Prof. Dr. Gheorghe Boldur Lățescu (1929-2024), fost deținut politic, om de știință și scriitor, ne-a părăsit în luna februarie. Autorul lucrării în patru volume Genocidul Comunist în România a publicat textul pe care îl reproducem aici în 2021, dar el rămâne actual și este plin de interes pentru oricine vrea să înțeleagă ce și-a propus comunismul și ce înseamnă anticomunismul, așa cum este el definit în această parte a Europei:
« S-au scurs mai mult de 150 de ani de la apariția, la Londra, a Manifestului Partidului Comunist scris de Karl Marx și Friedrich Engels. Ideile acestei lucrări au avut un enorm impact asupra evenimentelor care s-au desfășurat în următorii aproape 150 de ani în Europa și restul lumii. Efectele acestui impact pentru o mare parte din populația globului, în special în ultimele decenii, ar putea fi rezumate astfel: încrâncenarea urii și conflictelor între oameni, categorii sociale și națiuni, creșterea dezordinii sociale și a sărăciei, proliferarea regimurilor de dictatură și teroare, precum și a crimelor sângeroase cu caracter de genocid afectând sute de milioane de oameni.
Propunându-și, deliberat, subminarea valorilor tradiționale de sorginte creștină, într-o lume care, la mijlocul secolului al XIX-lea, era încă marcată de multe suferințe și nedreptăți, dar care începuse să fie luminată de speranțele progresului, Marx și Engels au dat o teribilă lovitură umanității în drumul ei spre mai bine. Devenind, în secolul nostru, forță conducătoare în numeroase țări europene și extraeuropene, comunismul a însângerat și pustiit aceste țări în deceniile de după revoluția bolșevică rusă din 1917, deschizând cea mai sinistră perioadă din istoria lumii moderne. Această perioadă a durat mai bine de 100 de ani – fiecare dintre ei lung cât un secol de suferință, pentru popoarele oprimate de comunism – până ce, începând din memorabilul an 1989, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Albania și, în sfârșit, URSS au început să se scuture de înspăimântătorul jug al teroarei bolșevice.
Din 1989, „o stafie umblă prin Europa”, cuvintele de început ale Manifestului Partidului Comunist, – stafia comunismului muribund. Lupta oamenilor și națiunilor pentru înlăturarea definitivă a acestei stafii reprezintă adevărata tranziție, despre care se vorbește atât de mult în Europa de Est, fără a se ști exact către ce și cum trebuie să se tranziteze.
În cele ce urmează, propunem Manifestul Anticomunist, care se dorește a fi un breviar general al ideilor și obiectivelor majore ale perioadei de tranziție, în țările foste comuniste, cu referire specială la țara noastră.
Ideile nefaste ale Manifestului Partidului Comunist
Lupta de clasă reprezintă după M&E (abreviere ce va fi folosită pentru a desemna pe autorii Manifestului Partidului Comunist), motorul evoluției societății umane. Această idee revine obsesiv pe tot parcursul Manifestului. Nu e vorba numai de formularea unei explicații teoretice asupra dinamicii istoriei, ci, în special, de soluția pe care autorii o propun pentru rezolvarea problemelor social-economice ale umanităii. Lupta de clasă, în particular lupta împotriva burgheziei, ar reprezenta calea prin care s-ar putea învinge marile nedreptăți sociale, sărăcia, ignoranța maselor și subdezvoltarea țărilor înapoiate. Această conjectură neagă în mod brutal întreaga învățătură creștină bazată pe ideea de dragoste și înțelegere între oameni.
O altă teză din Manifest atribuie proletariatului vocația de clasă făuritoare a victoriei împotriva burgheziei și, apoi, de clasă conducătoare a întregii societăți.
Argumentele folosite pentru susținerea acestei teze nu sunt de ordin științific sau moral, ci de ordin subiectiv-previzional. M&E prevăd că, în mod cert și inevitabil, proletariatul se va organiza și va învinge, prin violență, burghezia incapabilă să-și mențină dominația. O analiză atentă a acestei idei ne arată cât de șubredă este ea: pe de o parte, se prevede victoria proletariatului, iar acest fapt, odată îndeplinit, justifică acestei clase statutul de clasă conducătoare; pe de altă parte, victoria nu poate veni de la sine, ci ca urmare a acțiunilor partidului comunist, care organizează proletariatul și-l conduce. În consecință, ideea inevitabilei victorii, ca necesitate istorică, nu se susține, fiindcă partidul comunist, cu programul său manifest, este în fond creația unui grup de agitatori, ceea ce ne determină să intuim că în spatele „previziunilor istorice” proclamate de autorii Manifestului se ascunde o diabolică ambiție de a schimba omenirea conform propriilor lor reprezentări.
Redăm textual (K. Marx, Fr. Engels, Manifestul Partidului Comunist, Ed. Pentru literatură politică, 1953 pp.58-59), în cele ce urmează, măsurile pe care „creatorii socialisului științific” le preconizează a fi aplicate după preluarea puterii de către proletariat.
„Proletariatul va folosi dominația lui politică pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, întreg capitalul, pentru a centraliza toate uneltele de producție în mâna statului… La început acest lucru nu poate avea loc, firește, decât printr-o încălcare despotică a dreptului de proprietate… În țările cele mai înaintate va fi posibilă aproape pretutindeni aplicarea măsurilor următoare:
- Exproprierea proprietății funciare și întrebuințarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat.
- Puternic impozit progresiv.
- Desființarea dreptului de moștenire.
- Confiscarea proprietății tuturor emigranților și rebelilor.
- Centralizarea creditului în mâinile statului cu ajutorul unei bănci naționale cu capital de stat și monopol exclusiv.
- Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mâinile statului.
- Mărirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producție, desțelenirea și ameliorarea pământurilor, după un plan general.
- Obligativitatea muncii pentru toți, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură.
- Unirea muncii agricole cu cea industrială, măsuri având ca scop înlăturarea treptată a contradicției dintre sat și oraș.
- 10.Educația publică și gratuită pentru toți copii. Interzicerea muncii copiilor în fabrică, în forma ei actuală. Îmbinarea educației cu producția materială.
Să examinăm pe scurt semnificația propunerilor făcute M&E în Manifestul Partidului Comunist.
O primă observație este lipsa totală a argumentelor teoretice și practice care să justifice măsurile propuse. Ele sunt enumerate, pur și simplu, reprezentând dogme fără acoperire rațională sau morală.
Trebuie remarcat cât de bine reușesc autorii Manifestului să sintetizeze, în două pagini, aproape toate ororile și relele viitoare ale sistemului pe care-l proiectează. Într-adevăr, ei propun pe față utilizarea violenței ca mijloc de obținere a puterii, sau organizarea dictaturii pentru trecerea tuturor mijloacelor de producție în mâna statului. Violență, teroare, despotism, toate acestea definesc, în ultimă analiză, un sistem terorist, aplicat de o minoritate de „activiști”, conduși de un grup foarte restrâns de căpetenii. Mecanismul propus conduce inevitabil la totalitarism, cu toate racilele lui înspăimântătoare confirmare în ultimele decenii de istorie tragică.
Din punct de vedere economic, ignorarea legilor funcționării mecanismului economic și înlocurea lor cu „măsuri” impuse de sus nu pot avea decât efecte catastrofale, care s-au și produs pretutindeni unde s-au aplicat schemele marxiste.
Măsura propusă de Manifestul lui M&E, privind educația gratuită și interzicerea muncii copiilor, pare a contrasta, prin caracterul ei umanitar, cu duritatea și absurditatea celorlalte propuneri. În realitate, sub o formulare aparent generoasă, se ascunde intenția, pusă în practică de altfel de guvernările comuniste, de a-i îndoctrina pe copii de mici, pentru a-i face unelte supuse și negânditoare în slujba dictatorilor marxiști.
Planul în 10 puncte propuse de M&E nu cuprinde nici o idee privind cultura, știința, morala și protecția sanitară a cetățenilor, ceea ce dovedește lipsa de preocupare față de unele din cele mai importante componente ale vieții oamenilor. De asemenea, sub pretextul „internaționalismului proletar”, nu se acordă nici o importanță problemei naționale, la fel de arzătoare în secolul XIX-lea, ca și acum, în ultimii ani ai mileniului nostru.
Efectul în timp al manifestului lui Marx și Engels
Anii care au urmat apariției Manifestului Partidului Comunist se împart în patru perioade:
- Până la revoluția rusă din 1917
- De la revoluția rusă până la sfârșitul celui de –al doilea război mondial
- Anii dintre 1945 și 1989
- Perioada de după 1989
Primul dintre cele patru intervale de timp se caracterizează prin răspândirea considerabilă a ideilor comuniste, în special în principalele țări industriale: Germania, Franța, Anglia și Statele Unite, precum și în alte țări europene și neeuropene. Obiectivul comuniștilor îl reprezintă pregătirea revoluției mondiale, pe care o prevăd victorioasă, în primul rând, în țările dezvoltate. Ei nu scapă nici un prilej de a produce agitație și dezordine socială, se aliază conjunctural cu luptătorii pentru dreptate socială și libertate națională, încercând fără succes să deturneze în avantajul lor numeroasele mișcări revoluționare care au loc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Comuna din Paris, primul organism al dictaturii proletariatului, instalat după revoluția din primăvara anului 1871 în urma înfrângerii militare a Franței de către Prusia, n-a durat decât două luni, timp în care comunarzii n-au avut timpul necesar să treacă la aplicarea largă a ideilor lui Marx și Engels.
Revoluția bolșevică rusă din octombrie 1917 avea să aducă și începutul cumplitei ere a guvernărilor comuniste de lungă durată. Dezorganizarea quasitotală a economiei și a celorlalte componente ale vieții sociale, procesele politice, privarea de libertate a sute de mii de oameni, deportările, execuțiile sumare, confiscarea abuzivă a bunurilor reprezintă fapte tragice care nu pot fi puse numai pe seama războiului civil, fiindcă monstrozitățile au continuat și după ce comuniștii i-au învins pe „contrarevoluționari”. Perioada anilor 1929-1939 a însemnat, pentru Rusia, dezlănțuirea primului mare genocid comunist, cu zeci de milioane de victime, printre care amintim pe cei 10 milioane de țărani culaci deportați din zonele fertile ale URSS spre Siberia, unde marea majoritate au pierit. Aproape toate tipurile de nenorociri și ticăloșii ale comunismului s-au produs în acești ani în Rusia, transformând o mare țară, ce e drept înapoiată, dar cu imense bogății naturale și în care apăruseră înainte de revoluție semne importante de progres, într-un tărâm al mizeriei, tiraniei și foamei.
Experiența comunistă rusă i-a fascinat pe unii intelectuali corupți sau amorali din Occident, dar fără al doilea război mondial regimul lui Stalin ar fi murit în propriile granițe, probabil spre anii `40-50. Din nefericire, n-a fost să fie așa, omenirea a intrat, după victoria Aliaților asupra Germaniei în 1945 în cea mai cruntă perioadă a istoriei sale moderne, perioada expansiunii fără precedent a comunismului aflat la putere.
Ororile comuniste, depășind după 1945 spațiul Uniunii Sovietice, au cuprins țările din Estul Europei, China, Coreea de Nord, Cuba, Vietnam, Cambodgia, precum și o serie de țări din Africa și Orientul Mijlociu, care au pus în practică un soi de comunism islamic al mizeriei și terorismului intern și internațional. În această ultimă categorie pot fi incluse Etiopia, Algeria, Libia, Angola, Congo și Yemenul de Sud.
Pentru a întocmi o listă a fărădelegilor comise de regimurile comuniste, precum și a suferințelor provocate de acestea ar trebui să se scrie multe tomuri.
Ilustrăm mai jos, cu ajutorul câtorva date, dimensiunile genocidului comunist internațional. În Uniunea Sovietică, după 1945: aproximativ 60 de milioane de oameni aruncați în închisorile și lagărele „Arhipelagul Gulag”, din care un sfert au murit în detenție. În China 50 de milioane de oameni uciși de comuniști, cea mai mare parte în timpul „revoluției culturale” dirijate de Mao Tze Dun. Numărul total al celor închiși și deportați e greu de estimat, dar probabil că el se ridică la sute de milioane.
Coreea de Nord este un exemplu de generalizare a regimului de detenție și muncă forțată la nivelul unei întregi țări de peste 20 de milioane de locuitori, iar Cambodgia reprezintă țara cu cel mai mare procent al celor uciși de către comuniști (Khmerii roșii) față de totalul populației: două milioane de victime din 5 milioane de locuitori, în aceiași zonă geografică, Vietnamul nu face excepție de la practica unui genocid înspăimântător de sângeros.
Datele privind victimele regimurilor marxiste din Cuba și țările comuniste africane sunt și ele cutremurătoare.
În ceea ce privește Polonia, România, Cehoslovacia, Ungaria, Germania de Est și Bulgaria, represiunile organizate de regimurile comuniste instalate de către invadatorii sovietici, în anii imediat următori terminării războiului, au variat ca intensitate, depinzând de ura rușilor față de țările respective, precum și de ticăloșia căpeteniilor comuniste locale. Cea mai lovită de calamități comuniste din țările estice, a fost, fără îndoială, România. În perioada 1945-1989, în temințele politice din țara noastră, precum și în lagărele de muncă și zonele de deportare au fost azvârliți mai mult de 1,5 milioane de români, iar numărul celor care au murit în detenție a depășit 400 de mii. Alte sute de mii de cetățeni și-au pierdut viața datorită frigului, asistenței medicale necorespunzătoare și a malnutriției.
Genocidul comunist din România este reprezentativ pentru ceea ce s-a petrecut, la scări diferite de intensitate, în toate țările guvernate de adepți ai ideilor lansate de Marx și Engels acum un veac și jumătate și „perfecționate” de tirani ai secolului nostru, așa cum au fost Lenin, Stalin, Mao, Castro, Honecker, Ceaușescu etc. Țara noastră a cunoscut din plin și celelalte componente ale genocidului comunist: dezastrul economic, corupția și descompunerea moravurilor, începând chiar cu nomenclatura beneficiară a sistemului, persecuțiile religioase și decăderea științei și a culturii, distrugerea mediului ambiant și ruinarea stării de sănătate a populației, având drept urmare scăderea duratei medii de viață și creșterea morbidității.
O gravă consecință a anilor de regim comunist rămâne slăbirea sentimentului religios, ca urmare a propagandei ateiste de stat. Acest proces tragic a însemnat, în mare măsură, pierderea busolei valorilor tradiționale și proliferarea dublei gândiri, profetic intuită de George Orwell.
Stafia comunismului după 1989
Prăbușirea, în anul 1989, a regimurilor comuniste din țările satelite Moscovei, urmată în 1991 de dispariția URSS ca formă de stat au constituit lovituri distrugătoare pentru „sistemul socialist mondial”. Faptul că doctrina comunistă este în prezent repudiată de guvernele acestor țări – printre care și Rusia, „prima țară a socialismului victorios” – reprezintă o clară recunoaștere, de către comuniștii înșiși, a eșecului unui tragic experiment având originea în Manifestul Partidului Comunist al lui Marx și Engels. Impactul acestei recunoașteri asupra adepților marxismului din întreaga lume a fost copleșitor și, în prezent, cu excepția unor fanatici din China, Coreea de Nord, Vietnam și Cuba, aproape nimeni nu mai are curajul să susțină fățiș ideile comuniste. Până și liderii ultimelor țări încă guvernate de comuniști și-au modificat radical pozițiile, în special în domeniul economic. Astfel China încearcă să iasă din dezastrul economic în care se află prin introducerea „zonelor speciale” de-a lungul coastelor sale oceanice, unde s-a revenit la o economie de tip capitalist, ce e drept controlată de la „centru”.
Se poate afirma că eșecul comunismului este general și total, iar, prin Europa și alte continente, stafia comunismului umblă urmărită de propriile-i crime, detestată de sute de milioane de oameni, descumpănită și lipsită de forța și aroganța ei de altădată. Această stafie nu se resemnează însă să treacă definitiv în lumea amintirilor urâte, ci, cu o încăpățânare disperată, încearcă să-și prelungească sinistra-i trecere pe planeta noastră. Deghizată frecvent în haine neocomuniste sau criptocomuniste, stafia plăsmuită de M&E mai poate face mult rău. Astfel, sub forma național-comunismului, ea încearcă să destabilizeze regiuni sau chiar țări în întregimea lor, provocând conflicte sângeroase ca acelea din fosta Iugoslavie, Nagorno-Karabach, Afganistan sau, recent de tot, Cecenia. Aproape fără excepție aceste conflicte sunt provocate și întreținute de Rusia lui Putin fostă sovietică, care nu vrea să renunțe la rolul ei de hegemon și jandarm al unei treimi a globului. Tendințe de revenire în prim-planul politicii manifestă și partide socialiste, foste comuniste, din Bulgaria, Ungaria, Polonia și Slovacia, partide care au reușit chiar să câștige alegerile parlamentare și să revină la guvernare, ce-i drept cu programe adaptate cosmetic la cerințele democratice europene.
Terorismul de tip islamic și războaiele locale susținute de Rusia lui Putin reprezintă focare de suferință și pericol al unui nou război mondial.
În România, fenomenul criptocomunist se manifestă într-un mod cu totul special. Imediat după cea mai radical anticomunistă revoluție din toate țările din Estul Europei, comuniștii n-au îndrăznit, la început, să se mai manifeste nici sub formă de partid „socialist”. Cu o viclenie extraordinară, ei s-au organizat în „Frontul Salvării Naționale”, transformat după 2 ani în „Partidul Democrației Sociale”, în care posturile de conducere sunt în mâinile foștilor nomenclaturiști securisto-comuniști, ce e drept, în majoritate, de rangul 2. Obligată de presiunea maselor anticomuniste, precum și de tendința generală din politica europeană, noua conducere criptocomunistă a acceptat pluralismul politic și a acționat, cel puțin în aparență, pentru aderarea la organismele euroatlantice. În spatele acestei deschideri din politica internă și externă, noua nomenclatură ascunde aceeași sete de putere și indiferență la nevoile populației, ca și fosta conducere a PCR. Câștigând în mod fraudulos alegerile parlamentare și pe cele prezidențiale din 1990 și 1992, partidul condus din umbră de Ion Iliescu a reușit să-și asocieze toți foștii nomenclaturiști comuniști, la care s-au adăugat numeroși indivizi fără scrupule, dornici de îmbogățire peste noapte. În cinci ani de guvernare, regimul criptocomunist din România a adus economia țării într-o stare de totală dezorganizare. Cultura, moravurile, mediul ambiant, nivelul de viață al populației s-au degradat și mai mult decât pe timpul dictaturii ceaușiste, în schimb mafia coruptă a celor aflați la putere a acumulat abuziv averi considerabile. Iată ce a adus României stafia comunismului deghizată în „democrația socială”.
Anticomunismul – soluție a tranziției la o lume post-comunistă mai bună
Anticomunismul este o concepție politică și, în același timp, o atitudine de viață, caracterizată prin negarea ideilor și practicilor comuniste.
O concepție care se bazează pe negarea altei concepții are oare putere de a construi ceva mai bun decât ceea ce trebuie înlăturat?
Răspunsul este pozitiv, fiindcă prin negarea comunismului trebuie să se înțeleagă, în același timp, și promovarea valorilor pe care le-au subminat Marx, Engels și discipolii lor.
Să recapitulăm, în cele ce urmează, ideile-forță ale acestor valori.
- Credința în Dumnezeu, cu toate consecințele ei pe plan filosofic, psihologic și moral.
Credincios în adâncul ființei sale, poporul român a urmat regulile fundamentale de comportament rezultând din învățăturile creștine. A face binele și nu răul, a-și iubi aproapele, a nu râvni la bunurile altuia, a nu avea teamă de năvălitorii și dușmanii țării sunt trăsături specifice națiunii noastre, pe care le-a dobândit de-a lungul secolelor de creștinism. Comuniștii au urmărit cu îndârjire să distrugă aceste trăsături, pentru a le înlocui, după cum am arătat, prin ură, violență și lăcomie. Că ei nu au reușit acest lucru, ne-o dovedesc rezistența anticomunistă, revoluția din decembrie 1989, precum și extraordinara reîntoarcere spre Dumnezeu, din ultimii ani, a întregii populații.
- Democrație, pluralism politic, respectarea drepturilor omului
Aceste idei, afirmate pe plan universal, în special în deceniile de după cel de-al doilea război mondial, trebuie să se consolideze și la noi, după ce timp de aproape jumătate de veac comuniștii le-au batjocorit, aplicând sistemul despotic propus de Marx și Engels în Manifestul Partidului Comunist.
- Respectare proprietății și a inițiativei libere, neîngrădite
Privitor la aceste idei, sunt necesare câteva precizări: din cele trei componente clasice ale proprietății (jus utendi, fruendi și abutendi), ultimul trebuie îngrădit prin lege, pentru a împiedica eventualele abuzuri și lezări ale intereselor naționale și sociale; de asemenea, este necesară limitarea exceselor ce ar putea apărea ca urmare a liberei inițiative, un astfel de exces putând fi, de exemplu, superconcentrarea capitalului sub forma monopolului. Aceste îngrădiri nu trebuie, sub nici o formă, să ducă la adoptarea unei politici economice egalitariste, date fiind efectele nefaste pe care le produce întotdeauna o astfel de politică.
- Dreptate socială
Ideea de dreptate socială trebuie înțeleasă în sens real, creștin, diametral opus „dreptății” demagogice propovăduite de comuniști, soldate cu înspăimântătoare injustiții și imensă nefericire în țările cu regim marxist.
- Promovarea valorilor culturale și științifice, atât la nivelul creatorilor de elită, cât și la cel al maselor
Acest lucru nu e posibil fără sprijin din partea statului, ce trebuie să subvenționeze învățământul, precum și toate formele de cultură autentică, evident, nu în sensul preconizat de Manifestul Partidului Comunist, care prevede învățământ gratuit, dar și cu scopul îndoctrinării obligatorii.
- Protecția mediului ambiant
În momentul apariției Manifestului Partidului Comunist, problematica protecției mediului ambiant nu devenise încă acută la nivel mondial, deci nu se poate reproșa autorilor că nu au inclus-o printre tezele lor. În deceniile care au urmat și în special în a doua jumătate a secolului nostru, degradarea ecologică a devenit, însă, unul dintre pericolele majore care amenință omenirea. Prin politica lor de industrializare și urbanizare nechibzuită, guvernele comuniste au transformat țări nu de mult curate din punct de vedere ecologic, așa cum a fost și țara noastră, în focare de poluare gravă. Desprinderea definitivă de calamitățile comuniste înseamnă și promovarea unei politici ecologice raționale.
- O politică internațională pașnică, cu angajamente ferme de renunțare la soluțiile de forță
Agresivitatea tipică a comuniștilor a otrăvit relațiile internaționale din ultima jumătate de veac. Pentru a intra într-o eră de pace, este necesat să se promoveze principiile toleranței, dialogului, înțelegerii dintre state. Altfel, se va ajunge la repetarea războaielor pustiitoare, cu imensul pericol al unei catastrofe nucleare planetare.
- Dreptul la identitatea națională și protejarea aspirațiilor națiunilor și naționalităților
Spre deosebire de comuniști, care, sub masca internaționalismului proletar, au ignorat aceste aspirații, anticomuniștii trebuie să respecte și să încurajeze aceste valori, care-și dovedesc marea forță creatoare. În același timp, trebuie eliminate naționalismul extremist, xenofobia și rasismul, care au provocat atâtea tragedii în secolul nostru.
Criza politică actuală din țara noastră
Este rezultatul stării nefaste a clasei politice, aproape fără excepție. Politicienii sunt indivizi foarte bogați (câteva case proprietate, câteva mașini de lux, zeci sau sute de mii de euro în bănci). Trebuie însă să recunoaștem că, datorită prăbușirii sistemului comunist, există în țara noastră și progrese reale social-economice, mai puțin însă pe plan cultural. Criza majoră pe care comunismul a adus-o în țările foste sau încă „socialiste” nu poate fi depășită decât înlăturând definitiv această doctrină politică din viața popoarelor.
În loc de ură – dragoste între oameni și națiuni, în loc de luptă de clasă – concordie socială, în loc de teroare – libertate și domnia legii, în loc de sărăcie, prosperitate generală, în loc de dogmatism ideologic – libertate intelectuală, știință, cultură. Acestea sunt, în ultimă analiză, obiectivele anticomunismului. »
Sursa: curentul.info
