nedreaptă a populației atâta vreme cât alocarea resurselor în interiorul tării nu va fi ghidată de principii economice si etice sănătoase. O astfel de funcționare deficitară a societății nu va face decât să mărească frustrările existente. Populația nu este interesată de cifre macroeconomice abstracte, ci doar de măsura în care ele se reflectă în calitatea vieții pe care o are. Altminteri, creșterea economică la noi niveluri va fi întâmpinată, pe bună dreptate, de o bună a parte a populației rămasă în țară sau plecată, cu replica: “Așa, și?” »
Sursa: RaduCraciun.ro
