Lt.-col. Hnat Porohivski: „Suport cu hotărâre pericolele, fiindcă prin aceasta lupt împotriva bolşevicilor care au distrus Ucraina, mi-au nimicit familia de acolo şi i-au luat toată avuţia ce prin trudă necurmată o dobândise. Bolşevicii nu trebuie lăsaţi să ajungă în România, căci vor face şi aici acelaşi dezastru. Acum lupt pentru România şi pentru tine, dragă copilă! Rugaţi-vă lui Dumnezeu să ne ocrotească: şi pe mine şi pe voi, cei de-acasă!”[1]
Pe 12 martie, aflam că Alexander Macievsky, eroul cu ţigara, prizonier de război ucis mişeleşte de hoardele muscale, în dispreţul total al Convenţiilor de la Geneva, era cetăţean al Republicii Moldova, născut la Chişinău, cu şcoala făcută tot la Chişinău. Cârcotaşi rusofili strecurau deja ideea, fără fundament şi fără semnificaţie oarecare, că, vezi Doamne, era “mercenar”. Nu e de înţeles decât pentru o minte bolnavă ce legătură ar avea faptul ca el să fi fost plătit sau să fi luptat în Legiunea internaţională, cu modul în care a fost omorât şi în care el s-a comportat. Din ce se ştie, făcea parte dintr-un batalion 163 de lunetişti al Brigăzii 119, dar nici asta nu este important…
În dimineaţa zilei de 15 martie 2023, Radio France International România anunţa că Ucraineanul Kirill Șevcenko, de 21 de ani, a câştigat pentru România medalia de argint la Campionatul european de şah.
Poate că cineva, undeva acolo Sus, încearcă să ne tragă de mânecă… Ar mai trebui spus că mult hulita Uniune Europeană a avut la bază un grup de oameni din zone de frontieră, sau care au avut experienţa străinătăţii. Îşi putea imagina cineva că un loren a cărui limbă maternă era luxemburgheza, Robert Schuman, va forţa prin Consiliul de miniştri ai Franţei, în 1950, o declaraţie care, cu complicitatea primului-ministru, singurul care ştia despre ce e vorba, şi cu acordul britanicilor, avea să pună la comun cărbunele şi oţelul, adică tocmai materiile prime fundamentale pentru a se putea înfăptui războiaiele? Şi încă cu cine, tocmai cu duşmanii de până în 1945? Sau că un cancelar german, Konrad Adenauer, urma să pună bazele cuplului franco-german în 1963? Care cancelar, din 1917 până în 1933 fusese primar general al Kölnului, creştin-democrat. deci anti-nazist, şi a cărui soţie murise în timpul arestului la Gestapo. Creştin-democratul Alcide De Gasperi, pe atunci preşedinte al Consiliului de miniştri al Italiei, era, la rândul lui, originar din Tirolul de Sud. La vremea respectivă, ca şi acum, a fi originar din zone frontaliere presupunea să ai experienţa vecinătăţii şi să priveşti mult mai deschis pe cei de alte naţionalităţi. Cu alte cuvinte, inclusiv să îl poţi înţelege pe cel pe care cei mai de departe îl vor considera, cel mai probabil, duşman de moarte al poporului tău. Cei care luptă acum pentru libertate în Ucraina, de orice naţionalitate ar fi ei, precum şi cei care au legătură directă cu Ucrainienii, vor înţelege probabil mai rapid aserţiunile de mai sus. Pentru ei, spunea recent profesorul Andreas Umland, viaţa nu va mai fi niciodată la fel ca mai înainte. Asemenea sentimente au fost şi la originea Comunităţilor europene în 1950. Nu este deci întâmplător că prima imagine de la Kyiv cu preşedinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a fost cea din biserica înnegrită de fum, alături de preşedintele Ucrainei, Volodymyr Zelensky.
Ei bine, acum o sută doi ani, un luptător anti-bolşevic ucrainean, colonelul Hnat Porohivski, trece Nistrul în tânăra Românie Mare, în fruntea unui regiment al armatei regulate. În 1920 comanda a 6-a brigadă de puşcaşi, de rezervă, apoi cea de-a 2-a brigadă de rezervă în cadrul armatei Republicii populare ucrainiene. “Colonelul Porohivski se prezintă în audienţă la Regele Ferdinand, cu solicitarea de azil politic, insistând totodată pentru condiţii cât mai bune de trai pentru oamenii săi. Regele Ferdinand a manifestat o deosebită bunăvoinţă faţă de această oaste contrarevoluţionară, obligată de împrejurările istorice să ceară adăpost ospitalierei ţări vecine.”[2], scrie fiica sa, Olga Andrici. Hnat Porohivski este nu doar liderul al imigraţiei militare ucrainiene în România, ci şi un exemplu de urmat de către conaţionalii noştri. Căci “lider de necontestat” a fost tocmai datorită calităţilor morale şi civice de care a dat dovadă în exil. Viaţa sa oferă răspunsuri la multe din întrebările pe care ni le punem astăzi, la puţin peste o sută de ani de atunci, când suntem din nou confruntaţi cu aceeaşi agresiune la Est.
1. Activitatea militară şi de informaţii
În România, colonelul Porohivski conduce mai întâi sectorul ucrainean din lagărele de prizonieri unde sunt repartizaţi toţi refugiaţii ucraineni, circa 100.000, în special militari, iar după eliberarea din lagăr, în 1923, organizează Comitetul ucrainean de ajutorare, anti-sovietic; asigură, totodată, legătura cu guvernul în exil al Republicii Populare Ucrainiene şi cu Liga Naţiunilor, prin organizarea filialei din România a Asociaţiei Ucrainenilor de pe lângă Societatea Naţiunilor, al cărui statut a fost prezentat Ministerului Afacerilor Străine la 8 iulie 1923 [3]. În anii 1930, colonelul ajunge unul dintre cei mai importanţi ofiţeri de informaţii ai armatei române. “Născut la 29 ianuarie 1888, în comuna Dobroe, județul Uman, Ucraina, ca fiu al lui Ermil și al Haritinei, Hnat Porohivski a absolvit Școala Militară din Odesa (promoția 1907), activând apoi în armata rusă, fiind avansat până la gradul de locotenent-colonel. Odată cu izbucnirea războiului civil în Rusia (1917), Hnat Porohivski s-a înrolat în serviciul armatei petliuristeși în calitate de comandant al unei brigăzi de mitraliere a luptat împotriva trupelor sovietice. După zdrobirea armatei petliuriste, în luna noiembrie 1920, Porohivski, împreună cu rămășițele brigăzii, a fugit în România.”[4]. Întrega lui familie rămasă în Ucraina ocupată de bolşevici a pierit în “împrejurări tragice, în primii ani sângeroşi ai regimului bolşevic”[5] : anume tatăl, fraţii şi surorile… În 1930 este în evidenţa SSIAR, serviciul secret de informaţii al Armatei române, mai întâi ca translator, devenind în cele din urmă colaborator al şefului serviciului, Mihail Moruzov. SSIAR devine SSI în 1940, şi trece sub comanda lui Eugen Cristescu. Colonelul Porohivski a lucrat în cadrul Frontului de Est (Secţia Informaţii, Biroul I – Uniunea Sovietică)[6]. În anul 1931 absolvă Şcoala Superioară de Ştiinţe Administrative din Bucureşti, iar în 1940 devine comisar al guvernului ucrainean în exil pentru statele balcanice[7].
Despre valorizarea activităţii SSI, prin intermediul lui Hnat Porohivski, există concluzia lui Robert Bishop[8], ofiţer al Serviciului de Operaţiuni Strategice american, OSS : «„Conţineau cea mai grozavă culegere de date despre sovietici din toată Europa, cu excepţia dosarelor găsite în Germania. Prezentau o colecţie continuă de date, începând cu Primul Război Mondial. Aceste documente reflectau munca mai multor ramuri ale serviciilor secrete româneşti, dar secretele cele mai importante fuseseră obţinute, în cea mai mare parte, de un om şi agenţii pe care îi dirija. Experţii care îi cunosc munca îl considerau cel mai mare spion ce a lucrat vreodată pentru România. Avea peste 200 de agenţi activi în Rusia, atât înainte, cât şi după război, şi nu exista porţiune din această ţară, inclusiv binepăzita zonă a Uralilor, în care să nu fi pătruns”» [s.n.][9].
Despre anul 1921, colonelul avea să scrie : «Trecuseră pentru România acele vremuri când între ea şi năvala bolşevică pierea într-o luptă inegală armata ucraineană. România se afla acum cu faţa direct spre …monstrul care de la Oceanul Pacific până chiar la Nistru se contorsiona în convulsii febrile, gata în orice clipă să ducă spre apus vâlvătaie de foc, mare de sânge, precum şi otrava unor idei demente.»[10]
Colonelul Porohivski a acţionat, în timpul operaţiunilor pe frontul de est, în cadrul structurii SSI numită „Eşalonul Mobil”, ocupându-se de culegere de informaţii; interogarea prizonierilor sovietici, dezertorilor şi partizanilor; apărarea spatelui armatei române de acţiuni de spionaj, sabotaj şi terorism şi recuperarea oricăror documente militare sovietice găsite pe câmpul de luptă[11]. În sarcina eşalonului mobil, nici măcar acuzatorii «populari» nu au putut reţine crime de război, iar abuzurile se ştie că au fost sancţionate de şefii ierarhici. «Prin „sentinţa” „Tribunalului Poporului” de condamnare la moarte pentru „crime de război” şi „dezastrul ţării”, cu privire la fapta de a fi „supus la un tratament inuman pe prizonierii de război”, din lipsă de dovezi, directorul general Eugen Cristescu a fost achitat»[12]. De altfel, nici membrii Centrului de Informaţii H al Marelui Stat Major, condus de lt.-col. Dionisie Bădărău, nu au maltratat prizonierii de război, cazurile de exces de zel fiind pedepsite de cum erau descoperite[13]. Trebuie precizat că lt.-col. Dionisie Bădărău se născuse, la rândului lui, în Basarabia vremelnic ocupată de imperiul ţarist, şi vorbea şi limba ucraineană.
2. Loialitatea faţă de România şi relaţiile viitoare cu Ucraina eliberată
Într-o notă adresată şefului serviciului, la 14 septembrie 1936, colonelul Hnat Porohivski explică astfel decizia de a solicita naturalizarea în România : «…Eu m-am angajat și servesc interesele României cu tot devotamentul de care este capabil vreun om, fiindcă sunt ferm convins că, atât acum, cât și în viitor, interesele poporului ucrainean vor mult depinde de interesele și prosperitatea poporului român. Astfel, eu servesc interesele poporului român cu conștiința curată că nu aduc niciun prejudiciu poporului ucrainean, ci foloasele pentru el și pentru România. Intențiile mele au fost că să rămâi întotdeauna supus ucrainean, însă în ultimul timp m-am convins că pașaportul Nansen, posesorul căruia sunt, mult stânjenesc activitatea mea, îndreptată atât în interesul României, cât și în interesul eliberării poporului ucrainean.
P.S. În armata rusă imperială am fost locotenent-colonel, comandantul regimentului și am mai multe decorații, însă în ceea ce privește Armata Română, în cazul îndeplinirii naturalizării mele, nu voi avea nicio pretenție, ci voi fi întotdeauna gata a îndeplini datoria mea de ostaș în fața României.»[14].
Tot despre România, de pe front, colonelul scria că «„Eu sunt obligat faţă de România. Viaţa mea, fericirea de a trăi, de a avea o casă, o familie fericită, toate acestea sunt numai datorită ţării unde am fost primit cu atâta ospitalitate, am fost bine tratat; iacă sunt 20 de ani de când trăiesc aici şi mă simt liber. Eu sunt soldat, m-am pus la dispoziţia Armatei Române până la sfârşitul războiului. Până atunci, ca cel mai disciplinat soldat, execut ordinele ce mi se dau, care sunt bune, raţionale, logice, aşa că le execut întocmai şi din toată inima. Toţi ofiţerii mă tratează ca de la egal la egal, în ciuda originii mele străine.» [15]
În scrisori adresate soţiei şi fiicei, de pe frontul de est, colonelul scrie : «„Îmi place viaţa de pe front, fiindcă asta este singura activitate demnă de un luptător”». «„Suport cu hotărâre pericolele, fiindcă prin aceasta lupt împotriva bolşevicilor care au distrus Ucraina, mi-au nimicit familia de acolo şi i-au luat toată avuţia ce prin trudă necurmată o dobândise. Bolşevicii nu trebuie lăsaţi să ajungă în România, căci vor face şi aici acelaşi dezastru. Acum lupt pentru România şi pentru tine, dragă copilă! Rugaţi-vă lui Dumnezeu să ne ocrotească: şi pe mine şi pe voi, cei de-acasă!”.»[16] Mai în glumă, mai în serios, ar fi poate util să ştim că în Donbas, după ocupaţia din 2014, administraţia separatistă a confiscat toate proprietăţile, urmând ca, într-un viitor nedefinit, cei aflaţi în graţiile regimului să primească, fiecare după «meritele» sale întru ale trădării de neam şi ţară, câte o ciozvârtă[17].
Este interesant să vedem cum privea colonelul Porohivski chestiunile teritoriale. O notă pentru cei care se întreabă de ce Polonia nu ridică vreo chestiune teritorială. În primul rând, pentru că orice astfel de discuţie ar deschide cutia Pandorei. În al doilea rând, pentru că în Polonia istoria se învaţă la şcoală, şi anume că teritoriile din est, care au intrat mai apoi în componenţa RSS Ucraineană, respectiv a Belarusului, făceau parte din Kyiv Rus şi mai apoi din Marele Ducat al Lituaniei. Şi au fost preluate de Polonia în urma Uniunii de la Lublin, în anul 1569. În 1920, în faţa pericolului bolşevic care ameninţa Republica populară ucraineană, preşedintele Simon Petliura a cedat Lvivul şi Haliciul (Halych, zis şi Galiţia de la ocupaţia habsburgică) Republicii polone, în schimbul ajutorului militar. Din păcate, fără rezultat. De remarcat că, iniţial, trupele poloneze şi armata petliuristă au fost împinse de moscoviţi spre Vistula… Circula în februarie anul trecut, prin Statele Unite, o hartă cu pretenţiile teritoriale ale Rusiei; Polonia era la vest de Vistula, România pierdea toată Moldova şi Gurile Dunării.
Ei bine, într-o notă din 10 ianuarie 1937 referitoare la propaganda iredentistă «ucraineană» (bolşevică, se subînţelege), colonelul nostru explica : «Se alătură o carte poştală de propagandă separatistă şi iredentistă ucraineană răspândită de către Biroul de Presă Ucrainean din Berlin şi primită de Comitetul Ucrainean Petliurist din Bucureşti, strada Delea Veche 45. Harta Ucrainei Mari desenată pe această carte poştală atribuie Basarabia, Bucovina şi o parte din Maramureş Ucrainei, aceasta fiind cea mai bună dovadă că mişcarea separatistă şi iredentistă ucraineană este îndreptată contra intereselor României. » [18]
Colonelul era preocupat de (ne)implicarea României în chestiunea ucraineană. La 29 mai 1938 atrăgea atenţia cu privire la planurile germane de invadare a Rusiei sovietice cu scopul ocupării şi transformării Ucrainei în colonie germană. «Am onoare a vă înainta o scrisoare a dnei S. din Cernăuți în chestia Ucrainei. În această scrisoare dna S. evidențiază interesul pe care îl au mai multe state față de problema ucraineană și face concluzii că și România trebuie să se intereseze pentru această chestiune. Dna S. face mai multe observațiuni foarte precise, apreciază expansiunea Germaniei spre Marea Neagră și planurile Poloniei despre Bucovina. Dna S. a scris aceste informații după libera ei voință de a aduce la cunoștința autorităților române informații asupra problemei ucrainene, cred însă că ea poate fi de folos în strângerea informațiilor și mai mult precise, referitoare la mișcarea ucraineană. În așteptarea ordinelor dvs. Cu stima cea mai perfectă,…». Doamna S. în cauză explica în anexă : «În acest Orient se găsește – pur hazard – Ucraina, țară nespus de bogată, cu o mărime de 850.000 km, cu pământul ei renumit roditor. Acest cernoziom, din care deja în 1917 germanii au transportat mii și mii de vagoane încărcate în țara lor…! Dar nu numai prin pământul și bogățiile ei imense Ucraina de demult atrage toată atenția și socoteala Germaniei./…/ Numai un om naiv nu va înțelege pericolul ce înseamnă ocupația Ucrainei de Germania, care devine atunci adevărata stăpână a Europei! Mai importantă este situația ei geopolitică și geografică! Malul Mării Negre, cu o întindere de 1.200 de km., porturile sale mari și importante pentru comerț, export, ca Odesa, Sevastopol, Novorossiisk! Iar Batumi, cu minunatele și preabogatele izvoare de petrol și gaz metan, izvoare pentru industria uriașă a Germaniei, se găsește la numai câțiva pași de Novorossiisk!
Transformând Ucraina într-o colonie a ei bine îngrijită și exploatată, Germania va fi stăpână pe Marea Neagră, silind pe toți vecinii de a respecta toate dorințele ei, mai puțin sau mai mult posibile.»
Rusia sovietică cunoaște aceleaşi resorturi când e vorba de necesitatea deţinerii Ucrainei : «Lucru sigur este că fără Ucraina Rusia bolșevistă nu ar fi existat până astăzi. Ucraina este și a fost comoara ei bogată, muma-hrănitoare, fără care nu se poate juca niciun rol în Europa. Din aceasta reiese și terorul asiato-bolșevist în Ucraina pe întreg poporul ei, care nu încetează de a se revolta contra jugului barbar-rusesc. Ucrainenii, în număr de 36 milioane în Uniunea Sovietică, vor să se separe din nou de Rusia, ca în 1917. Vor reînvia din nou țara lor independentă, care căzuse după lunga și greaua rezistență din 1919 sub jugul și teroarea bolșevistă. Rusia știe prea bine importanța geografică și politică a Ucrainei! Știe că ucrainenii vor să se separe de ea cu orice preț – pentru aceea Rusia a distrus complect forțele lor naționale, a ruinat, nimicit rezistența lor, făcând din popor sclavul colhozurilor, /…/ iar astăzi ucrainenii sunt transportați în Orientul Siberiei și Asiei, când în Ucraina stau regimente pur rusești. Viața națională nu mai există, religia, familia, morala în Ucraina sunt distruse și asimilate cu forța la moda rusească».
Interesul României ar trebui să fie tocmai de a asigura de o pavăză solidă în faţa Rusiei, printr-o Ucraină independentă şi prietenă : « Nu există o diferență între 36 milioane ucraineni pașnici, religioși, culți, care vor ține mult la prietenia română, față de 150 milioane de ruși, bolșevici fanatizați, care după o consolidare internă (la care lucrează demult), vor avea o armată de 20 milioane soldați bine armați, echipați, aranjați etc.). Stalin nu a vorbit că lumea întreagă trebuie să fie stăpânită de ideea comunistă, care soldați ai lui au de impus în toată Europa?
Ucrainei i-ar trebui pentru aranjarea țării sale, complet istovite și ruinate de bolșevici, cel puțin 30 de ani de pace cu toți vecinii ei! După exemplul clasic al lui Hitler, care nu reinvocă chestia delicată a coridorului Tirolului de Sud, Ucraina nici ea nu va ridica chestia de câteva județe în Bucovina și saturația cu populație ucraineană. Iar după acești 30 de ani Ucraina nu va rupe relațiile cu România Mare! Pericolul este în faptul că politicienii, jurnaliștii și scriitorii români se lasă influențați în rău de… persoane anumite, care lucrează în scop de a distruge toate simpatiile române pentru Ucraina și poporul ei». În sfârşit, propaganda moscovită se pare că lucra la fel de asiduu şi atunci, ca şi acum, încercând să mascheze adevărul, aruncând propriile intenţii asupra victimei.
Aceeaşi notă aduce aminte de situaţia de acum, desigur, atunci sub forma ajutorului militar direct, prin prezenţa de trupe străine eliberatoare; diferenţa fiind că acum singura nevoie este sprijinul militar şi financiar, pentru susţinerea economiei şi a societăţii pe linie de plutire, pe de o parte, şi înarmarea care să facă posibilă, pentru armata Ucrainei, eliberarea întregului teritoriu, conform tratatelor internaţionale : « România este fericită de a fi liberă în orentațiile, legăturile, negocierile ei. Ea poate veni în ajutor Ucrainei cu toate resursele sale: diplomatice, financiare, militare, cu armament, reclamă etc. Consulii români în străinătate și în țară pot vorbi de chestia Ucrainei cu șefii statelor europene și pot cere concursul pentru ea. Anglia și Italia, care demult serviseră ideea eliberării ucrainenilor, desigur, vor da răspunsuri favorabile. Știrile cele mai noi din Ucraina aduc vestea că poporul ucrainean așteaptă cu nerăbdare intrarea armatelor străine în Ucraina, la care el se va asocia imediat, luptând alături contra bolșevicilor. El se va răscula întreg și în ura lui va izgoni pe ruși din țara lui. Știind că are ajutorul armatelor străine, în răzbunare și ură strașnică./…/ De aranjat ar fi chestia aceasta și multe altele. România, cârmuită de un sens real și inteligent, în clipele grele de azi, poate elibera viitorul ei de orice grijă și nesiguranță.»[19]
3. Liderul Ucrainienilor din România şi omul
Sediul Comitetului a fost iniţial în cel al misiunii diplomatice a UNR (Republica Populară Ucrainiană) din Calea Dorobanţilor, ca mai apoi să se mute în strada Delea Veche 45, într-o clădire care mai există şi astăzi[20]. Colonelul era în strânsă legătură cu personalităţile Ucrainei din exil, fiind, spre exemplu, fost tovarăş de arme cu preşedintele UNR Andrei Liviţki, care îl numea «neînfrânt patriot, neobosit luptător»[21].
Activitatea Comitetului ucrainian consta «în: 1) conservarea morală şi fizică a cadrelor emigraţiei ucrainene; 2) facilitarea condiţiilor de şedere a emigranților; 3) pregătirea viitoarelor relaţii de bună vecinătate între România Mare şi viitoarea Republică Ucraineană Democratică, pe calea a) informării sistematice a cercurilor politice şi obşteşti din România asupra situaţiei din Ucraina ocupată; b) colaborării cu autoritățile române în domeniul înlesnirii controlului emigraţiei și în cel al înlăturării elementelor dubioase (din perspectiva colaborării cu Sovietele)» [22].
Colonelul ajuta pe toţi refugiaţii Ucrainieni, şi nu numai… «I se adresau numeroase solicitări de tot felul: unii cereau sprijin în găsirea unei locuinţe mai ieftine, alţii aveau nevoie de medicamente, internare în spital sau căutau un loc de muncă. Niciodată tatăl meu nu-i lăsa să plece fără a fi ajutaţi. Fondurile băneşti ale Comitetului nu erau mari, dar tatăl meu, cunoscând mulţi oameni influenţi, căuta să ajute pe fiecare emigrant cum putea. Pe mulţi i-a ajutat să-şi găsească prin Crucea Roşie familiile dispărute în vâltoarea revoluţiei./…/ Îmi face mare plăcere să-mi amintesc despre generozitatea tatălui meu, care a ajutat numeroşi emigranţi săraci. Avea un suflet atât de bun încât – ceea ce pare aproape incredibil – împărţea săracilor aproape în întregime propriile sale venituri, păstrând pentru sine şi nevoile familiei doar strictul necesar. Ca urmare, duceam un trai foarte modest. Îi plăcea să dăruiască totul…»[23]. Fiica colonelului explică cum, neavând bani decât pentru strictul necesar, tatăl ei nu şi-a permis decât o casă în cartierul sărăcăcios, unde, democrat fiind, îi saluta pe toţi şi îi ajuta atât cu sfaturi cât şi cu bani. Ceea ce te duce cu gândul la «problema» invocată atât de des la noi, de către unii, care deplâng faptul că Ucrainenii ajunşi în România după 24 februarie 2022 ar beneficia de mai multe drepturi decât veteranii de război sau săracii României. Colonelul de acum 102 ani le dă o dreaptă replică, uitată din păcate… atât ca militar, cât şi ca filantrop.
Merită în sfârşit spus că «naţionalistul» Porohivski s-a însurat cu Nelly Margulis la Bucureşti, în 1928. Nazist cert că nu era, din moment ce soţia lui era evreică. Mitul propagandei că naţionaliştii ucrainieni sunt nazişti se clatină din rădăcină. În 1933, colonelul reuşeşte să cumpere o casă cu teren în valea Neajlovului, la Călugăreni, satul Crucea de Piatră, unde îşi amenajează o grădină pe modelul celor din ţara natală. Exilat în ţară străină şi, la început, total necunoscută pentru el şi tovarăşii lui, colonelul ajunge să o aprecieze, să o înţeleagă, şi să găsească resorturile necesare pentru cooperarea celor două naţiuni în scopul eliberării patriei sale, precum şi a asigurării securităţii patriei adoptive.
4. Ruși versus Ucraineni
Colonelul Porohivski descrie savuros diferenţele dintre ruşi (muscali) şi ucraineni, într-un text care pare la fel de actual şi [in 1922. Aceeaşi mizerie lăsată în urmă, aceleaşi distrugeri, acelaşi spirit răzbunător, aceeaşi atomizare, lipsă de disciplină militară. Şi, mai ales, interesant pentru noi, cei de azi, aceleaşi tertipuri şi exact aceleaşi acuze menite să transforme victima în călău în faţa străinilor, precum şi totala lipsă de empatie, adică de umanitate în sensul cel mai de bază. Cu siguranţă că, dacă scurte citate din scrierile şi notele informative semnate de colonelul Porohivski ar fi (fost) studiate la orele de istorie sau de limba română, altfel ar privi acum Ucraina şi războiul cei 37% dintre românii care, la ultimul sondaj al European Council for Foreign Relations, au declarat că nu au nicio părere, anume dacă Federaţia rusă este partener sau inamic. Şi poate nu ar fi dat crezare zvonurilor abil răspândite, timp de zeci de ani, de propaganda rusă, care pretinde că ucrainenii sunt naţionalişti violenţi.
«Ruşii nou veniţi au început imediat să se străduie a ne prezenta autorităţilor române ca pe un fel de ciumă, zurbagii, ucigaşi, pretinzând chiar că le e frică să rămână cu noi în acelaşi lagăr. Cu toate că noul comandant român, pe nume Iliat, era nemulţumit de noi din cauza plângerilor ce le făcusem la Misiunea Diplomatică, s-a mirat totuşi de atâtea calomnii la adresa noastră. În ce priveşte ofiţerimea română mai tânără a lagărului – aceştia erau foarte enervaţi de atacurile ruşilor împotriva noastră, cu atât mai mult cu cât se vedea totala lor dezorganizare, lipsa unui respect atât militar, cât şi omenesc unul faţă de altul.»[24]
Cazarea în lagărul de la Oradea a scos în evidenţă modul de comportament al ucrainienilor prin comparaţie cu cel al ruşilor, spre atenţia celor care nu fac diferenţa între cele două popoare, considerându-le tot «slave», «indistincte» şi la fel de barbare. «Cazarea noastră în „Castel” nu a fost lipsită de altercaţii cu ruşii, care îndată după intrarea în lagăr se repezeau în grupuri mici spre camerele care le conveneau, căutând doar propriile avantaje, fără a ţine seama de nimic altceva./…/ Ofiţerii noştri, precum şi cazacii nu intrau în încăperi, ci aşteptau disciplinaţi dispoziţia cuvenită./…/ Mai repede decât am reuşit eu împreună cu tot Statul Major să inspectăm zona lagărului, ruşii s-au şi instalat, răspândiţi prin întregul lagăr, ocupând cele mai bune camere/…/ După ce am stabilit care este raionul cel mai corespunzător pentru noi, am dat comenduirii române un mic ultimatum: „ori ne repartizează acest raion sau altul, ori nu vom intra în incintă”.
Maiorul Iliat a recunoscut raţionamentul necesităţii împărţirii pe raioane, dar nu avea curajul s-o pună în aplicare, cu atât mai mult că generalii ruşi insistau ca ofiţerii lor să nu fie deranjaţi./…/ Am trecut la ocuparea raionului nostru. Ruşii s-au simţit ofensaţi, considerau că şi-au bătut joc de ei şi se apărau în acele camere, din care a trebuit să fie evacuaţi aproape cu forţa. Plecând, spărgeau geamurile, zgâriau pereţii, scriau cu cărbune pe pereţi diferite ameninţări: „Moarte petliuriştilor!”, „Trădătorii!” etc. şi făceau mare gălăgie, proferau ameninţări, blesteme.» [25].
«/…./ După prima înfrângere în momentul cazării, ruşii, mai exact ofiţerii lor superiori în frunte cu generalul Cernov, nu se considerau însă învinşi. Acest general, foarte încăpăţânat din fire, deşi fără a organiza niciun fel de activităţi, s-a proclamat comandant al lagărului ruşilor. Asta nu a adus nicio schimbare în viaţa acelui lagăr; ei vieţuiau fie în grupuri răzleţe, fie singur fiecare. Toţi alergau pentru fiecare fleac la comandantul român, ceea ce făcea ca lagărul lor să fie foarte gălăgios. Nu era nicio disciplină acolo, ceea ce îl făcea să fie foarte diferit faţă de al nostru.»[26]
Vizita unui reprezentant al Ministerului de război a prilejuit o întreagă operaţiune specială a ruşilor, organizată într-o totală debandadă, şi însoţită de zvonurile false aferente… «Oriunde apărea, era aşteptat de o mulţime de ruşi de ranguri diferite, ba şi femei şi copii, cu diferite cereri şi plângeri. Din lagărul ucrainean nimeni nu s-a dus la acel reprezentant, căci oricum aşteptam să fim invitaţi de el./…/ Nu o dată, privind la acea năvală din jurul reprezentantului, în care se înghesuiau generali, colonei laolaltă cu soldaţi, femei şi copii, mă năpădeau gânduri triste în ce priveşte ruşii. Aici nu era doar pleavă. Printre ei am cunoscut mulţi ofiţeri viteji şi care meritau tot respectul./…/ Nici nu apucase să coboare din trăsură că l-au şi înconjurat, vorbind, ţipând.»[27]; «În una din camere a observat inscripţiile, pe-atunci încă neacoperite cu var, făcute de ruşi pe pereţi. M-a rugat să i le traduc şi când a aflat ce scriau nu şi-a putut ascunde oripilarea» [28]. Colonelul Cernescu însă se pare că nu era analfabet funcţional, aşa cum rezultă despre o bună parte a conaţionalilor noştri dintr-un ultim sondaj de opinie, astfel că i-a luat doar câteva ore să dea dispoziţie ca ruşii să preia modelul ucrainean de organizare. «Din acest moment aşa-zisul „pericol moscovit” a fost pentru totdeauna anihilat, ca să nu mai punem la socoteală diferitele zvonuri false, pe care unii ruşi le lansau la adresa Armatei noastre.»[29].
Duşul rece suferit de muscali la Oradea Mare se pare că le-a fost util, noul comandant ales de ei ca şef de sector rusesc al lagărului fiind o persoană raţională, care accepta până şi pretenţiile vecinilor noştri la o Ucraină independentă şi suverană. De altfel, într-unul din cursurile susţinute în martie anul trecut la CEX, profesorul Gabriel Săndoiu, discutând despre rău şi marxism, a explicat logic cum poate fi forţată Federaţia rusă să se supună regulilor dreptului internaţional, pornind de la faptul că Putin are un comportament de derbedeu. Prin urmare, spunea profesorul Săndoiu, singura cale de a-l pune la respect pe derbedeu este să nu îţi pese de ameninţările lui şi să fii sigur că trebuie să îi arăţi că eşti mai puternic decât el. Altfel va prinde curaj din ce în ce mai mult. Polonia şi Ţările Baltice par deci să fi văzut just…
Concluzii.
Cei care stăm acum în fotoliile noastre din case încălzite, fără aplicaţii mobile care să ne semnaleze momentul când ar trebui să ne refugiem în adăposturi anti-aeriene, ar fi bine să medităm la sensul acestei fraze : «Soarta cea rea ne-a gonit în străinătate şi ne gonea tot mai departe şi mai departe de Patrie… Dar nu e vorba de distanţă şi nu din cauza asta ne era greu, ci amară era conştiinţa faptului că Patria noastră a rămas ocupată de duşmani iar viitorul ne apărea în culori întunecate…»./…/ «Se simţea că, după marea furtună sângeroasă, Europa se îndreaptă spre o perioadă de linişte. Dar era greu de ghicit cât timp ar mai trebui ca popoarele, obosite de Marele Război şi de revoluţii, să ajungă să se supună iar riscului. De aceea liniştea generală, chiar şi numai aparentă, ne apăsa, stârnind presimţiri întunecate. Această linişte ne prevestea o şedere îndelungată în străinătate şi, totodată, dădea duşmanilor posibilitatea de a încătuşa mai tare Ucraina, de a o secătui, de a otrăvi. Într-adevăr, dispoziţia noastră tristă şi presimţirile negre erau întemeiate… De-atunci au trecut opt ani. Europa şi-a vindecat rănile iar viaţa merge înainte în condiţii normale. Europa îşi consolidează liniştea prin înţelegeri, atât evidente, cât şi tainice, în timp ce poporul nostru piere sub stăpânirea comunistă… Iar noi ne aflăm în ţară străină!»[30]. Neacordarea ajutorului necesar ţării vecine pentru propria supravieţuire şi pentru alungarea cotropitorilor ne poate pune, mai devreme sau mai târziu, faţă în faţă cu cei care au năvălit în Ucraina. Atunci nu vor mai lupta soldaţi ucraineni, ci soldaţi polonezi, estonieni, lituanieni, letoni, români… Semnalul de alarmă al unui bine informat ofiţer de contraspionaj este la fel de valabil acum ca şi în 1938.
Ucrainenii de abia ajunşi în tânăra Românie Mare observau cu curiozitate starea de spirit a Românilor, despre care îşi imaginau, iniţial, că ar trebui să fie cu totul alta decât ce remarcaseră ei. «Ne uitam cu curiozitate la români. Oare cum se simţeau ei în ţara atât de norocos ieşită din război, unindu-şi aproape pe toţi românii sub egida unui centru statal unic, fapt prin care au devenit realitate visurile generaţiilor lor precedente? Mi se părea că toţi aceşti muncitori, ţărani, funcţionari, ofiţeri şi în general toţi românii ar trebui să se simtă precum copiii în zilele de sărbători mari. Dar n-am observat aşa ceva. Totul era cenuşiu, obişnuit, ca în zilele de lucru. Oamenii înşişi făceau impresia că sunt mai curând trişti decât veseli. Noi încă nu ştiam atunci că fiecare ţară, indiferent în ce situaţie a ieşit din război, are în faţă o muncă grea, căci şi victoria înseamnă vindecarea timp de zeci de ani a rănilor, iar unificarea cu ajutorul armelor încă nu e o unire completă. De aceea poporul trebuie încă multă vreme să-şi încordeze toate forţele spirituale şi economice pentru ca unirea să devină reală.» [31]
Dar această stare de spirit poate fi atribuită, cum o face Octavian Paler (dacă nu mă înşel) într-un interviu din anii 1990, sentimentului care pusese stăpânire pe generaţia interbelică, anume că «nu va dura», căci «nu aveam foarte mult timp de pace la dispoziţie».
Colonelul a fost ridicat de acasă în seara zilei de 6 noiembrie 1944, cu renumita maşină neagră, de o echipă de securişti români condusă însă de un consilier sovietic. Se întorsese acasă pentru că Securitatea comunistă îi ameninţa constant soţia. Iar peste ţările lui, cea natală şi cea adoptivă, s-a aşternut cea mai grea uitare reciprocă. Colonelul s-a reîntors în patrie doar pentru a fi judecat la Kyiv şi apoi deţinut într-un lagăr din regiunea Kyiv, până în 1948.
«Despre moartea lui tata într-un lagăr de concentrare din Uniunea Sovietică am aflat după mulţi ani, adică prin 1958. De-abia după vreo cinci ani, prin 1963, am reuşit să îl găsim pe Trohani şi să vorbim direct, întrebându-l despre tata. N-am putut afla amănunte, căci, se pare, cei care au trecut prin acel infern erau obligaţi să nu relateze nimic. Atâta ne-a spus că, atunci când l-a văzut, l-a găsit foarte bolnav, cu inima, cu rinichii ş.a., încât nici nu putea vorbi. După părerea domnului Trohani, tatăl meu a decedat spre sfârşitul anului 1949 sau în 1950, în lagărul de concentrare din localitatea Potma, RASS Mordvină. » [32]
Soarta rea venise peste patria adoptivă, iar relaţiile de prietenie şi comuniune la care visa şi lucra atât de pragmatic colonelul au fost înlocuite sistematic de ură şi învrăjbire reciprocă. Românii au uitat că nu toţi Ucrainenii sunt nazişti, aşa cum nici toţi Românii nu sunt legionari. Am uitat că nu este o ruşine pentru un patriot să se însoare cu o evreică. Am uitat cum se manifestă ruşii, deşi hoardele sovietice au năvălit şi în România, cu o întârziere de 24 de ani faţă de Ucraina. Am uitat, sau poate nici măcar nu am înţeles, că adevărata independenţă a României s-a obţinut în urma unui război în care nici măcar nu am luptat, pentru că au luptat actualii noştri aliaţi occidentali pentru noi : Războiul Crimeii, care a scos Principatele de sub jugul ţarist (1856). Am uitat, atunci când acuzăm autorităţile că au mai multă grijă de Ucraineni decât de săracii României, că s-a întâmplat ca un Ucrainean pripăşit la noi să fie filantrop, din puţinul lui, pentru o mahala românească. Am uitat, atunci când, urmând îndemnurile propagandei ruse, îi acuzăm că ne distrug familiile, că un Ucrainean ţine mai mult la familie decât la viaţa lui proprie… Am uitat şi că, după întoarcerea armatei ţariste din Bulgaria, în 1877, muscalii au încercat să ocupe România, dar că, dezorganizaţi atunci ca şi acum, au fost puşi pe fugă de tânăra noastră oaste condusă de un principe german. Să dovedească aceasta oare, pe de o parte, că datorăm Occidentului european faptul că nu vorbim limba rusă, precum şi că «cea mai temută armată» este doar un uriaş cu picioare de lut? Poate însă că acum, spre deosebire de 1920, ajutorul militar din Lumea liberă va fi suficient pentru a garanta, iar nu asigura, independenţa Ucrainei şi, prin aceasta, şi siguranţa României, Poloniei şi Ţărilor Baltice. Despre colonelul Hnat Porohivski avem datoria să ne amintim, aşa cum ne amintim de cei care au construit România Mare. Viaţa lui întreagă este pildă de (re-)descoperire, de bună înţelegere şi de adâncă prietenie şi cooperare între două state europene, menite să participe, împreună, la edificarea unui spaţiu comun de securitate şi pace pe continent.
NOTE:
[1] Olga Porohivska «Tatăl meu, colonelul», in Vadim Guzun, ed., Hnat Porohivski : Asul Ucrainean al SSI, Cluj:2013, Argonaut, p. 48.
[2] Ibidem, p. 38.
[3] Vadim Guzun, «Două războaie mondiale, două patrii şi mai multe servicii de informaţii», in Vadim Guzun, op. cit., p. 25.
[4] Ion Constantin, «Liderii emigraţiei ruse şi ucrainene din România interbelică. Documente inedite», https://www.art-emis.ro/istorie/liderii-emigratiei-ruse-si-ucrainene-din-romania-interbelica-documente-inedite, accesat la 15.3.2023.
[5] Vadim Guzun, op. cit., in Vadim Guzun, op. cit., p. 27.
[6] Ibidem, p. 28.
[7] Vezi https://historia.ro/sectiune/timp-liber/lansare-de-carte-hnat-porohivski-asul-ucrainean-588205.html, accesat la 13.3.2023.
[8] Mr. Robert Bishop a fost şeful biroului X-2 (Contraspionaj) al OSS la București, între 9 septembrie 1944 şi 11 aprilie 1945. https://www.cia.gov/readingroom/docs/BISHOP,%20ROBERT%20%20%20VOL.%202_0008.pdf; https://www.cia.gov/readingroom/docs/BISHOP,%20ROBERT%20%20%20VOL.%202_0014.pdf, accesate la 16.3.2023. Despre activitatea lui Bishop în România, vezi şi https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/dosare-secrete-operatiuni-care-au-schimbat-fata-lumii-iv-de-dr-alexandru-popescu-8908723, accesat la 16.3.23.
[9] C. Troncotă, A. Spânu (ed.), Documente SSI privind spaţiul sovietic: 22 august 1939-23 august 1944, Bucureşti:2004, Institutul național pentru studiul totalitarismului, p. 35, apud Vadim Guzun, op.cit., in Vadim Guzun, op.cit., p. 29.
[10] Hnat Porohivski, «Emigraţia militară ucraineană în România», in Vadim Guzun, op.cit., p. 65.
[11] Vadim Guzun, op.cit., in Vadim Guzun, op.cit., pp. 30-31.
[12] C. Troncotă, «Omul de taină al Mareşalului…», in C. Troncotă, A. Spânu (ed.), op.cit., pp. 344-345, 373-374, apud Vadim Guzun, op. cit., in Vadim Guzun, op.cit., p. 32.
[13] Pavel Moraru, «Dionisie Bădărău – un erou necunoscut al frontului invizibil românesc», in Transilvania, Sibiu : 2008, nr. 12, p. 26.
[14] «Notă a lui Hnat Porohivski privind intenția de a obține naturalizarea română», 14.09.1936, ACNSAS, fond Informativ, dosar 209902, f .52-53, in Olga Porohivska, op.cit., in Vadim Guzun, op.cit., pp. 40-41.
[15] Olga Porohivska, op.cit., in Vadim Guzun, op.cit., pp. 48-49.
[16] Ibidem, p.48.
[17] Informaţie din partea unui refugiat Ucrainean din Kherson, rus de origine, născut undeva în Siberia, Breaza, martie 2023.
[18] «Copie Nr. 18 din 10 ianuarie 1937 Notă privind propaganda iredentistă ucraineană », AMAE, fond 71/1920-1944. URSS, vol. 40, f. 265, in Vadim Guzun (ed.), op.cit., p. 141.
[19] ACNSAS, fond Informativ, dosar 209902, f. 70-77, in Vadim Guzun (ed.), op.cit., pp. 143-146.
[20] Olga, Guzun file, 39.
[21] Ibidem, 42.
[22] Vezi Vadim Guzun (ed.), Chestiunea refugiaților de peste Nistru: documente diplomatice și ale serviciilor române de informații, 1919-1936, Cluj-Napoca :2012, Argonaut, documentul nr. 464.
[23] Olga Porohivska, op.cit., in Vadim Guzun, op.cit., pp. 42-43.
[24] Hnat Porohivski, op.cit., in Vadim Guzun, op.cit., p. 77.
[25] Ibidem, p. 80.
[26] Ibidem, p. 82.
[27] Ibidem, p. 82.
[28] Ibidem, pp. 83-84.
[29] Ibidem, p. 84.
[30] Ibidem, p. 66.
[31] Ibidem, p. 67.
[32] Olga Porohivska, op.cit., in Vadim Guzun, op.cit., pp. 58-59.
