După criza gravă creată pe flancul sudic al Frontului de Est în urma ofensivei Armatei Roşii din martie 1944, situaţia militară de pe teatrul de operaţiuni din România s-a consolidat treptat în perioada următoare, ca urmare a eforturilor considerabile depuse începând cu luna aprilie 1944 de Oberkommando der Wehrmacht-Înaltul Comandament al Wehrmachtului (OKW), Oberkommando des Heeres-Înaltul Comandament al Armatei de Uscat germane (OKH) şi comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” în vederea stabilizării şi apărării liniei frontului în faţa atacurilor întreprinse de armatele sovietice. Pentru conducerea celui de-al III-lea Reich, menţinerea României în sfera de influenţă germană devenise în primăvara şi vara anului 1944 o problemă de importanţă vitală pentru continuarea războiului. Din punct de vedere al intereselor economice şi militare ale Germaniei naţional-socialiste, România reprezenta la acea dată nu numai principalul furnizor de petrol pentru maşina de război germană, dar, prin contingentele militare române aflate pe Frontul de Est, era, în acelaşi timp, principalul aliat al Wehrmacht-ului în războiul împotriva URSS. Pe de altă parte, România era foarte importantă şi din punct de vedere al căilor de comunicaţii şi aprovizionare ale trupelor aflate pe Frontul de Est. Nu în ultimul rând, necesitatea apărării teritoriului României era determinată de considerente politice, interne şi externe, deopotrivă. Ocuparea de către Armata Roşie a noi teritorii româneşti ar fi condus cu certitudine la o gravă criză internă, fapt ce ar fi afectat nu numai atitudinea României faţă de colaborarea cu Germania, ci şi a celorlalte state balcanice. Ca urmare a măsurilor luate de OKW, OKH şi de comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, general-colonelul Ferdinand Schörner, acesta din urmă recunoscut, de altfel, pentru stilul dur de conducere, situaţia militară ce păruse la un moment dat compromisă a fost restabilită. Mai mult, în urma completărilor materiale şi umane repartizate pe parcursul lunilor aprilie-iunie 1944 pe frontul din România, precum şi a construirii de poziţii fortificate în spatele liniei principale de rezistenţă, capacitatea combativă a Grupului de Armate „Ucraina de Sud” atinsese un stadiu ce îndreptăţea speranţele conducerii militare germano-române cu privire la posibilitatea menţinerii cu succes a liniei frontului în cazul unei ofensive de anvergură a Armatei Roşii. Situaţia teatrului operaţional din România avea însă să cunoască o turnură nefavorabilă în urma debarcării Aliaţilor în Normandia (Operaţiunea „Overlord”), cu deosebire, după declanşarea la 22 iunie 1944 de către trupele sovietice a amplelor operaţiuni ofensive în sectorul de front al Grupului de Armate „Centru” (Operaţiunea „Bagration”), ce s-au extins în cursul lunii iulie 1944 inclusiv pe frontul apărat de Grupul de Armate „Ucraina de Nord” (Operaţiunea „Lvov-Sandomierz).
Deteriorarea rapidă şi ireversibilă a situaţiei militare în sectoarele de front ale celor două Grupuri de Armate germane, a determinat OKH – în lipsă acută de rezerve – să retragă în cursul lunii iulie 1944 11 divizii germane de pe teatrul operaţional din România. Transferarea acestor unităţi – în mare parte de elită, printre care Divizia de Infanterie motorizată „Grossdeutschland”, Divizia a 17-a Blindată, Divizia a 24-a Blindată, Divizia a 3-a Blindată SS „Totenkopf” – a afectat în mod decisiv capacitatea combativă a Grupului de Armate „Ucraina de Sud” şi a stârnit îngrijorare la Bucureşti. Guvernul român a reacţionat prompt, avertizând, încă o dată, conducerea Reich-ului că slăbirea frontului românesc putea avea repercusiuni politice nedorite. La 18 iulie 1944 vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu a reproşat într-o manieră dură ministrului plenipotenţiar Manfred von Killinger retragerea diviziilor germane, afirmând în acest sens că „începe a deveni vexatoriu pentru noi, ca teritoriul nostru să fie sanatoriul unde se refac trupele, pentru ca apoi să plece pe alt front”. În continuarea discuţiei, oficialul român a lansat un avertisment nedisimulat la adresa Reich-ului, „politica românească – afirma Mihai Antonescu – este în raport cu situaţia Frontului din Răsărit, cu apărarea graniţelor române şi respectul garanţiei date de germani. Dacă frontul nu ţine, nu pot eu însumi să declar formal să mai iau nici o răspundere şi nimeni n-ar mai putea s-o facă, fiindcă poporul român are, desigur, dreptul să-şi salveze existenţa prin orice mijloace”. Avertismentele autorităţilor române, precum şi protestele conducerii Grupului de Armate „Ucraina de Sud” au fost ignorate la Berlin, astfel că OKH a continuat să apeleze şi în perioada următoare la resursele militare oferite de teatrul de operaţiuni din România, locul diviziilor germane transferate în alte sectoare de front fiind luat fie de mari unităţi române – inferioare din punct de vedere al pregătirii şi înzestrării cu armament – fie de divizii germane decimate ori cu efective incomplete. În consecinţă, ca urmare a diminuării considerabile a capacităţii combative a Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, şansele forţelor germano-române – expuse pe un front mult prea întins pentru posibilităţile lor operative – de a rezista cu succes unei ofensive de anvergură sovietice deveniseră infime.
La sfârşitul lunii iulie 1944 au intervenit schimbări inclusiv la nivelul comandamentului Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. Ca urmare a deteriorării rapide a situaţiei militare de pe flancul nordic al Frontului de Est în primele zile din iulie, fapt ce a periclitat poziţia forţele germane din statele baltice şi a generat divergenţe între Adolf Hitler şi comandantul Grupului de Armate „Nord”, generalul de infanterie Hans Friessner, Führerul a decis înlocuirea lui Friessner cu general-colonelul Ferdinand Schörner, Friessner preluând, în schimb, la 23 iulie 1944, comanda Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. De asemenea, cu câteva zile în urmă fusese înlocuit şi şeful de Stat-Major al Grupului de Armate, în locul general-locotenentului Walter Wenck, transferat la OKH, fiind numit general-maiorul Helmuth von Grolmann. Înainte de a se prezenta la noul post de comandă – cartierul general al Grupului de Armată „Ucraina de Sud” aflându-se la acea dată în localitatea Slănic Moldova din Carpaţii Orientali – Hans Friessner, avansat între timp la gradul de general-colonel, a fost primit, la 24 iulie 1944, de Hitler, care, cu acest prilej, i-a expus situaţia politică şi militară de pe teatrul de operaţiuni din România. În urma expozeului ţinut de Führer, Friessner a sesizat imediat poziţia vulnerabilă a frontului din Basarabia şi Moldova. Spre deosebire însă de Hitler care se aştepta la un atac sovietic pe flancul sudic al Grupului de Armate „Ucraina de Sud” în direcţia Galaţi, Friessner a arătat că flancul nordic descoperit al dispozitivului germano-român invita Armata Roşie la un atac spre sud, în spaţiul situat între râurile Siret şi Prut, ceea ce în caz de reuşită ar fi condus la blocarea trecerilor peste Prut şi, implicit, la încercuirea forţelor germano-române din Basarabia. Hitler nu a fost de acord cu opiniile general-colonelului Friessner, refuzând de o manieră categorică inclusiv propunerea acestuia ce viza retragerea frontului în spatele râului Prut în cazul unui atac sovietic în direcţia sud. O zi mai târziu Friessner s-a prezentat la comandamentul Grupului de Armate din Slănic Moldova, unde şeful secţiei de operaţii, colonelul de Stat Major Ivo Thilo von Trotha, i-a prezentat o evaluare a situaţiei de pe frontul din România, ce contrazicea în mare parte expozeul optimist ţinut de Adolf Hitler. Deşi acesta din urmă caracterizase situaţia politică din România drept „stabilă”, afirmând că „Mareşalul îmi este devotat. Şi poporul român. şi armata română stau în spatele lui precum un singur om”, din prezentarea colonelului von Trotha reieşea că atitudinea guvernului român – cu excepţia notabilă a mareşalului Ion Antonescu – era nesigură. Din punct de vedere militar, capacitatea de luptă a Grupului de Armate „Ucraina de Sud” fusese diminuată ca urmare a transferării rezervelor în alte sectoare de front, ceea ce, coroborat cu situaţia politică neclară din România, punea sub semnul întrebării posibilitatea de a face faţă cu succes unei ofensive de anvergură a Armatei Roşii. Astfel, în urma analizei intreprinsă de colonelul Ivo Thilo von Trotha, pentru general-colonelul Hans Fiessner s-au desprins două concluzii importante: 1) necesitatea retragerii în timp util a frontului Grupului de Armate în spatele râului Prut şi, în cazul în care situaţia militară o impunea, chiar pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi; 2) trecerea tuturor forţelor germane aflate în spatele zonei operative sub autoritatea comandamentului Grupului de Armate „Ucraina de Sud”.
Informaţiile îngrijorătoare recepţionate de general-colonelul Hans Friessner cu privire la starea de spirit a Armatei române şi schimbarea unor comandanţi români – fără ştirea germanilor – i-au accentuat suspiciunea cu privire la pregătirea unui puci în vederea răsturnării mareşalului Ion Antonescu şi l-au determinat să se deplaseze la Bucureşti la 1 august 1944 în vederea obţinerii unei clarificări a situaţiei din partea forurilor germane competente. Totuşi, rezultate obţinute în urma convorbirilor desfăşurate în capitala României cu general-locotenentul Alfred Gerstenberg, comandantul „Deutsche Luftwaffenmission in Rumänien-Misiunea Militară a Luftwaffe în România” şi responsabil pentru apărarea regiunii petrolifere, Manfred von Killinger, ministrul plenipotenţiar german şi generalul de cavalerie Erik Hansen, „Deutscher General beim Oberkommando der Rumänischen Wehrmacht-Generalul german acreditat pe lângă Înaltul Comandament al Armatei Române”, nu au fost în măsură să risipească temerile comandantului Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. Chestionat de Friessner referitor la încrederea ce se putea acorda guvernului român, Manfred von Killinger a replicat: „Mareşalul Antonescu are în spatele lui poporul şi guvernul”. Nemulţumit de răspuns, Friessner a insistat, dorind să afle măsurile prevăzute de autorităţile germane în eventualitatea producerii unei crize de guvern în România. Răspunsul oferit de ministrul plenipotenţiar german relevă elocvent imaginea falsă existentă în cadrul forurilor germane cu privire la situaţia guvernării mareşalului Ion Antonescu: „Până acum nici un fel de măsuri! Nici nu este de aşteptat vreo criză de guvern şi dacă totuşi s-ar întâmpla, vom avea destul timp să luăm măsuri”. General-locotenentul Alfred Gerstenberg a fost şi mai categoric, asigurându-l pe Friessner că „în caz de incidente o singură (!) baterie de artilerie antiaeriană va fi suficientă pentru a lichida orice lovitură de stat în Bucureşti”. O impresie negativă avea să dobândească Friessner şi în urma convorbirii cu generalul de cavalerie Erik Hansen. Alarmat de naivitatea şi pasivitatea autorităţilor germane din Bucureşti, general-colonelul Hans Friessner a decis să adopte măsuri pentru a putea contracara o eventuală schimbare a orientării politice a României. Astfel, imediat după întoarcerea sa la Slănic Moldova, a ordonat Armatei a 6-a şi Armeegruppe Wöhler să organizeze unităţi de intervenţie, pregătite pentru orice eventualitate . Pe de altă parte, Friessner a hotărât să trimită lui Adolf Hitler o scrisoare personală ce urma să fie înmânată de colonelul de Stat Major Ivo Thilo von Trotha. Referindu-se la situaţia Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, Friessner aprecia în scrisoare că „în acest moment nu există motive de îngrijorare şi frontul Grupului de Armate poate fi menţinut, dacă Grupului de Armate îi vor fi lăsate la dispoziţie puţinele rezerve existente încă (două divizii blindate germane de putere medie, o divizie de grenadieri blindaţi şi o divizie blindată română)”. Pe de altă parte, Friessner a adus la cunoştinţa forurilor superioare nemulţumirea sa faţă de evoluţia situaţiei politice din România şi lipsa de reacţie a autorităţilor germane din Bucureşti, arătând că „trebuie luate toate măsurile necesare pentru a se putea face faţă oricărei eventualităţi”. Prin urmare, Friessner era de părere că pe teatrul de operaţiuni din România se impunea „o conducere operativă unitară” şi solicita lui Hitler, în acest sens „să treacă asupra sa toate prerogativele de conducere ale Wehrmacht-ului în România şi, totodată, să desemneze în vederea cooperării o singură instituţie politică abilitată”. Concomitent, Armeegruppe Wöhler a remis comandamentului Grupului de Armate „Ucraina de Sud” un studiu ce examina posibilitatea Armatei a 8-a germane de a apăra teritoriul românesc în eventualitatea ieşirii României din război. Ţinând seama de forţele aflate la dispoziţia Armatei a 8-a, studiul ajungea la concluzia că, în cel mai bun caz, putea fi apărată poziţia subcarpatică de-a lungul Siretului până la Adjud, ceea ce practic însemna renunţarea la teritoriul românesc situat la est de această linie.
