Atunci, la începutul postcomunismului, totul părea posibil. Numai așa a fost posibilă și manifestația maraton din aprilie-iunie 1990. De fapt, a devenit mai mult decât o manifestație, fie ea și foarte lungă. Formula „fenomenul Piața Universității“, care s-a impus din 1990, surprinde mult mai bine natura unei realități istorice al cărui epicentru a fost Piața, dar care cuprindea atât o dimensiune socială națională, prin manifestații similare în multe alte orașe, cât și ecoul național și chiar internațional. Iar mediatizarea Pieței nu a fost o simplă reflectare a unui protest, ci a făcut parte integrantă din acesta, devenind foarte repede o prelungire a protestului. Mass-media scrise, începând cu România liberă și cu revista 22, continuând cu multe alte publicații de opoziție care între timp au dispărut, au avut un rol decisiv în mobilizarea participanților. Jurnaliștii de la publicațiile care îi sprijineau pe „golani“ deveniseră ei înșiși „golani“. Este remarcabilă forța acestei molipsiri, a acestui transfer de identitate. Iar acest transfer mergea mai departe, pentru că o bună parte dintre cei care sunt expuși mediatizării pozitive a Golaniei preiau și ei ceva din identitatea acesteia.
Căutarea unei noi identități colective
Explicața acestei reușite poate fi găsită în existența unei nevoi colective căreia Piața îi răspundea. O nevoie de sens, de identitate, de diferențiere. O nevoie de clarificare a direcției în care ar fi fost bine să meargă România. Proclamația de la Timișoara dăduse deja multe elemente ale acestei direcții. Piața, ca manifestare a unei voințe colective, dădea programului democratizării, europenizării și decomunizării o legitimitate în plus. Dar Piața era ruptă între speranța de a lărgi conturul „Zonei libere de neocomunism“ până la granițele întregii Românii și dorința de a-și afirma identitatea, diferența și chiar superioritatea.
Discursurile de seară din balcon, discuțiile din timpul zilei, scandările, cântecele, mesajele vizuale, corturile și zecile de greviști ai foamei constituiau un ansamblu care ar fi fost cacofonic, dacă nu ar fi existat o nevoie de a fi împreună. O nevoie care răspundea multor frustrări acumulate în perioada totalitară. Importantă era dorința de a demonstra public ieșirea din lașitatea colectivă care ne caracterizase până în decembrie 1989. Revoluția a schimbat un regim, schimbarea socială era însă mai complicată, cu atât mai mult, cu cât puterea încuraja multe dintre reflexele de dinainte de 1990. Iar principalul dintre acestea era tocmai frica, frica de schimbare, de viitor, de libertatea celorlalți, de unguri, în general de ceea ce tulbura unitatea în jurul conducerii postdecembriste.
Piaţa Universităţii, 1990
Spațiul public dominat de mass-media de stat transforma această frică în ura față de cei care se identificau cu diversele forme de opoziție. Golanii stârneau ura și pentru că exprimau cu trufie un sentiment al superiorității morale dat tocmai de riscul asumat. Un risc relativ, dar care se va concretiza în iunie. Oricum, discursul urii, ale cărui urme mai pot fi găsite în înregistrările jurnalelor TV și în presa vremii, a avut un rol decisiv în definitivarea identității celor care se simțeau reprezentați de manifestanți. După 13-15 iunie, ruptura între simpatizanții golanilor și restul societății se întărește până la nivelul la care putem vorbi despre un clivaj social. Anticomunismul s-a impus atunci ca ideologia unei părți din societate, pentru că metodele, structurile, oamenii folosiți împotriva acesteia proveneau din comunism. Dar acest „anticomunism“ civic era departe de a fi întors cu fața spre trecut, fiind în primul rând orientat spre un viitor care s-a dovedit utopic. Repararea unor injustiții ale trecutului și lustrația erau privite ca pași necesari pentru a îndeplini speranțele născute în decembrie 1989. Din acest punct de vedere, accentul pe anticomunism este înșelător și a făcut mai vulnerabilă minoritatea de atunci în fața propagandei FSN.
Un fenomen unic
Fenomenul Piața Universității este unic pentru că e rezultatul unui context istoric unic: căderea unui regim comunist, dublată de relegitimarea vechii elite tocmai plecând de la natura revoluționară a schimbării. Față de această perfectă impostură, Proclamația, apoi Piața vin cu ideea necesității „continuării Revoluției“, ceea ce era felul de atunci de a spune că doreau ieșirea din ambiguitatea discursului iliescian, în favoarea deschiderii către modelul democrațiilor liberale. Piața era trăită ca un fenomen unic și pentru că era o încercare fără precedent de a face o revoluție pașnică și liberală.
La sfârșitul lui aprilie 1990, România se afla într-o campanie electorală asimetrică în favoarea FSN. Puterea de atunci nu dorea să riște nimic, dar asta golea momentul alegerilor de capacitatea lui de a produce o legitimitate democratică. În acest timp, opoziția politică reprezentată de partidele istorice era prost organizată, acceptase să facă parte din falsul parlament numit CPUN și părea o victimă sigură. Apariția manifestațiilor din Piața Universității chiar în campania electorală este rezultatul neîncrederii opoziției civice în cea politică. Apolitismul manifestanților e în acest sens semnificativ atât pentru neîncrederea în partidele politice, cât și pentru dorința de a extrage manifestația din logica electorală. Dar nimic nu era mai utopic decât acest apolitism și această extragere. Iar, dacă este să analizăm Piața după efectul său politic imediat, el a fost acela de a amplifica victoria FSN.
Piaţa Universităţii, 1990
Prezentată de televiziunea monopolistă și de radioul de stat ca un loc de întâlnire a unei minorități radicalizate, Piața Universității a servit drept contraexemplu pentru programul prezidențial care viza „liniștea“. Iar cea mai bună propagandă în favoarea liniștii a fost aceea de a stârni ura împotriva celor care îndrăznesc să nu fie de acord cu puterea. Aparent, se poate spune că Piața a dat majorității românilor un test și că aceștia l-au preferat pe gorbaciovistul Iliescu. Dezamăgite de picarea testului, principalele organizații care au avut curajul de a-și asuma manifestația, în primul rând Liga Studenților și GDS, se retrag după 20 mai. Azi putem însă spune că acea retragere a fost o eroare, în măsura în care dădea impresia că interesul celor din piață era electoral. Faptul că nu era așa o dovedesc atât discursurile din balcon, care în mod majoritar se situau într-o perspectivă istorică mult dincoace și dincolo de 20 mai, cât și faptul că o parte a manifestanților rămân, nu înțeleg de ce sunt abandonați tocmai atunci când necesitatea afirmării unei contraputeri a străzii părea mai evidentă ca niciodată. O dovedește și nervozitatea puterii în fața continuării protestului. FSN a putut instrumentaliza cu succes „dezordinea“ din Piață, dar efectul delegitimator al manifestațiilor pentru o putere ce se dorea emanația Revoluției era important. Este semnificativ faptul că, după 1990, comemorările au vizat aproape exclusiv momentul venirii minerilor din 14-15 iunie, atunci când Piața nu mai exista. Ca și cum ce a rămas mai important de reamintit este gestul represiunii, nu substanța fenomenului din 1990.
Un simbol utilizat și trădat
Nu este destul spațiu pentru a vorbi despre eroii Pieței, despre cei care au făcut-o posibilă, cei care prin prezența lor au creat o atmosferă unică, prin discursurile lor au impus idei care vor hrăni sfera publică cel puțin un deceniu. Dincolo de povestea frumoasă rămân, inevitabil, multe întrebări fără răspuns. În acest sens, evoc aici experiența pe care am avut-o în 1999-2000 când, pregătindu-mi licența de master despre Piața Universității ca „loc al memoriei“, am încercat să realizez o serie de interviuri. Din diverse motive, majoritatea lor nu au putut fi realizate, dar punerea cap la cap a refuzurilor și a răspunsurilor obținute m-a făcut să înțeleg profunzimea sentimentului eșecului pe care îl resimțeau foștii lideri ai balconului.
Ethosul Pieței Universității fusese utilizat de CDR pentru a câștiga încrederea unei părți importante din societate. Aproape toți vorbitorii din 1990 au invocat valorile de atunci pentru a gira moral alternanța la putere. În seara de 17 noiembrie 1996 Piața și-a sărbătorit victoria. Victoria era a unui Emil Constantinescu care își construise cariera politică pornind de la rolul său jucat în deschiderea balconului în 1990. Tot din acel balcon președintele ales reînnoda firul speranțelor care păruseră pierdute pentru totdeauna. În plus, promitea că justiția se va pronunța asupra responsabililor din decembrie 1989 și iunie 1990.
În 2000, schimbările aduse de alternanță erau umbrite de un nou sentiment al eșecului. Nu atât Constantinescu s-a simțit înfrânt de sistem, ci toți cei care l-au susținut. Amintirea Pieței pentru aceștia era amintirea utilizării politice a memoriei Pieței. Dar era, mai ales, recunoașterea epuizării credibilității unor oameni, atitudini, valori. Nu era singura dată când coabitarea cinismului politic cu militantismul societății civile dădea rezultate discutabile.