Nu avem un adevăr juridic despre acele zile, dar această absență e în sine un element care definește evoluția statului de drept până azi. Ce știm până acum din anchetele procurorilor nu e diferit de ceea ce era deja integrat în orice analiză mai serioasă a acelor momente: președintele ales Ion Iliescu dă structurilor militare ordine atât cu privire la represiunea Pieței din dimineața de 13 iunie cât și în timpul zilei și nopții spre 14 iunie, până când îi întâmpină pe mineri. In plus Ion Iliescu dezinformează nu numai populația, vorbind despre o tentativă de lovitură de stat și de steaguri verzi deasupra Poliției Capitalei, ci și conducerea Ministerului Apărării Naționale. Închiderea temporară a emisiei TVR e menită să sporească psihoza și să facă acceptabilă în ochii populației o venire a minerilor, iar faptul că aceasta fusese deja pregătită e și ea de notorietate.
Dacă Ion Iliescu și susținătorii săi aveau o frântură de dreptate în discursul lor despre acele evenimente, o puteau demonstra prin anchete oficiale. Au avut destui ani la dispoziție toate structurile statului. Nu au făcut-o pentru că ei erau sursa dezinformării și diversiunii de atunci.
Instituțiile statului regăseau în acele ore o competență pe care o exersaseră mai multe zeci de ani: guvernarea prin frică. Frica majorității că alesul Iliescu pierde puterea și o dată cu ea se pierd toate drepturile sociale care fuseseră distribuite cu falsă generozitate, frica minorității anti-FSN de violența statală și socială canalizată împotriva opozanților.
În fața energiei sociale care rezultase din eliberarea de după 22 decembrie, energie din care se hrăneau toate mișcările opoziției civice și politice, puterea a reacționat prin ample campanii de dezinformare. De la propaganda statală din mass-media și până la instrumentele zvonisticii de la firul ierbii, toate instrumentele de manipulare socială au fost utilizate pentru a delegitima orice manifestare a opoziției. O opoziție care prin definiție devenea suspectă, interesată, rău-voitoare, « ceaușistă », « legionară », « violentă ». Opoziția luase locul simbolic de adversar al lui Ion Iliescu pe care îl avuseseră teroriștii în decembrie 1989. Orice mijloc era legitim împotriva lor. Stocul de ură împotriva manifestărilor opoziției la adresa FSN a fost într-atât de plin încât, atunci când a fost lăsat să se reverse, a depășit probabil dorințele celor care au provocat-o.
Studenții reprezentați de Liga studenților și intelectualii reprezentați de GDS se retrăseseră oficial din Piața Universității după 24 mai. Totuși țintele predilecte ale minerilor pe 14-15 iunie au fost chiar aceste categorii, la care se adăugau romii, și ei prezentați zilnic de TVR ca fiind parte a Pieții. Violența socială a fost astfel rezultatul unei lungi intoxicări mediatice care utiliza reflexele urii de clasă și chiar de rasă. Departe de a fi anecdotice, sloganurile “Noi muncim, nu gândim” și “Moarte intelectualilor” erau semnificative pentru tipul de discurs încurajat de liderii statului de atunci.
“Mineriada” e un cuvânt parțial înșelător, care dă un rol istoric nemeritat minerilor. Aceștia au fost un obiect al istoriei scrise de instituțiile statului. Prezența spectaculoasă a minerilor îndreaptă diversionist degetul acuzator către un grup de oameni care acționau cu convingerea că apără cuceririle revoluției, un grup care credea că iese din mină pentru a face istorie, de fapt cădea într-o notă de subsol tragică a istoriei postcomunismului românesc.
Uniformele minerilor ascundeau alte uniforme: cu această ocazie structurile Securității parțial refăcute își reiau locul privilegiat în arhitectura instituțională a statului român. Asta le aducea multora aminte că regimul condus de Ceaușescu ajunsese cel mai dur regim din Europa de Est a anilor 1980 nu numai din cauza unui singur om, ci cu ajutorul unui întreg sistem represiv. Acestui sistem i se va asigura impunitate pentru crimele din trecutul recent. Utilizând legitimitatea electorală câștigată de Ion Iliescu și FSN, dar utilizând și imaginea care fusese dată opozanților politici, civici și mediatici ai FSN, structurile militarizate ale statului își găsesc o nouă legitimitate în apărarea regimului pretins democratic.
Ion Iliescu nu înaintase complet mascat: vorbise despre “democrația originală” și despre “posibilitatea democrației într-un regim totalitar” cu condiția existenței unui “despot luminat”. După alegeri avea obligația de a aduce liniștea promisă. Iliescu și toți cei care de peste trei decenii încercă să-i justifice acțiunile din iunie 1990 își pun o întrebare pe care o vor și argument imbatabil: ce interes avea o putere legitimată electoral să provoace acele violențe?
Răspunsul nu se face imediat auzit nu pentru că el este greu de dat, ci pentru că cel care ar fi trebuit să răspundă era chiar șeful statului de atunci. Interesant este că exact același tip de întrebare este pus și despre momentele de după 22 decembrie: ce interes avea noua putere să instrumentalizeze fenomenul terorist etc., etc. Această similitudine trebuie să ne atragă atenția asupra unor puncte comune între cele două momente. În ambele rezultă inițial o legitimare a celor care se luptă cu adversari obscuri. În ambele, autorii violențelor nu sunt condamnați juridic și statul nu se arată interesat de găsirea vinovaților. Dar mai ales, în ambele cazuri, opoziția este ținută în case, marginalizată, criminalizată.
După mai bine de șase luni de la fenomenul terorist, falsa lovitură de stat din 13 iunie, cu focuri și violențe puse în scenă și filmate inclusiv din elicopter, este prezentată de aceeași Televiziune Română acelorași telespectatori care trebuiau să tremure de frică că același Ion Iliescu este vânat de teroriștii sau de opozanți. Iată o producție TV ce era credibilă în măsura în care fusese deja anunțată de mass-media ca o posibilă amenințare. O falsă profeție care beneficiază de o falsă realizare, dar care, ca și momentul teroriștilor, face victime foarte reale. Diversiunea ca rețetă a succesului se impune astfel ca model al acțiunii politice în postcomunism.
