După cum subliniam în prima jumătate a penultimului episod al acestui book review în foileton, socotirea lui Iuliu Maniu ca ”spion”, ”agent” sau ”colaborator” al serviciilor secrete britanice, în particular al SOE, este o eroare de interpretare. Una gravă. A misinterpretation. Conducătorul rezistenței antihitleriste din România era un aliat al guvernului britanic condus de Winston Churchill. Colaborarea antinazistă se petrecea la acel nivel. Iuliu Maniu nu era James Bond. Și nici un trădător de țară, precum Kim Philby.
Revenind la Jurnalul interzis al lui Corneliu Coposu[1], în pasajul care urmează se face referire la ceva care s-a petrecut în perioada de ”colaborare” și neagresiune dintre statul nazist și statul comunist sovietic, perioada Pactului Ribbentrop-Molotov. Între Adolf Hitler și Iosif Vissarionovici Stalin exista o colaborare geopolitică, la fel cum exista o colaborare instituțională între SS, SD, Gestapo, RSHA, Abwehr, și NKVD, GRU. Cu toate acestea, nici dictatorul nazist nu era agent NKVD, nici dictatorul sovietic nu era agent SD, așa cum ar reieși din logica distorsionată care îi atribuie liderului democrat român un statut derizoriu. Era perioada de dinaintea intrării României în războiul antisovietic pentru recuperarea teritoriilor furate României, ca urmare a înțelegerilor dintre cei doi dictatori. Să citim împreună însemnarea lui Coposu din 1 martie 1941:
”Organizația de legătură a lui Rică Georgescu și Augustin Vișa
Augustin Vișa deține codul și cifrul. Transmisiunea o face Iuliu Bălan, care este constructor radiofonist și care și-a montat aparatul de emisie chiar în atelierul societății AEG, unde este angajat.
Întrucît aparatul inițial pe care l-a avut în grijă și administrare Bălan s-a defectat, în lipsă de piese de schimb, Bălan a construit prin pricepere proprie, din piese, un aparat nou, cu care a continuat emisiile mesajelor cifrate predate de Maniu și recepționarea răspunsurilor Secției a 3-a S.O.E. din Istanbul și ale rezidenței de la Liverpool.
Pe cel de al doilea aparat a lucrat Jean Beza, sub dirijarea lui Rică Georgescu.
Întrucît Secția a 3-a de la Istanbul solicita și informații concrete de ordin economic și militar, Maniu a interzis categoric transmiterea unor asemenea informații, dispunînd ca toate mesajele, fără excepție, să fie vizate de dînsul și să conțină exclusiv subiecte de ordin politic.
Grupul de legătură cu caracter politic național-țărănesc condus de Vișa este compus din Corneliu Radocea, Iuliu Bălan, Iuca Alexandru, iar cel cu caracter tehnic, condus de Rică Georgescu are drept colaboratori pe Ion Popovici, Mihai Iaroslavici, Ștefan Cosmovici, Jean Beza, Mircea Zazanescu, Sandu Kramer, Dumitru Minovici.
Grupul de propagandă numit <<Ardealul>>, pus sub conducerea lui Iosif Păsătoiu avea drept colaboratori pe Amedeu Bădescu, comandor George Mocanu, Aurelian Rădulescu, Ion Vinea, general Negrei, I. Florian.
Toate aceste grupuri sunt puse sub conducerea lui Maniu, care dispune și de aprobarea chetuielilor administrative și legate de personal necesare activității grupurilor.”
Corneliu Coposu nota în jurnal o mulțime de detalii operaționale, iar din perspectiva intelligence analysis așa ceva ar fi fost cu totul neindicat. Agenții unor servicii secrete nu țineau jurnal și nici discipolii lor. Celor care l-au defăimat pe Maniu nu le-a trecut așa ceva prin cap. Și nici nu se putea, din moment ce sunt diletanți în materie de intelligence. Or, așa cum am explicat, în Jurnalul interzis erau notate lucrurile pe care Coposu voia să le dezvolte în cartea sa despre viața și opera lui Iuliu Maniu.
Din analiza pasajului scris de Coposu și a altora, reiese că relațiile lui Iuliu Maniu cu Winston Churchill, cu întregul guvern britanic erau de colaborare la nivel de conducere statală, cu o legitimitate absolută conferită de lupta antitotalitară. Nu era spionaj. Dar peste cîțiva ani, Stalin și Uniunea Sovietică aveau să considere drept “agenți” sau ”spioni” pe toți politicienii, militarii, voluntarii din țările ocupate care au participat la lupta antihitleristă, deși în cea mai mare parte a războiului URSS a fost aliată cu Marea Britanie și SUA. Suspiciunea patologică a lui Stalin, – despre care există mai multe analize care ajung la concluzia că a fost un agent al Ohranei, serviciul secret țarist, – se baza pe propriile sale percepții despre lume, care erau în mare parte delirante (delusional).
Suspiciunea patologică a lui Stalin nu era o simplă chestiune de diagnostic, ci reprezenta un mod de operare criminal, genocidar, fundamentul unor politici care au afectat viețile a milioane de oameni, ruși, cazaci, evrei, tătari, georgieni și alte o sută de naționalități devenite sovietice, precum și din națiunile statelor ocupate de Armata Roșie. Numai așa se explică de ce i-a tratat chiar și pe prizonierii de război sovietici supraviețuitori ai lagărele de concentrare naziste drept ”agenți” ai hitleriștilor, iar apoi pe mulți i-a executat; în cel mai bun caz, au fost trimiși în lagărele sovietice de concentrare, în Gulag[2].
Un alt exemplu de notorietate este tratamentul aplicat de sovietici conducătorilor și luptătorilor din Armata Națională poloneză de rezistență antinazistă (Armia Krajowa), care au luptat întreg războiului împotriva lui Hitler, dar care după eliberarea de nazism au fost arestați și executați de sovietici ori în cel mai bun caz au fost deportați în lagărele de concentrare sovietice; una dintre acuzații era legătura cu guvernul polonez ”reacționar” de la Londra. Istoricul britanic Norman Davies nu a comis eroarea de a-i socoti pe luptătorii polonezi din rezistență sau pe liderii polonezi membri ai guvernului polonez în exil drept ”agenți” britanici, în ciuda faptului că mulți au fost voluntari și aveau legături mult mai strînse de colaborare cu serviciile secrete britanice decît Maniu; polonezii nu ar fi acceptat o asemenea eroare de interpretare[3]. România nu era ocupată de Marea Britanie, deci nu putea fi vorba de colaboraționism (vezi analiza semantică de mai jos). Opoziția română condusă de Maniu și guvernul britanic condus de Churchill reprezentau rezistența europeană împotriva lui Adolf Hitler și a agresiunii naziste. Din pricina izbucnirii celui de-al doilea război mondial, în care Marea Britanie democratică și Germania nazistă erau adversari, nu se mai putea face comunicarea directă, pe față, prin diplomați, între București și Londra. Comunicarea s-a făcut indirect, pe ascuns, prin intermediul diferitele echipe SOE, trimise pe lîngă Maniu, premierul ”guvernului din umbră” al României, pentru a-i conferi ajutor (logistic, financiar, comunicațional, uman) în organizarea rezistenței și a întoarcerii armelor.
Membrii SOE erau colaboratorii lui Maniu (sublinierile mele, D. P.).
Din nou, după cum notează Coposu în jurnal, ”toate aceste grupuri sunt puse sub conducerea lui Maniu.” Maniu era coordonatorul grupurilor, el administra și fondurile alocate prin buget de guvernul britanic pentru mișcarea de rezistență, el făcea deconturile pentru cei care făceau cheltuielile pe teren, iar la sfîrșitul misiunii avea să le înapoieze britanicilor fondurile necheltuite (spre surprinderea unora), ceea ce contrazice flagrant supoziția că era ”agent plătit”. Cum ar putea cineva înzestrat cu rațiune să creadă că “spionul Maniu” (cum l-au denumit unii) dădea tîrcoale trupelor hitleriste cantonate în România, ca să le observe manevrele și să le transmită la Londra?! Iar faptul că îi coordona pe cei care făceau asemenea activități făcea parte din fișa postului de conducător al Rezistenței antihitleriste române.
Există și un alt argument extrem de puternic pentru a susține teza că Iuliu Maniu nu putea fi un simplu agent (sau un ”spion” după cum scrie un istoric). Iar cu acest argument ar fi fost de acord oricine dintre cei care l-au cunoscut (sau care l-au studiat cu atenție). Marele politician român avea o personalitate prea puternică (categoria personalități accentuate) și un orgoliu prea nemăsurat pentru a fi acceptat să se subordoneze cuiva dintre contemporanii săi naționali sau internaționali. El se considera – și chiar era! – la același nivel cu regii, prinții moștenitori, baronii, oligarhii, președinții statelor și ai altor partide, la același nivel cu primii miniștri ai oricăror guverne din lume, cu marii conducători de armate, cu care putea să ”colaboreze” de la egal la egal sau să se înfrunte. Profilul său moral-psihologic excludea acceptarea unei relații de subordonare față de niște simpli birocrați agenți de informații, dar îi permitea să conlucreze cu ei, pentru scopuri mărețe, după cum a și făcut-o, ba chiar să îi coordoneze. Putea să îi conducă, să conlucreze cu ei din poziția de decident suprem, așa cum a făcut-o și cu armata română de la Viena, la sfîrșitul primului război mondial (vezi episodul din acest serial), dar în nici un caz să fie subordonat unor simpli ofițeri de informații neprofesioniști, care pe timp de pace și în viața civilă aveau alte profesii, fără legătură cu viața politică sau cu munca de intelligence.
După mai bine de un an și jumătate de comunicații între Maniu și guvernul britanic, a intervenit faimoasa ”operațiune Autonomous”, din ale cărei documente Buzatu și alți istorici au tras concluzia eronată că Maniu era ”agent” sau ”colaborator” al SOE. Iată ce scria pe 29 noiembrie 1942 Coposu în jurnalul său:
”La cererea adresată de Maniu reprezentanței (de legătură) de la Liverpool, sunt parașutați la ora 4, pe moșia familiei Racotă, oamenii de legătură solicitați pentru reînceperea comunicației directe cu Aliații: de Chastelain, fost director la , societatea de petrol, cu gradul de colonel, Ivor Porter, fost secretar al consulatului englez din Constanța, cu gradul de căpitan, și profesorul Metzianu, englez de origine română, cu gradul de căpitan, toți vorbitori de limbă română.”
Se știe ce s-a întîmplat atunci. Cei trei parașutiști SOE care alcătuiau Operațiunea ”Autonomous” au fost capturați și arestați de autoritățile române. Fiind reținuți, sub supravegherea generalului Piki Vasiliu, comandantul jandarmeriei, acesta din urmă l-a chemat de urgență pe Iuliu Maniu la fața locului, situație descrisă astfel de Coposu în jurnal, pe 2 decembrie 1942:
”Noaptea, la orele 12, după un anunț prealabil al lui Pichi Vasiliu, făcut prin colonelul Mădărjac, venit în civil, Maniu, însoțit de mine, pleacă cu o mașină a Ministerului de Interne în pădurea <<Răioasa>>. Coloana în care ne încadrăm mai are două autoturisme și o camionetă de jandarmi. Într-o poieniță ferită a pădurii, la vreo două sute de metri de șosea, descind din una din mașini cei trei englezi parașutați sub pază; din a doua, Piki Vasiliu cu Mădărjac și doi ofițeri (pe care nu-i cunosc), iar din camionetă, jandarmii înarmați care încercuiesc mașinile și pe ocupanții lor. Piki Vasiliu îl invită pe Maniu să coboare și să se îndrepte spre centrul poieniței, unde (fără asistența altor persoane) vorbește cu cei trei englezi (care au cerut să-l întîlnească, spunînd că nu au dezlegare de a vorbi decît cu Maniu și că misiunea lor a avut drept scop să servească interesele viitoare ale României). După zece minute de conversație, Maniu se întoarce la mașină, englezii sunt îmbarcați în mașina cu care au fost aduși și în convoiul care are în cap automobilul lui Piki Vasiliu, încheiat cu camioneta ocupată de jandarmi, ne întoarcem (în jur de ora 2) în capitală.”
Agenții SOE au fost arestați și ținuți sub protecție de către mareșalul Antonescu (pînă pe 23 august 1944, la fel precum grupul SOE descris anterior), care a refuzat să îi predea lui Hitler. În schimb, Iuliu Maniu a fost lăsat să plece de către autorități, care au vegheat ca întîlnirea să se desfășoare în intimitate. Dacă era ”agent” SOE ar fi fost și el arestat, măcar de formă. Dar era clar că respectivii erau emisarii guvernului englez, iar misiunea lor era să vorbească cu șeful opoziției române, Iuliu Maniu, să îi transmită un mesaj (unul de o gravitate extremă, care dovedea că britanicii și americanii își încălcau obligațiile care decurgeau din The Atlantic Charter, semnată de Churchill și Roosevelt, în august 1941, la Nefouwndland, fost dominion britanic ajuns teritoriu canadian), nu să îi dea ordine, ca unui agent. Paradoxul (datorită căruia parașutiștii britanici nu au fost executați) era că mareșalul Antonescu îi recunoștea lui Maniu statutul de conducător al rezistenței românești antihitleriste, ba chiar îl încuraja, poziție din care discuta cu aliații despre posibilitatea de a li se alătura, alternativă care nu îi era străină nici mareșalului.
După mai bine de o jumătate de secol de la cele întîmplate, unul dintre participanții la misiune, fostul agent SOE Ivor Porter, a publicat o carte (devenită celebră în România postcomunistă) în care explică motivația misiunii sale și mesajul extrem de grav transmis[4]:
”La sfîrșitul anului 1943, participanții la Operațiunea <<Autonomous>> au fost trimiși să-l informeze pe Iuliu Maniu, liderul opoziției române, că România devenise o chestiune de resortul sovieticilor și că singura cale ce-i mai rămăsese era capitularea necondiționată în fața Armatei Roșii. Cu toate acestea, Maniu, anglofil îndîrjit, a ignorat mesajul și a continuat pregătirile pentru lovitura antigermană ce avea să grăbească victoria noastră asupra Reichului. Nici măcar progermanul mareșal Antonescu nu credea că Occidentul a abandonat România; el a refuzat să ne dea pe mîna Gestapoului și astfel probabil că ne-a salvat viața.”
Un simplu agent ar fi executat ordinele primite, dar – după cum scrie însuși Porter – Maniu ”a ignorat mesajul” și a continuat pregătirile pentru ”lovitura antigermană” promisă, deși contemporanii săi, partenerii aliați și istoricii de mai tîrziu au observat că nu mai avea aceeași tragere de inimă. Și cum să aibă, din moment ce – cum scrie Coposu – ”Occidentul a abandonat România”? Dacă era un ”agent”, conform protocoalelor, serviciile britanice l-ar fi retras. Dar cineva care nu era subordonat nu putea fi retras.
După citirea documentelor din arhivele britanice privind Operațiunea “Autonomous”, Buzatu scrie: ”în baza materialelor respective suntem acum în măsură să cunoaștem numele agenților și colaboratorilor SOE din România. Sub acest aspect, raportul nr. 60 din 28 noiembrie 1944, în primul rînd, ne oferă, în ordinea alfabetică preferată de de Chastelain, următoarea listă:”. Urmează o listă de 40 de nume, la care Buzatu mai adaugă 4 nume; la numărul 20 este citat numele lui Iuliu Maniu. Or, aici trebuie să intervină o analiza semantică la care mă refeream anterior. Ea trebuie completată de analiza comparată a regimurilor politice și a serviciilor secrete ale acestora.
Totul pornește de la ambiguitatea semantică a termenilor ”a colabora” – “colaborare” – ”colaborator” – ”colaboraționism”, care s-a creat datorită unor circumstanțe istorice precise și a ideologizării limbajului. Folosesc accepțiunile din DEX[5]:
- a colabora – verb I. Intranz. 1. A participa alături de alții la realizarea unor acțiuni sau a unei opere care se efectuează în comun. 2. A publica o lucrare într-un periodic sau într-o culegere – Din fr. collaborer;
- colaborare – s.f. Activitatea de a colabora și rezultatul ei. + Loc. adv. = participînd activ, printr-o contribuție efectivă, la o muncă în comun; împreună (cu…);
- colaborator, – oare, colaboratori, – oare, s.m. și f. Persoană care colaborează (la o acțiune, la o lucrare, la o publicație). – Din fr. collaborateur;
- colaboraționism – s.n. Atitudine sau politică de trădare a intereselor propriei țări, specifică celor care au colaborat cu ocupanții străini. – Din colaboraționist;
- colaboraționist, – ă, colaboraționiști, -ste, s.m. și f. Adept, partizan al colaboraționismului. – Din fr. collaborationniste;
De fapt, etimologia este latină: ”a colabora” este un verb compus din com-, “împreună” și laborare -, ”a munci”. A munci împreună, a lucra împreună, acesta este sensul. În dicționarele românești, accepțiunile de colaborator și colaboraționist sunt separate. În dicționarele limbii engleze, cele trei accepții pentru substantivul neutru collaboration sunt date împreună (prin urmare trebuie precizat în ce sens sunt folosite, sensul 1 sau 2 sau 3): – ”1. (often foll by on, with, etc.) the act of working with another or others on a joint project. 2. something created by working jointly with another or others. 3. the act of cooperating as a traitor, with an enemy occupying one’s own country”[6].
În secolul XX, fenomenul colaboraționismului s-a manifestat plenar (și a fost bine documentat) în statele ocupate de Germania nazistă, adesea cu dimensiuni legate de participarea la punerea în practică a ”soluției finale” naziste la ”problema evreiască”, Holocaust, cum s-a întîmplat Franța, Olanda, în anumite republici sovietice, unde a fost aspru pedepsit, chiar pînă la pedeapsa capitală sau linșarea unor persoane de către gloate (nu intru acum în amănunte). Colaboraționismul nazist a fost prin forța împrejurărilor de scurtă durată. Colaboraționismul comunist a durat decenii. Cele mai grave fenomene colaboraționiste s-au petrecut în statele ocupate de către Armata Roșie, unde comuniștii autohtoni, oportuniștii, ”fripturiștii” cum le spuneau Maniu și Coposu, și-au trădat țara, națiunea, concetățenii și semenii, colaborînd cu ocupantul, un stat inamic, și serviciile sale de poliție politică pentru realizarea politicilor genocidare, de sovietizare și de represiune împotriva propriilor națiuni[7]. Colaboraționismul în comunism a fost un fenomen social larg răspîndit, în mare parte inevitabil din pricina ocupării statelor, petrecut în toate domeniile de activitate; a început prin înscrierea masivă a indivizilor lași și oportuniști în partidul unic controlat de către sovietici (am pomenit de fenomenul similar de pe vremea lui Carol II, dar atunci nu era un ocupant străin), iar apoi s-a extins în toate domeniile sociale, economice, culturale, educaționale de activitate. În mod ciudat, – de fapt nu chiar atît de ciudat din moment ce conducerea țării a revenit tot unor foști nomenclaturiști comuniști, – după căderea regimurilor comuniste au fost luate anumite măsuri legale sau simbolice doar în legătură cu aceia care au fost colaboratori ai poliției politice; colaboraționismul cu partidul-stat și cu celelalte componente ale regimului nu a mai fost luat în considerare. La noi, s-a făcut o oarecare agitație privind colaborarea cu Securitatea. În mod simptomatic, s-a uitat de colaboratorii NKVD/KGB și GRU, ai Cominternului, cei care aveau să conducă România multe decenii, chiar și după 1989.
Am explicat suficient de clar în ce consta rezistența antinazistă și antihitleristă în Europa în timpul celui de-al doilea război mondial. Cei care au luptat împotriva nazismului, la fel precum cei care au luptat împotriva comunismului, – iar Iuliu Maniu a făcut parte din ambele categorii, – au fost eroi ai României și ai Europei democratice, iar apoi martiri, nu agenți ai serviciilor secrete străine sau autohtone. Am explicat despre natura activităților serviciului britanic de intelligence, SOE, în acțiunile europene de rezistență și de sabotare a mașinii de război naziste, a guvernului nazist și a celor aliate cu acela. Iuliu Maniu a fost liderul rezistenței antihitleriste românești, iar în acest sens a fost un colaborator al guvernului britanic, după cum guvernul britanic a fost un colaborator al liderilor naționali ai rezistenței din mai multe state. SOE nu era un serviciu clasic de “spionaj”, ci un serviciu de operațiuni speciale. Ideea că respectivii lideri ar fi fost “colaboratori” într-un sens similar cu relațiile dintre cei din statele ocupate de naziști sau comuniști este un nonsens. El trebuie corectat.
În afară de istoricii comuniști, care lucrau la comandă, cea mai mare ură față de Iuliu Maniu pe care am întîlnit-o în diferite texte s-a manifestat din partea fostului ofițer și istoric autodidact, scriitorul Alex Mihai Stoenescu, absolvent al facultății de utilaj tehnologic, care din cînd în cînd îi recunoaștea însă anumite merite istorice. Ca și Buzatu, relațiile lui Stoenescu cu autoritățile comuniste și postcomuniste au fost ambigue, iar – după mai multe procese și contestații venite din partea sa față de interpretarea dosarelor de colaborator pe care CNSAS le-a scos la iveală – în 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a decis prin hotărîre judecătorească definitivă că istoricul ”a fost colaborator al Securității”, fosta poliție politică a regimului comunist. Nu vreau să-i fac reclamă, mai ales că – deși este bine informat în multe privințe (la fel precum Buzatu), iar unele dintre scrierile sale par interesante, mai ales pentru cei nefamiliarizați cu istoria și bibliografia de specialitate – interpretările sale istorice sunt în mare parte viciate (autorul este simultan victima și propagatorul teoriilor conspiraționiste și al unui revizionism cu accente antisemite și antidemocratice), dar măcar în legătură cu problematica ridicată aici merită făcute niște amendamente.
Iată ce etichetă îi aplica AMS marelui patriot român înainte ca el însuși să fie calificat drept colaborator al poliției politice: ”Tot ce a putut face Iuliu Maniu în favoarea cauzei aliate a fost să devină agent de influență plătit al serviciilor secrete britanice și să-l convingă pe Ion Antonescu să-i acorde libertatea de a negocia cu aliații”[8]. După cum se poate citi negru pe alb, Stoenescu a dat un verdict fără echivoc în privința lui Iuliu Maniu. Or, peste numai cîțiva ani, cînd au apărut dosarele sale de colaborator al Securității, cu angajament semnat, cu zeci de denunțuri, el avea să se lupte cîțiva ani în tribunale pentru a contesta ceea ce părea o evidență și verdictul. Nimeni nu a înaintat o contestație în instanță cu privire la judecățile îndoielnice în privința lui Maniu, emise de niște istorici care după ce au intrat în arhive s-au grăbit să judece, dar nu s-au obosit să facă o analiză profundă a unor situații istorice mult mai complicate decît acelea pe care ei înșiși le-au trăit.
Tezele și sentințele lui Buzatu și Stoenescu au fost preluate în mod necritic și repetate papagalicește de către diferiți comentatori și jurnaliști, cu mai mult sau mai puțină pregătire istorică, politologică, dînd apă la moară politrucilor postcomuniști sau foștilor comuniști și securiști, adică tuturor acelora care încearcă să știrbească memoria eroilor și martirilor noștri politici, iar în felul acesta să își diminueze propriile culpe reale. Ar merita ca activiștii civici din fundațiile care se ocupă de moștenirea lui Iuliu Maniu să pornească o amplă acțiune în justiție împotriva celor dau asemene verdicte politice și istorice false. Toți indivizii rămași în viață care au semnat angajamente de colaborare cu Securitatea au primit prin lege dreptul să conteste în instanță verdictele juste sau injuste privind faptul că au făcut sau nu poliție politică. Cu atît mai mult au dreptul moral și juridic să conteste în instanță urmașii eroilor și martirilor care au luptat în Europa prin orice mijloace aflate la dispoziție împotriva nazismului și comunismului, de partea aliaților. Tocmai de aceea ar trebui să existe posibilitatea legală de a contesta în instanță verdictele îndoielnice ale unor istorici privind statutul politicienilor angajați în rezistența antinazistă. Asemenea verdicte îndoielnice au consecințe politice și etice însemnate.
Cei care spun că este prea tîrziu pentru asemenea contestații și pentru scoaterea la iveală a adevărului, ar trebui să reflecteze mai bine. Le reamintesc de lupta exemplară a militanților armeni din diaspora mondială, care la mai bine de un secol de la genocidul armean comis de imperiul otoman se luptă ca guvernele diferitelor state să recunoască în mod oficial acest lucru (în condițiile în care guvernul Turciei, țară membră NATO, s-a situat constant pe poziții negaționiste). Este o chestiune de onoare și de adevăr istoric.
Dennis Deletant a publicat un volum dedicat activităților serviciilor secrete britanice în România, care a fost tradus și în limba română[9]. Ar fi fost de așteptat ca istoricul britanic să lămurească chestiunile de mare importanță privind statutul lui Iuliu Maniu în rezistența europeană antihitleristă și în raporturile sale cu guvernul britanic. Din păcate, în loc să lămurească această chestiune simplă, precum și faptul că Maniu a avut cele mai mari merite în scoaterea României din alianța cu Hitler, adică exact ceee ce își propusese, el a dat un verdict asemănător celor menționate mai sus, pe care a încercat să-l atenueze însă prin precizări lipsite de logică: ”Iuliu Maniu a fost un agent al britanicilor. Dar a fost un agent patriotic pentru Români” (sublinierile mele, D.P.)[10]. Iar în cele cîteva fraze din interviu, în care folosește chiar și sintagma “spion”, respectivul se contrazice: el explică de fapt în ce a constat activitatea de rezistență antihitleristă a lui Maniu, cum și pentru ce fel de echipamente și acțiuni i s-au alocat fonduri pentru a-și trimite colaboratorii să obțină informații despre trupele hitleriste. Fiind un fin cunoscător al istoriei românești recente, Deletant ar fi trebuit să fie și un cunoscător al realităților politice postcomuniste, unde asemenea declarații sunt răstălmăcite. În felul acesta i-a făcut un deserviciu imens memoriei lui Iuliu Maniu. Cei care se referă la acest subiect nu mai trebuie să îi citeze pe Buzatu ori Stoenescu, au la dispoziție declarațiile istoricului britanic, care nu este însă un expert în serviciile secrete și în munca de intelligence.
Mi-am propus să revin pe larg asupra argumentelor expuse în acest episod în cartea despre Iuliu Maniu. Și cu noi argumente.
NOTE:
[1] Acest comentariu-recenzie de carte se bazează pe notele mele de lectură la volumul Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis, 1936-1947, 1953, 1967-1983, ediție îngrijită și prefață de Doina Alexandru (București: Editura Vremea, 2014). Mă refer la text în formula Jurnalul interzis.
[2] Descrierea felului cum au fost tratați prizonierii sovieticii de război de către conducerea statului comunist a venit din partea unui martor direct, deținutul politic Alexandr Soljenițîn, Arhipelagul Gulag, 1918-1956. Încercare de investigație literară, traducere și note de Nicolae Iliescu (București: Editura Univers, Colecțiile Cotidianul, 2008). În mod semnificativ, după ce Rusia a pornit războiul împotriva Ucrainei, în parlamentul rus (Duma) s-a cerut scoaterea din manuale a cărții lui Soljenițîn.
[3] Cea mai inteligentă carte de istorie despre rezistența poloneză antihitleristă, lipsită de clișeele observate la textele scrise despre rezistența antihitleristă românească, este scrisă de Norman Davies, Varșovia. Insurecția din 1944, traducere Diana Elena Pușcașu (București: Rao, 2006). 50.000 de soldați și ofițeri polonezi luptători antinaziști au fost deportați în lagărele sovietice.
[4] Ivor Porter, Operation ”Autonomous.” With SOE in Wartime Romania (London: Chatto and Windus, 1989). Cartea a fost tradusă în limba română, dar cu un titlu schimbat, care elimină tocmai referința la serviciul britanic de intelligence, vezi Ivor Porter, Operațiunea AUTONOMOUS. În România pe vreme de război, traducere de George G. Potra și Delia Răzdolescu (București: Humanitas, ), 5.
[5] Academia Română, Institutul de lingvistică ”Iorgu Iordan”, DEX. Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a II-a (București: Univers Enciclopedic, 1998), 194.
[6] Vezi de pildă Collins Dictionary, tenth edition 2009, reissued with revised supplement 2020 (Glasgow: Harper Collins Publishers, 2010), 338.
[7] Am scris pe larg despre fenomenul colaboraționist din statele naziste și cele comuniste, precum și despre consecințele (”moștenirea”) în Dan Pavel, Grajdurile lui Augias. Rituri de purificare în posttotalitarism (Iași: Polirom, 2019).
[8] Alex Mihai Stonescu, Istoria loviturilor de stat în România. 1821-1999, volumul 3, Cele trei dictaturi, ediție revăzută (București: Rao, 2006), 487.
[9] Dennis Deletant, British Clandestine Activities in Romania during the Second World War (London, New York: Palgrave Macmillan, 2016). Vezi și Dennis Deletant, Activități britanice clandestine în România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, traducere de Adina Avramescu (București: Humanitas, 2019).
[10] Bianca Felseghi, interviu cu Dennis Deletant: ”Iuliu Maniu a fost un agent al britanicilor. Dar a fost un agent patriotic pentru Români”, PressOne, 10/07/2019, https://pressone.ro/dennis-deletant-iuliu-maniu-a-fost-un-agent-al-britanicilor-dar-a-fost-un-agent-patriotic-pentru-romania .
Meriți sa fii alături de Maniu în istorie.De ce?Nu mai e nevoie doar de curaj astăzi, ci doar de oboseala și preocuparea pentru adevăr.Lucru pe deopotriva tragic dar și meritoriu.