Adevărata istorie a bonapartismului începe o dată cu moartea celui care se stinge, asemeni unui Prometeu înlănţuit, pe înospitaliera insulă Sfânta Elena. Căci în moarte Napoleon devine tot ceea ce în viaţă i-a fost refuzat. Statuia legendei sale este dăltuită din bronzul martiriului romantic. Efigia sa este aceea a geniului încătuşat de reacţiunea europeană. Departe de Europa, împăratul alungat de pe tron regăseşte majestatea suferinţei, ca pe o coroană de spini.
Mitul bonapartist împinge în plan secund realitatea istoriei regimului său. Contrastul cu “mediocritatea” monarhiei restaurate care îi urmează nu face decât să întărească sentimentul măreţiei pierdute. Acolo unde Europa lui Metternich mizează pe echilibrul de forţe şi pe stingerea pasiunii revoluţionare, cezarul din Sfânta Elena întruchipează energiile neînfrânte ale naţiunilor trezite la viaţă. Scenele readucerii corpului său la Paris sunt cele ale unei apoteoze. Franţa este, în fine, reunită cu cel care a dus stindardele sale până la capătul lumii.
Dar dincolo de flamura legendei se află realitatea cu mult mai complexă a unui regim care, pentru prima dată în modernitate, îmbină autocraţia, carisma mesianică, centralizarea şi militarismul. Bonaparte este mai mult decât un condottier italian, deşi ereditatea sa corsicană îl apropie de familia unui Malatesta sau Cesare Borgia. El creează, prin efortul personal şi al elitei de care se înconjoară, o nouă Franţă. Una care va servi drept model şi îndrumar naţiunilor europene şi nu numai.
Căci regimul care se naşte o dată cu lovitura de stat din 1799 rupe cu legitimitatea de drept divin, deşi încoronarea fastuoasă din 1804 ( copiată, peste un secol şi jumătate , de tiranul Africii Centrale, Bokassa) ar putea sugera recuperarea unui întreg simbolism. Napoleon îşi datorează puterea spadei şi sprijinului naţiunii. Ordinea sa constituţională propune ca noutate nu doar domesticirea adunărilor, nu doar profesionalizarea legiferării prin Consiliul de Stat, ci şi sugrumarea plebiscitară a poporului. Legitimitatea obţinută astfel este soclul pe care se ridică statuia sa.
Cât despre organizarea Franţei înseşi, Napoleon lasă în urmă cea mai longevivă şi durabilă moştenire: centralizarea prin administrarea unitară a teritoriului. Construcţia naţiunii ca întreg din care toate diferenţele locale dispar este parte din opera sa. Ordinea sa administrativă devine, graţie exportului juridic, tiparul de la care statele europene nu se pot abate. Acest tipar al centralizării sufocante şi inflexibile este adoptat şi de România de după 1866.
Regimul bonapartist aduce cu sine, ca un semn al modernităţii, supravegherea poliţienească şi ascensiunea armatei secrete de spioni şi de informatori. Ca orice autocrat, Bonaparte nu poate tolera pluralismul. Autoritarismul său se sprijină pe acea reţea ce îi permite să îşi menţină controlul. Amoralismul lui Fouché este complementul sordid al romantismului cezaric. Despotul are nevoie de complicii care nu ezită să fabrice comploturi imaginare.
Căci, ca mai toţi cezarii care vin după el, Napoleon este conştient de fragilitatea stăpânirii sale. Regimul său durează atâta vreme cât durează triumful militar şi calmul intern născut din victoriile sale. Încoronat ca purtător de spadă, el nu poate cunoaşte pacea. Pacea ar însemna reducerea sa la statutul de mediocritate al unui monarh oarecare. Gloria este singura energie din care se poate alimenta proiectul său politic. Ceea ce posteritatea a citit ca nemăsură romantică este consecinţa unei opţiuni politice. Supremaţia internă a lui Bonaparte este inseparabilă de suveranitatea sa pe continent. Campaniile sale sunt fundalul pe care se scrie cronica domniei sale. Răgazurile de pace sunt puţine, mai degrabă simple armistiţii.
Condiţia regimului său este aceea a unei autocraţii militare. Napoleon este, ca şi cezarii Romei, un conducător ce trebuie să satisfacă apetitul insaţiabil al armatei. Falsa aristocraţie de care se înconjoară nu este decât reunirea unor destine similare cu al său. Nobilii şi mareşalii curţii sale sunt produsul unei lumi care a abolit privilegiile naşterii, oferind talentului militar calea de afirmare plenară. Meritocraţia bonapartistă face din Murat, Ney şi ceilalalţi personajele unei tragedii europene. Ca şi creatorul lor, ofiţerii erei imperiale nu se pot imagina decât în iureşul de bătălie. Uniformele şi rangurile lor sunt recompensele virtuţilor marţiale.
Imperiul clădit de noul cezar nu se poate opri şi nu se poate consolida, de vreme ce temeliile sale sunt mai şubrede decât luxul curţii ar putea indica. Hegemonia franceză trezeşte la viaţă energii care vor sfârşi prin a modela viitorul. Naţionalismul revoluţionar al armatelor sale creează reacţia de demnitate ultragiată a romantismului german. Rădăcinile naţional- socialismului se află în acest război de emancipare politic, militar şi intelectual. Germania umilită de Bonaparte va fi locul din care se va ivi o altă sensibilitate. Cuvântările lui Fichte către naţiunea germană sunt un semn al acestei deşteptări ce conduce la 1870 şi la 1940.
Legenda lui Bonaparte, hrănită şi din teribila cronică a retragerii din Rusia, merge mai departe, iar tonurile ei simfonice fascinează generaţii. Cezarismul lui Napoleon este, de acum înainte, visul celor care aspiră să fie salvatori şi oameni providenţiali. Libertăţile sunt sacrificate pe acest altar al măreţiei. Fondatorii Americii hispanofone eliberate de sub jugul colonial spaniol fac parte din acest val bonapartist. Drama unui întreg continent îşi are rădăcinile în alegerile lor.
În cele din urmă, între calmul moderaţiei ziditoare al lui Washington şi energia militară şi autocratică a lui Napoleon se află linia ce desparte ordinea constituţională de experimentul liberticid. Dincolo de mit se află moştenirea cezarismului: umbra lui Bonaparte revine, ca un spectru, spre a ne bântui.
Articol apărut inițial în publicația electronică lapunkt.ro
