Pentru România, sfârșitul ultimului război mondial nu a însemnat nici un final de tragedie și nici un început de redresare. Pe lângă pierderile umane și teritoriale cauzate de situația geopolitică a țării și de antrenarea ei în conflagrația mondială, la sfârșitul războiului s-a adăugat ocupația sovietică și instaurarea comunismului. Românii nu au apucat nici măcar să evalueze dezastrul cauzat de război, când, asupra lor s-a abătut devastator, comunismul, metoda violentă prin care Kremlinul a reușit până aproape de sfârșitul secolului 20 să controleze aproape jumătate de omenire.
România, ca cel mai apropiat vecin al URSS, a fost mai greu încercată decât celelalte state intrate în sfera de influență a sovieticilor. În același timp cu ocupația militară s-au depus eforturi stăruitoare pentru constituirea unui partid aservit Moscovei, într-o țară care a repudiat cu ostilitate ideologia marxistă și tendințele de hegemonie ale exponenților ei. Sovietizarea țării a determinat o ruptură de straturi sociale și o bulversare radicală a societății românești. Departe de a respecta angajamentul solemn de a nu încerca modificarea forțată a orânduirilor sociale din Europa de Est, puterea comunistă a organizat, în mod sistematic, îngenuncherea țărilor ocupate și afilierea lor la sistemul rigid de dominație a maselor preconizat de ideologia comunistă. Toate sectoarele de activitate publică și privată ale României au fost acaparate, fiind utilizată coloana a cincea sovietică, transformată în guverne protejate de tancurile de ocupație. Lumea românească a sesizat consolidarea unui blocaj ireversibil ridicat în calea tendințelor de afirmare a valorilor naționale, în toate domeniile. Această realitate tragică a fost factorul determinant al celui mai important exod al populației din istoria țării. Bejania dramatică a pustiit țara de valori și a determinat o stagnare a evoluției culturii și civilizației române. Românii care au rămas în țară au fost obligați să se subordoneze teroarei comuniste, iar cei care au încercat să i se opună au fost aruncați în închisori. În perioada 1945-1989, România a dat cel mai mare număr de deținuți politici, raportat la numărul populației, din toate timpurile și orânduirile dictatoriale.
În acest articol, mi-am propus să prezint viziunea unui om care a știut și a înțeles, a fost martor al unor evenimente de importanță capitală pentru viitorul României, a luptat, a îndurat și s-a jertfit. Acest Om a fost Seniorul Corneliu Coposu. Președintele moral al României a studiat și analizat fenomenul comunismului în România încă de la începuturile sale, ca secretar personal al marelui om politic Iuliu Maniu, ca participant activ la evenimentele din 1944-1947, ca deținut și victimă timp de 42 de ani.
La 24 ianuarie 1942, în România, PNȚ și PNL au constituit Opoziția Unită Antitotalitară, un an mai târziu, în 1943, fiind completată și cu PSD, condus de Titel Petrescu. Printre multitudinea de note, relatări, informații despre istoria trăită de el, Seniorul Corneliu Coposu scria și despre telegrama trimisă de către reprezentantul plenipotențiar sovietic la Cairo, ambasadorul Nikolai Vasilevich Novikov, lui Iuliu Maniu, prin care acesta făcea „o recomandare „de a integra în rândurile opoziției unite și pe exponenții partidului comunist. Iuliu Maniu a respins cererea acestuia, accentuând pe faptul că prezența acestora ar fi nocivă în activitatea opoziției. Corneliu Coposu menționează că: „ știu acest lucru pentru că eu eram acela care cifram și descifram mesajele prezidentului„.
Novikov i-a răspuns lui Maniu, un exemplar al acelei telegrame aflându-se în posesia arhivei Pentagonului. El scria că are cunoștință de faptul că partidul comunist este inexistent și că reprezintă o secție a Kominternului, dar că cere încadrarea acestei secțiuni în opoziția unită pentru ca străinătatea să aibă impresia unei omogenizări a societății românești și a participării tuturor categoriilor sociale și orientărilor politice în cadrul opoziției antifasciste.
Iuliu Maniu a replicat telegrafic că, în aceste condiții, nu are nimic împotrivă și că va lua contact cu reprezentanții comuniști cât mai curând posibil. În mod surprinzător, 8 dintre cei contactați și-au afirmat calitatea de reprezentanți ai partidului comunist, secția din România. Atunci, Maniu, cu o oarecare satisfacție, a adresat o nouă telegramă lui Novikov. cerându-i să arate care dintre comuniștii reprezintă cu adevărat secția de aici. Novikov i-a răspuns scurt: Lucrețiu Pătrășcanu. Acesta a fost motivul clar pentru care Lucrețiu Pătrășcanu a fost acceptat la discuțiile care au integrat la 20 iunie 1944 și o reprezentantă comunistă în opoziția unită. Ca o consecință a acestei integrări, Lucrețiu Pătrășcanu a fost ales să conducă delegația care urma să discute armistițiul la Moscova. După întoarcerea lui Pătrășcanu de la Moscova, Seniorul Coposu scria: “În ziua de 14 septembrie, întors de la Moscova, Pătrășcanu, care avea cabinetul vecin cu al meu (ocupam la vremea aceea funcția de secretar general al Guvernului) mi-a mărturisit, cu disperare în glas, că audierea pe care a avut-o la Jdanov (n.m: Andrei Jdanov, ideolog al Partidului bolșevic și membru al sovietului suprem al URSS) în ziua de 11 septembrie s-a desfășurat într-o manieră care pe el l-a demoralizat și l-a făcut să tragă concluzii pesimiste în legătură cu viitorul României. Jdanov, care-l cunoștea de pe vremea când când Pătrășcanu fusese delegat reprezentant al secției din România a partidului comunist pe lângă internaționala de la Kremlin, l-a întâmpinat rece, cu reproșuri: „ Ce cauți aici, tovarășe Pătrășcanu? „Am reușit să răsturnăm dictatura, să luăm măsuri pentru alinierea României alături de Națiunile Unite și am venit să tratăm și să semnăm armistițiul”, frază la care Jdanov a răspuns: „Rău ai făcut, pentru că ne-ai încurcat toate socotelile“ (Corneliu Coposu-note, arhiva Fundației Corneliu Coposu și „Armistițiul din 1944 și implicațiile lui„ prima ediție, Gândirea Românească, 1990).
Care erau „socotelile” tovarășului Andrei Jdanov? Există documente, unele nedate publicității nici până acum, mărturii indirecte survenite prin relatări ale ambasadorilor Spaniei, Suediei și Turciei de atunci, de la Moscova, din care rezultă că intenția URSS era ocuparea în primă fază a întregii Moldove, urmând ca în faza a doua să anexeze întreaga Românie. Din acest motiv, prezența unui exponent comunist care a răsturnat dictatura era pentru ei un impediment. „După datele pe care le-am înregistrat încă înainte de arestarea mea în 1947, momentul în care Kremlinul a renunțat la extinderea imperiului sovietic până la Carpați, a fost momentul Postdam (n.m: conferința dintre marile puteri, 16 iulie-2 august 1945). După Postdam, toată politica de comunizare a României a luat un alt aspect, urmându-se transformarea întregii țări într-un satelit al politicii Kremlinului.(Corneliu Coposu-note, arhiva Fundației Corneliu Coposu)
Cu această sentință definitivă s-a întors Pătrășcanu la București. Ea exprima intenția clară de sovietizare a României prin instaurarea în fruntea țării a unui om de paie care să fie devotat Moscovei și să fie fidel doctrinei comuniste de inspirație sovietică. Practic, acesta a fost momentul în care a început politica de îngenunchere a României. După instaurarea guvernului de „largă concentrare democratică” condus de Petru Groza, șeful suprem al României nu era nici Gheorghiu-Dej, nici Ana Pauker, ci Pantiușa Bodnarenko (cu numele românesc, Gheorghe Pintilie-primul șef al securității române) unul dintre principalii organizatori ai represiunii comuniste din România.
Despre „generalul sovietic îmbrăcat în uniforma de securist roman” Corneliu Coposu notează în însemnările sale: „Eu am fost anchetat în trei rânduri de el, prin interpret, pentru că nu știa românește. Bodnarenko vorbea cu profund dispreț despre vârfurile comuniștilor români. Cred că singura persoană de care nu se lega era Ana Pauker, deși și aceasta tremura, probabil, de frica lui. În anchetarea mea, încerca să verifice comportamentul lui Gheorghiu-Dej din perioada septembrie 1944 – februarie 1945, când, în calitatea mea de secretar general al Guvernului, am colaborat prin forța lucrurilor, cu ministrul comunist din guvern (Gheorghiu-Dej). Despre acesta, Bodnarenko vorbea cu un nedisimulat dispreț: „Dar cu faimosul acesta de Gheorghiu-Dej, ce relații ai avut ?”
Epoca de exterminare a „infractorilor politici” a „ contrarevoluționarilor”, cum erau botezați cei care s-au opus comuniștilor s-a desfășurat între 1947-1965. Această epocă a avut punctul culminant al influenței sovietice în România în anul 1955. Prin evoluția istorică, atotputernicia NKVD-ului a scăzut treptat la noi, dar perioada între 1949-1955 se poate defini, fără putință de tăgadă, drept epoca de criză de autoritate, epoca în care nu se întâmpla nimic fără știrea și aprobarea Moscovei. Seniorul mergea mai departe spunând că ar numi-o „epoca Bodnarenko, pentru că el era factorul decisiv al tuturor inițiativelor în România de atunci”.
Primele arestări în rândul cetățenilor ostili comunizării țării au avut loc în 1945, lanțul arestărilor succesive continuând în 1946, înainte și după alegerile trucate din 19 noiembrie. Arestările s-au declanșat cu toată amploarea în 1947 când, începând cu luna iunie, s-a trecut la persecuția și urmărirea tuturor factorilor care ar fi putut avea vocația de a se opune valului sovietizării. Această campanie a fost în prealabil organizată și ierarhizată într-o manieră tactică foarte pragmatică, fără să fie scoase în afara legii formațiunile politice care erau ostile comunismului. S-a început prin arestarea masivă a legionarilor iar după aceea a membrilor partidelor de opoziție, cel mai important și periculos pentru comuniști la acea oră fiind Partidul Național Țărănesc. În cartea „Dialoguri cu Vartan Arachelian”, apărută la Editura Anastasia în 1991, Corneliu Coposu mărturisea că: „datele obținute , prin mijloace oarecum empirice, probează că numărul membrilor PNȚ arestați din 1945 și până în 1952 se situează la aproximativ 272.000. Dintre acești arestați, aproape două treimi au murit în închisori“.
