Alexandru Gussi: Dar de ce multora li se pare că creștin-democrația, nu ca etichetă, ci ca efort de reconciliere, ar fi total depășită? Contextul francez a fost mai degrabă excepția în Europa vestică, acolo ea a fost tot timpul minoră ca influență electorală, chiar dacă în diverse perioade a fost influentă la nivelul elitei de centru-dreapta și de centru-stânga. Mă gândesc că în cazul României, țară aflată în altă etapă a de-creștinării și în altă vârstă democratică, o astfel de soluție de compromis ar avea virtutea de a diminua tentația extremistă și cea de utilizare politică a clerului. În același timp ar ajuta și la reconstrucția unei identități politice, mai ales pe zona de centru-dreapta. Acum avem partide golite de sens doctrinar, federații de ambiții personale. Mă gândesc acum la centrul-dreapta unde există mai multe partide, dar nimeni nu ia cu adevărat în serios pretențiile lor identitare. Creștin-democrația rămâne una din puținele soluții doctrinare. Asta în ciuda faptului că sunt tentative de recuperare la Viktor Orban și la noi chiar de AUR, în aceste cazuri voința de instrumentalizare decredibilizează, e chiar o incompatibilitate profundă între aceste radicalități și spiritul moderației creștin-democrate. Repet, nu ca etichetă, ci ca vocație a binelui comun, nu credeți că trebuie în continuare să fie luată în serios creștin-democrația în contextul românesc, dar și european?
Teodor Baconschi: Am votat PNTCD până când s-a putut… Idealul meu politic pentru România euro-atlantică a fost mereu legat de valorile moderate ale creștin-democrației. În anii când m-am implicat în politica internă (adică cei mai proști ani din viața mea, ca reflex al celui mai nepotrivit moment de angajare militantă), am creat Fundația Creștin-Democrată, care a funcționat doar vreo doi ani, pierzând apoi finanțările (care vedeau prin Konrad Adenauer Stiftung, dar via PDL, un partid el însuși dispărut între timp). BOR nu a sprijinit apariția unui partid creștin-democrat: l-a văzut ca pe un cal troian greco-catolic, occidental, papistaș. Sau ca pe un vector politic autonom, care preia teme creștine în registru laic. Un partid creștin-democrat părea să fie mai cu seamă vehicolul preoției universale, de care vorbeste Sf. Apostol Petru, dar care a devenit o trăsătură a protestantismului. Nici partidele afiliate PPE n-au ținut la structurarea lor doctrinară. Au mimat-o, prin niște fantomatice “institute”, dar n-au format cadre politice la o școală doctrinară asumată, nici n-au trecut deciziile lor printr-o grilă valorică personalistă, respectuoasă cu libertatea, solidaritatea și subsidiaritatea. “Binele comun” mai e pomenit ici colo, dar numai retoric, dacă nu demagogic. Cum PPE însuși nu se mai revendică explicit și sistematic de la creștin-democrație, șansele transplantării acestei viziuni în politica românească nu mai au nici măcar acel formal impuls occidental (care funcționa cât de cât în anii 90). Patriarhia Moscovei a fost singura Biserică Ortodoxă care a adoptat o doctrină socială, dar urmarea acestui gest n-a fost formarea unui pol creștin democrat în Duma, ci consolidarea regimului Putin… Eternele forme fără fond ale iluzionismului oriental! Sincer, nu mai cred că România va avea o creștin-democrație funcțională și semnificativă electoral. Acest tip de politică necesită o clasă de mijloc solidă, moderată, centristă, rațional atașată tradiției și totodată deschisă spre schimbarea graduală. Nu avem așa ceva. La noi, cei mai credincioși au rămas oamenii sărmani din rural și urbanul mic, sau o rărită elită intelectuală fără mare impact macro-social. Clasa de mijloc e uneori tradiționalistă (mai ales în Transilvania, Banat sau Bucovina), dar e cel mult atașată creștinismului cultural și unui anume naționalism. De fapt, creștin-democrația e o nălucă, dar nici celelalte doctrine politice moderne nu sunt cu mult mai mult de atât. Partidele de la noi n-au o identitate doctrinară, culeg voturi din toate zările, fac orice compromis tactic sau post-electoral, sunt bolnave de populism, oportunism și contraselecție. Ce-i drept, această disoluție doctrinară – sau acest fuzionism anonim – caracterizează tot mai mult și scena politică din Vestul UE, așa că vorbim despre un sindrom paneuropean, despre un semn al timpurilor.
Alexandru Gussi: Deocamdată nu vreau să insist asupra creștin-democrației, în context chiar ce spuneți evocă în același timp cauze și simptome ale crizei identitare: toate doctrinele politice au fost decredibilizate de simpla lor instrumentalizare. Ele fiind în criză și în Occident luăm situația ca pe ceva normal. Dar vestul are instituții funcționale, cu standarde față de care noi rămânem la ani-lumină. Noi pentru a reconstrui ceva avem, totuși, nevoie de o direcție, deci și de un cadru doctrinar, care nu trebuie să fie dogmatic. Când spun a reconstrui, mă refer la instituții și credibilitatea lor. Cred că elitele intelectuale, tehnocrate, academice trebuie să pună pe piață cadre de înțelegere a realității și dătătoare de direcție. Aici pentru o dată sunt mai optimist decât dumneavoastră: cred că există o cerere, drama este că actualele partide nu sunt locul întâlniri cererii de … sens cu oferta de acțiune. Totuși clasa de mijloc apare crește, nu e așezată sau solidă cum spuneți, dar vrea să se schimbe ceva si cred ca a înțeles că nu se va schimba cu politicieni ghidați numai de Facebook.
Teodor Baconschi: Singura mea sursă de optimism ține de observarea faptului că deși elita politică e îmbătrânită și parțial decredibilizată prin contraselecție (sau prin monopolizarea bipartizană a centrului), deși societatea civilă urbană e – în pofida exodului de creiere – mai evoluată și mai exigentă cu fiecare deceniu, România în ansamblul ei rămâne pe un aliniament pro-occidental. Drumul spre Occident e încetinit atât de “oboseala” Occidentului însuși, cât și de dizolvarea prea lentă a metehnelor/mentalităților românești modelate de un trecut autoritar și balcanico-oriental. Însă e fundamental faptul că direcția majoră nu s-a schimbat și face obiectul unui consens tacit, dar tenace. Anumiți actori din Sistem ar fi vrut poate o societate post-comunistă care să semene mai mult cu China post-maoistă și cu Rusia post-sovietică, însă succesul acestor cripto-asianiști se dovedește marginal, atât electoral, cât și cultural. Pro-occindentalismul rămâne tema fatidică a elitelor românești din ultimele două secole. El a îngăduit România Mare și apoi pe cea euro-atlantică, iar beneficiile subiacente nu sunt tăgăduite decât retoric, pe fondul obiceiului nostru de a plusa în orice negociere prin auto-victimizare. Până și stalinismul persistent al comuniștilor români nu s-a lipsit de naționalism și nu era neapărat o expresie a devoțiunii față de valorile eurasiatice rusești, cât debușeul disperat al unor vechi complexe de țară istoricește retardată. Comunismul nu a fost prizat pentru idealurile lui, ci pentru puterea lui modernizatoare (de unde și obsesia. PCR pentru industrializarea pe repede-înainte). Acum, când prosperitatea și dezvoltarea sunt deja tangibile și când potențialul nostru evolutiv e aproape garantat prin simpla mecanică a apartenenței la UE și NATO, e greu de imaginat că vor exista forțe politice și stări de spirit colective care să nege natura benefică a occidentalizării noastre. Mai mult, atacul Rusiei ortodoxiste asupra Ucrainei majoritar ortodoxe va micșora marja de manevră a cercurilor ortodoxiste din România (singurele focare de euroscepticism, alături de inerția cercurilor național-comuniste, tot mai senile și ridicole). Dacă vrea o amprentă socială vastă, BOR va trebui să fie prima care popularizează pastoral distincția dintre fidelitatea autentică față de creștinismul apostolic, de sorginte bizantină, și instrumentalizarea lui prin filetismul ortodoxist anti-european.
