Motto: ” Credința e singura ancoră a mântuirii, de ea trebuie să ne strângem, altfel viața ar fi risipită degeaba, căci în lume nu-i decât durere și durerea fără credință e insuportabilă, în vreme ce durerea fecundată de ea, își schimbă fața și oțelește sufletul în lupte.” – Fericitul Pier Giorgio Frassati
Dacă am avut preoți de catacombe, nu mai puțin am avut și familii, credincioși de catacombe, cu sutele, cu miile! Toți aceia „desființați” de regimul bolșevic-comunist, criminal al „clasei muncitoare”. Faptul este o istorie în sine și poate acoperi rafturi de biblioteci, fără nici o exagerare, căci așa cum literatura închisorilor comuniste formează biblioteci, la fel și literatura gloriei și persecuției B.R.U. formează biblioteci, dacă s-ar scrie integral, ca și cea a colectivizării.
Eroii martiri ai familiei mele au avut șansa și posibilitatea să-i cunoască îndeaproape pe o mare parte dintre episcopii beatificați de către Sfântul Părinte, Papa Francisc la Blaj. Bunicul meu matern i-a cunoscut pe toți cei 7 și a avut legături apropiate cu doi dintre ei, Episcopul Iuliu Hossu și Episcopul Alexandru Rusu, deoarece activitatea lui în slujba celor năpăstuiți și nu numai, s-a axat pe Transilvania și Maramureș, acolo unde păstoreau cei doi înalți prelați. Pe Episcopul Hossu îl cunoscuse mai bine la Alba-Iulia, pe 1 Decembrie 1918, iar mai apoi a avut ocazia să discute mai mult cu sfinția sa, când a însoțit delegația celor 5 reprezentanți ai Adunării de la Alba, care au dus și prezentat Actul Unirii, Majestății Sale, Regele Ferdinand și primului ministru, Ion I. C. Brătianu. Fiind deputat și președinte al organizației PNȚ Maramureș, relația lui cu episcopul Rusu a fost destul de apropiată, ambii participând la foarte multe evenimente desfășurate în această frumoasă regiune istorică a României Mari.
Înainte de 1989, tata îmi povestea, cu foarte multă pasiune și dragoste, de influența pe care a avut-o asupra lui, pe vremea când era elev la Liceul Sfântul Vasile cel Mare din Blaj, Episcopul Ioan Suciu. Când vorbea despre el, fața lui se însenina și-l simțeam pătruns de o fericire aparte. Cel numit atâta de frumos “episcopul tinerilor”, fusese spiritualul (duhovnicul) lui și se poate spune că i-a influențat viața și comportamentul pentru vecie. Când comentam meciurile de fotbal cu tata, îmi amintea de faptul că juca des fotbal la Blaj cu episcopul, care era un foarte bun jucător, și că era tare supărat când nu făceau parte din aceeași echipă. Ca fapt divers, trebuie să remarc că amândoi aveau aceeași poreclă: episcopului Suciu i se spunea “Nelucu”, iar tatălui meu colegii îi spuneau “Nelu“. Era închis la penitenciarul din Gherla când a aflat că mentorul și modelul său murise ucis la Sighet. Mi-a spus că a avut un șoc atât de mare încât nu a mai putut să mânânce timp de 4 zile. Ceea ce m-a impresionat și marcat cel mai mult în tot ceea ce tata mi-a povestit despre Episcopul Ioan Suciu a fost faptul că, în timpul detenției sale, nu numai că l-a visat de mai multe ori, dar că i s-a și arătat de două ori, de fiecare dată când era bătut de către bestiile din închisori.
După venirea sa în București, pe vremea când era elevă la “Școala Centrală” de fete, mama mergea foarte des la Biserica de pe str. Polonă, nr. 50, acolo unde a avut posibilitatea să-i cunoască pe Episcopul Vicar, Vasile Aftenie și pe Părintele Protop (la acea vreme), viitor episcop, Tit Liviu Chinezu, nemaivorbind de participarea sa la toate întâlnirile tinerilor din ASTRU cu Monseniorul Vladimir Ghica. Mama îmi povestea despre perioada aceea, ca una dintre cele mai importante în desăvârșirea ei ca educație și conduită creștină, modelul de iubire și jerfă fiind cel care a marcat-o profund și pe care a încercat să-l urmeze întreaga sa viață.
În noaptea de 5 spre 6 ianuarie 1956, mama a fost arestată pentru delictul de “ instigare publică și educație subversivă adusă tineretului”, fiind condamnată la 1 an și jumătate de închisoare. A fost ținută peste termenul de detenție, fiind considerată “nereeducabilă”, și a făcut în total 2 ani de temniță, trecând pe la penitenciarele din Cluj, Malmaison și Mislea. Nu pot să uit cu câtă emfază povestea mama despre momentul arestării sale și întâlnirea pe care a avut-o la Cluj, în duba Securității, cu venerabilul episcop Alexandru Rusu, care urma să fie transferat la închisoarea de la Gherla. Episcopul o știa pe mama din fragedă pruncie, știa că este fiica lui Ilie Lazăr, iar când a zărit-o în dubă i-a spus: “ Da’, ce cauți tu aicea, măi copilă? Mama s-a emoționat foarte tare, a căzut în genunchi, i-a sărutat mâinile încătușate și i-a spus: “Sunt aici pentru Iisus!” Episcopul i-a ridicat capul, a sărutat-o pe frunte, i-a dat binecuvântarea și i-a șoptit: “ Să nu te lași, Domnul va fi mereu cu tine! “
Închisoarea a fost o Cale a Crucii pentru foarte mulți dintre înaintașii noștri cu toate stațiile parcurse de către Mântuitor: false acuzații, căderi și ridicări. Martirii noștri trebuie să ne fie exemple și modele. Noi trebuie să avem spiritul misionar al copiilor Sfântului Ignațiu de Loyola, să fim soldații care suferă pentru credință și pentru ideal și nu trebuie niciodată să abandonăm lupta. Acum, în libertate, trebuie să ne orientăm spre gloria lui Dumnezeu, cu toate forțele, trebuie să mărturisim și să transmitem mai departe. Nu linia orizontală este cea care ne interesează, timpul istoric care-și pierde din valoare nefiind ancorat în Veșnicie, nu o luptă într-un spațiu restrâns, plin de orgolii și prejudecăți, ci cucerirea lumii prin sacrificiul Mântuitorului pe cruce. Ecumenismul, dialogul, a-l servi pe celălalt, nu sunt lucruri noi, moderne, ci veritabilul spirit al Bisericii, spiritul misionar al societății lui Isus dintotdeauna. Merg mai departe spunând că este spiritul în care s-au regăsit în temnițe toți cei care și-au sacrificat viața și au pierit acolo, precum și cei care și-au lăsat acolo tinerețea. Grație marilor personalități ale Bisericii noastre, cum a fost Episcopul Ioan Suciu, tinerii de odinioară au învățat cum să-și ofere tinerețea, cum să transmită și să mărturisească.
Născută la 22 Iunie 1929 în Copalnic Mănăștur (fostul județ Someș, actualmente jud. Maramureș), până la 11 ani a trăit în casa bunicilor, la Copalnic, având o copilărie fericită în compania verișorilor ei, Dudu și Tica Urdea. A urmat renumita Școala Centrală de Fete din București, pe care o termină în 1947, când intervine înscenarea de la Tămădău și întreg cursul vieții ei se schimbă. Cu bunica mea arestată, pentru că era soția lui Ilie Lazăr, pleacă la Copalnic-Mănăștur, unde trăiește numai bunica ei maternă, Wilhelmina Urdea. În gară la Cluj, află din „Scânteia” (organul central al partidului comunist), că tatăl ei în loc să ajungă în occident, a ajuns în lanțuri, fiind considerat ”trădător de țară”.Nu se mai poate întoarce la București. Se înscrie la Facultatea de Litere din Cluj. Lia, o tânără studentă foarte cultivată și care „avea vers” ca și tatăl ei – cum o descriu prietenii – s-a impus ca vlăstar al familiilor de profundă trăire a evangheliei, a principiilor moral-creștine, din care provenea, ca model în Societatea Mariană a tineretului studios greco-catolic clujean. A venit fatidicul an 1948 de desființare a Bisericii Unite Române, Greco-Catolice. Începe calvarul, drumul spre catacombe. Mama, fiind cunoscută ca studentă eminentă, în cadrul patriciatului clujean și un talent organizatoric în cadrul BRU, a intrat ca un adevărat lider în catacombe, organizând participarea studențimii la liturghiile clandestine, conducând Reuniunea Mariană clandestină, organizând conferințe, întâlniri catolice, etc.
În vreme ce Lia Lazăr era la Cluj, în Martie 1949 toți cei din familie rămași la Copalnic Mănăștur au fost dați afară din casa construită de străbunicul meu, Gheorghe Urdea în anul 1902.
Cu toate piedicile apărute, mama și-a continuat studiile la Cluj până în 1950, în anul III, când, descoperindu-i-se activitatea și „dosarul”, a fost și ea exmatriculată, ca fiică a „trădătorului de la Tămădău.” În dosarul ei de la CNSAS, caracterizarea pe care i-o face cel desemnat cu supravegherea sună astfel: ”Este fiica cunoscutului PNȚ-ist Lazăr Ilie. În trecut n-a fost încadrată dar a simpatizat cu PNȚ Maniu, în prezent nu este încadrată, are atitudine dușmănoasă față de regimul democratic manifestându-se fățiș, lansează zvonuri alarmiste că se va începe războiul și că americanii posedă bomba cu hidrogen care va fi moartea comuniștilor. Ironizează toate realizările din RPR și spune bancuri jignitoare la adresa savanților sovietici. Defăimează cultura din URSS, făcând propagandă cosmopolită, popularizând cultura din Apus, este un element periculos în rândul studenților. Este un element periculos RPR-ului.”
Familia conta mult de tot pentru mama. Situația părinților, a bunicii și a celorlalți membri o preocupa neîncetat. Suferea enorm pentru că nu știa nimic despre tatăl său, condamnat la ani grei de pușcărie în renumitul ”Proces Maniu”. Într-o scrisoare care nu a ajuns niciodată la destinatar, datată Cluj, 12 iulie 1952, mama scria:
“ Dragă tată!
Mi-a fost întotdeauna frică să mă opresc mai mult cu gândul la tine. Și asta nu din puțină iubire, ci din multă, prea multă, nespusă iubire. Și nici nu știu dacă am făcut bine acum că m-am apucat să-ți scriu. Așa de tare mă doare să vorbesc cu alții despre tine, și de câte ori întâlnesc pe stradă cunoscuți care au obiceiul să mă întrebe: “Ce mai știi de tata?”, mă ascund, caut să-i ocolesc. Nu știu ce mă doare mai tare: faptul că trebuie să le răspund că nu știu nimic, sau însăși amintirea depărtării tale și ușurința cu care alții pot întreba și pot trece peste răspuns. Știi, am căutat parcă și eu să mă amăgesc și să trăiesc în vis, să nu vreau să văd realitatea. Mâine se vor împlini cinci ani de când ți-am scris ultima scrisoare. Nici nu știu dacă ai mai apucat să o citești. Atunci eram înaintea evenimentului (n.m.: se referă la înscenarea de la Tămădău-14 iulie 1947), plini de nădejde. Acum suntem într-un obosit, resemnat și acceptat..după. Mi-aduc aminte de despărțirea noastră. Știi, sunt clipe când numai în fotografii te recunosc. Ce grei sunt anii. Tată, uneori îmi trece prin minte groaznicul gând că tu nu mai ești. Atunci, cui îi scriu? Unui om de dincolo. Nu, tată, nu poți să nu mai fi. Și chiar dacă nu ai mai fi aici, ești dincolo și trăiești. Și eu am dreptul să stau de vorbă cu tine, oriunde ai fi. Mi-aduc aminte de vacanțele copilăriei noastre, când ne plimbam pe dealuri după ciuperci și mă miram de tine cum te gândeai mereu la câte ceva și uneori uitai să-mi răspunzi. De serile acelea lungi când ne cântai “Leiber roșu, Leiber verde” sau “Duios cântă mierla prin păduri”. Când stăteam pe genunchii tăi și mâncam împreună, neuitata noastră papară cu ceapă și slănină și atâtea multe alte amintiri.“
Mama a ajuns să-și câștige pâinea ca dactilografă, primind o mașină de scris și un „birou” sub spațiul scării de la intrarea unei clădiri vechi, „burgheze”, de pe str. 30 Decembrie. Într-o notă informativă datată la 5 iunie 1953, informatorul A.Topan scrie: ” În ziua de 4 și 5 iunie a.c., am stat de vorbă cu M. Lazăr, care este instructoare la cursul de dactilografie din cadrul întreprinderilor locale Cluj și mi-a povestit următoarele: ”Sunt una din cele mai nenorocite ființe omenești. De tatăl meu la care am ținut atât de mult, nu mai știu nimic. Cred că nici nu mai trăiește. Mama și cu bunica duc o viață de mizerie la Făgăraș și nu-mi pot permite luxul ca să merg și să le văd sau să le ajut așa cum s-ar cădea de la o fiică. Eu stau la Cluj și nu-mi pot făuri un viitor. M-am oferit la mai multe familii să dau ore de franceză dar nu am găsit decât la vreo 3. Nu are lumea bani și cine are nu are nevoie de mine.”
Aici, prin Lia Lazăr, de la acea mașină de scris de sub scară, a demarat punctul de rezistență al tineretului studios greco-catolic clujean, mama devenind ”motorul grupării”, fiind ajutată de Elena Boilă, Nicu Marcu, Lelu Costea (viitoare Lupu). S-a făcut o apropiere și cu tinerii romano-catolici din Cluj, printr-o întâlnire între Lia Lazăr și studentul Vasile Bara, intermediată de călugărița Serena. (N.I. a lui Mircea Buzoianu-28.10.1953). Participau la liturghia romano-catolică, organizau conferințe de catechizare, întâlniri de discuții la familiile prietenilor. De aici a început totul. Același informator, Mircea Buzoianu, relatează într-o altă notă că ”mergând pe la Consignația unde lucrează Lia Lazăr, am găsit-o cu trei fete tinere, mai târziu, după ce au plecat acestea, întrebând-o dacă sunt prietene de ale ei, mi-a spus că sunt niște fete tinere dornice de a învăța și că ea își dă seama că ceea ce li se spune la școală nu e adevărat și că ea le vorbește despre diferite probleme, în general de ordin religios. Astfel, atunci când au fost pe la ea, fiind Vineri înainte de Paști, le-a vorbit despre Maria Magdalena, alteori le vorbește de alte probleme. La data de 6 decembrie 1953, Șeful direcției Regionale MAI Cluj, colonelul de securitate, Nedelcu Mihail, trimite către Serviciul III al Securității de la București un amplu dosar, intitulat ” Organizația Lilico condusă de numita Lia Lazăr”, în care se regăsesc foarte multe procese verbale de interogatoriu ale persoanelor care s-au aflat în contact cu mama mea.
Un document deosebit de interesant găsit în dosarul Liei Lazăr, care arată totala implicare a ei pentru Biserica Greco-Catolică, este tot o notă informativă, de data aceasta a sursei ”Moldovan Vasile” din data de 16 august 1955, în urma vizitei de Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, a episcopului romano-catolic de Alba, Marton Aron, la Cluj. Iată ce scrie sursa: ” În zilele de duminică 14 și luni 15 august va veni la Cluj episcopul catolic de Alba-Iulia, Marton. Aceasta va fi prima vizită episcopală, după un interval de 5-6 ani și va constitui un mare eveniment, la sărbătorirea căruia au fost mobilizate toate rezervele. Marton va locui la parohia centrală din Piața Libertății, unde după spusele Liei Lazăr va fi înconjurat de preoții ”oficiali” pentru a nu se putea informa de cele întâmplate în timpul absenței sale. Însă episcopul a convocat la el pe toți conducătorii ordinelor călugărești care au reprezentat rezistența împotriva oricărui compromis, după cum episcopul a mai convocat și alte persoane particulare. Sarcina Liei Lazăr consta din a o convinge pe sora Augusta ca în timpul discuției sale cu episcopul Marton să atace și câteva din problemele greco-catolicilor și, în special, să-l convingă pe Marton de a convoca pe conducătorii greco-catolici la el pentru a discuta situația lor. Tot cu această ocazie, Lia Lazăr va ruga pe sora Augusta să discute cu episcopul Marton și posibilitatea încadrării unor tineri greco-catolici în seminarul teologic romano-catolic care se va deschide în toamnă la Alba-Iulia. O altă problemă ar fi redeschiderea bisericilor greco-catolice. ”
În noaptea de 5 spre 6 Ianuarie, 1956, Lia Lazăr a fost arestată împreună cu Elena(Nena) Boilă. Avea 26 de ani și jumătate. A fost condamnată pentru delict de „instigare publică” prevăzut și penalizat de articolul 337, aliniat 3 în Cod Penal, la un an și jumătate de pușcărie. Adevăratul motiv al arestării era însă activitatea pe teren religios cu tineretul, frecventarea liturghiilor clandestine, prietenia cu membrii PNȚ și legătura permanentă cu aceștia, conferințele clandestine și de catechizare, „originea socială nesănătoasă” care a dus la toate aceste manifestări etc. A fost ținută peste termenul de detenție fiind considerată „nereeducabilă”.
Cutremurător! Pe această piatră, a suferințelor îndurate de către oamenii cu adevărat educați în spiritul datoriei față de Domnul și de semeni, s-a clădit sentimentul prețuirii jertfelor și a neuitării eroilor. Domnul să le ocrotească somnul și să ne întărească întru credință. Onorat să vă fi fost prezentat la Comemorarea de la Domnești, pe 29 iunie 2023, stimate domnule Ion_Andrei Gherasim.
Vă mulțumesc frumos pentru aprecieri! Sunt onorat și eu că v-am cunoscut și, sper să mai avem posibilitatea de a ne revedea și a mai povesti despre eroii și martirii acestei țări.