O viață întreagă ne-a fost îndesată în cap ideea că socialismul are nevoie și chiar creează un om nou. Atât de mult ne-am sastisit, cei care am trăit acei ani, de formula asta, încât chiar când dăm de ea în Biblie, tot ni se pare prea mult. Acolo, în Biblie, măcar, se detalia foarte clar procedeul de obținere al acestui produs pe care, probabil, toate religiile nou apărute și-l doresc. Trebuia – nu-i așa? – să-ți golești creierul de orice gând și de orice ai fi știut, pentru a-l lăsa pe Dumnezeul cel nou să pătrundă și să nu fie stingherit de vecini nedoriți. Dar nu cumva cam la fel e și proiectul marxist-leninist-stalinist? Cu o altă formulă, ne-o spunea și el pe față (formula biblică e „fericiți cei săraci cu duhul, că a lor e Împărăția Cerurilor“); regimul instalat cu forța și la noi în țară după al Doilea Război Mondial proceda metodic pentru a ne goli capul de gândurile proprii ca să pună în loc niște surogate de gânduri, care ar fi garantat perpetuarea în veac a acestui regim. Ședințele de „învățământ politic“, cu texte venite de sus, bătute la mașină, cu formulele lor de lemn, menite să ne scoată din cap gărgăunii personali, pentru a ni-i introduce pe cei juști, colectivi, tocmai asta intenționau: crearea omului nou. În lumea asta, oamenii, deși sunt egali, nu sunt la fel. Sunt destui care, din pornire, sunt predispuși să danseze cum li se cântă. Rezultat al unei educații sau, pur și simplu, al comodității, conformarea automată la necesitățile zilei e modul de viață al multor oameni, dintre care se recrutează jandarmii dictaturilor sau măcar profitorii lor. Unii chiar cred ce li se toarnă în creiere, alții știu să se prefacă atât de bine încât pare că, și ei, cred cu tărie ceea ce trebuie. Rezultă, ca să mă rezum doar la lumea artelor, atâtea artefacte convenabile pentru dictaturi încât ar putea umple la fel de multe muzee ca și celelalte, operele nesupuse, rezultate ale unor gândiri și impulsuri independente. Am putut vedea asta în anii regimului comunist, începând cu faza grosolană, proletcultistă și urmând cu una mai evoluată, după cum erau și metodele regimului. Și credeam că, odată cu abolirea acelui regim, îndoctrinarea va înceta, iar conformismul se va îndepărta de la noi, precum paharul acela… Dar așteptările nu ne-au fost împlinite. Doctrina marxist-leninistă a fost abolită în vorbe și declarații, dar ea s-a strecurat pe dedesubt și iat-o, în toată splendoarea ei, renăscând mereu. Și chiar dacă nu mai e cea de altădată, noua ei formă are aceleași efecte. Fiind pe placul noilor dictatori, cei izvorâți din popor, datorită (sau din cauza?) democrației. Cenzura e la fel de drastică, spui ce nu trebuie, te-a ars. Nu te mai omoară în lagăre și pușcării, dar îți cam pierzi locul în societate și, finalmente, în viață.
Articol publicat inițial în revista România literară
