Suntem, cu toţii, parte din lumea pe care o naşte ro man tismul: prin ambiţii, pasiuni, nelinişte şi nos talgie, prin elanuri şi sensibilitate, identitatea noastră este modelată de forţele care se pun în mişcare, în anii de după 1760. Nimic nu mai poate fi la fel după acest moment de răscruce, căci mişcarea romantică se întinde asemeni unui val seismic, atingând oameni şi naţiuni, în egală măsură. Mai mult poate decât oricare alt fenomen intelectual, romantismul este un început de drum. Tot ceea ce îi urmează este un dialog cu temele şi cu vocile care se ivesc, atunci.
Originile romantismului, cartea lui Sir Isaiah Berlin, subtilă şi erudită, apărută acum în traducere românească la Editura „Humanitas“, acordă istoriei ideilor misiunea de a explora nu doar rădăcinile romantismului, ci şi posteritatea sa. Liberalismul clasic şi luminos al lui Berlin este atent la nuanţe şi la dinamica culturii. El recontituie, în tuşe sigure, un timp al căutărilor şi al interogaţiilor. Plural şi neliniştitor, romantismul pare să se refuze unui numitor comun. Şi totuşi, Sir Isaiah Berlin întrevede, în acest vârtej de sunete şi de culori, un drum pe care mai toţi romanticii, indiferent de avatarurile lor, îl urmează: un itinerariu al autenticităţii şi expresivităţii, o linie a neliniştii şi uneori a nostalgiei. Vocile romantice se disting, în acest spaţiu al istoriei intelectuale, cu claritate – apropierea de ele înseamnă apropierea de propriile noastre rădăcini îndepărtate.
Anii de peregrinare
Iar ceea ce sugerează Berlin, în relectura sa memorabilă, este că epicentrul romantismului se află în Germania: acestei naţiuni în căutarea unui stat i se datorează, în cele din urmă, inventarea unei noi gramatici culturale şi promovarea unui vocabular radical diferit de cele de dinaintea sa.
Sugestia lui Berlin din această carte comunică cu o întreagă linie ce îi străbate analizele: pasionat de Hamann şi de Herder, Berlin a reconstituit, de-a lungul deceniilor, o genealogie a romantismului european. Iar teritoriul german este spaţiul în care frustrările şi neliniştile se acumulează, spre a da naştere unei provocări creând seismul romantic.
De ce Germania? Pentru că Germania este marcată de un complex de inferioritate şi de marginalitate din care ethosul romantic se va hrăni. Fragmentată şi provincială, trăind în umbra hegemoniei franceze, marcată de pietism şi de o religiozitate aparte, Germania este pregătită să atace, prin vocile sale, premisele de claritate universalistă ale iluminismului şi clasicismului. Revolta împotriva Europei dominate de Franţa devine ocazia de a face să se nască un alt viitor.
Referinţele la Hamann şi Herder sunt obligatorii în sistemul de interpretare imaginat de Berlin: între maestru şi discipol se stabileşte o continuitate ce înseamnă un numitor comun al ostilităţii faţă de hegemonia clasică. Diversitatea nu mai poate fi redusă la un numitor comun, iar raţiunea pedantă nu mai poate fi ghidul care să îndrume pe drumurile vieţii. Culturile minore îşi află, prin pledoaria lui Herder, un drept la existenţă. Localismul romantic este inseparabil de această revenire la rădăcinile doar aparent uitate.
Viziunea herderiană nu are nimic din îngustimea xenofobă a naționalismului german de mai târziu. Ea oferă romantismului elanul unui entuziasm faţă de pluralismul intelectual. Naţiunile periferice îşi descoperă propriul lor geniu. Iar folclorul este parte din acest tezaur ivit din solul natal.
Germania este, la finele de secol XVIII şi debut de XIX, un laborator în care romanticii dezvoltă un mod nou de a imagina existenţa individuală și colectivă. Autenticitatea revoltei se simte în textele Sturm und Drang. Oricât de naive şi de ilizibile astăzi, operele acestui moment sunt semnul unui mutaţii de adâncime. Revolta, ratarea, marginalitatea sunt parte din canonul etic al romantismului. Primul Goethe şi primul Schiller fac parte din acest val romantic. Franz Moor şi Werther sunt personajele în care se întrupează această nouă condiţie umană. Redescoperirea lui Shakespeare este semnificativă, de vreme ce oferă un model care va fi imitat.
Din acest trunchi al romantismului vin şi elanurile care vor însemna debuturile naţionalismului german. Iar Fichte este numele care ilustrează, în lectura lui Berlin, capacitatea filosofiei germane de a oferi cadrul intelectual acestei viziuni ce va reverbera în viitor. Relaţia cu Franţa este şi de această dată, decisivă : ocupaţia lui Napoleon acordă naţionalismului german prilejul de a fi sunetul întregului popor. Dorinţa de a aparţine se întâlneşte cu mândria rănită. Din această simbioză se ivesc discursurile lui Fichte către naţiune: un îndreptar ce cuprinde elogiul la adresa geniului german şi a rolului pe care acesta îl va avea, ca avangardă a umanităţii.
Naţionalismul radical este parte din acest continent investigat de Berlin: posteritatea sa este parte din posteritatea romantică. Cultul naţiunii definit prin sânge şi rădăcini este moştenirea din care se hrăneşte, peste decenii, naţional-socialismul. Ideea unei misiuni providenţiale acordate naţiunii trece, de la germani, spre Rusia, prin medierea slavofilă. Elanul romantic deshide un drum al nemăsurii politice.
Romantismul nu poate fi redus la acest epicentru german, de vreme ce el înseamnă nu doar Europa, ci şi Statele Unite : pe oceanul romantic navighează şi căpitanul Ahab, în căutarea balenei albe. Elanul romantic îşi cuprinde mitologia sa. ron este un star şi un nume în canon. Mai fiecare naţiuni îşi creează propriul ton byronian – cazul lui Puşkin este definibil în termenii conversaţiei cu tradiţia de la care se revendică.
Romantismul transformă, graţie romanului istoric, aşa cum notează Berlin, percepţia asupra istoriei şi identităţii. Timbrul lui Sir Walter Scott este un sunet romantic, în care se recunoaşte un elan al admiraţiei şi al nostalgiei. Cavalerii din textele sale trimit la un ideal de temeritate şi la o religie a curajului. Tablourile lui Scott devin icoanele unei geografii locale. Romantismul excavează în acest trecut inventat.
Romantismul este un timp al făuririi de pesonaje-mit. De la Manfred şi Childe Harold la Faust, ambiţiile sale sale sunt cosmogonice. Reinterpretarea operei lui Mozart îl transformă pe Don Giovanni în damnatul Don Juan. În alt registru,Balzac imaginează, prin Vautrin, un înger căzut, animat de voinţa răzbunării şi a puterii: ocultismul „Comediei umane“ este o altă moştenire romantică. Textul lui Mary Shelley devine materia unui alt mit: creatorul şi monstrul se înfruntă în decorul sincretic al universului de coşmar.
În cele din urmă, romantismul este un început de lume: în arte, ca şi în reflecţia politică, el ajunge la adâncimile refuzate celor de dinaintea sa. Prin geniul lui Nerval, el bate la porţile visului, în vreme ce muzica devine o artă a introspecţiei şi a revoltei. Basmul, reveria şi nostalgia sunt prezenţele romantice fără de care viitorul nu poate fi imaginat. Existenţialismul, aşa cum sugerează Berlin , este, în cele din urmă, un avatar al aceluiaşi romantism.
Proteic şi năvalnic, romantismul este inseparabil de modernitatea însăşi. Omul romantic face parte din aluatul din care suntem croiţi şi noi. Demonic şi arcadic, romantismul făureşte viitorul din care venim, la rându-ne: cartea fundamentală a lui Sir Isaiah Berlin este un portret în care ne întrevedem propriile chipuri.
Text publicat inițial în revista România Literară
