Vai de tine, țară, m-a străfulgerat, când am auzit că ”PSD a cerut și BEC a acceptat interzicerea participării la alegeri a Alianței Dreapta Unită – formată din USR, PMP și FD. Este cel mai grav derapaj al instituțiilor statului din istoria democratică de după 1989. Nici măcar Iliescu nu a îndrăznit să împiedice vreun partid sau vreo alianță să depună candidaturi la un scrutin”, cum pe drept scria duminică profesorul Cristian Preda.
Fără alegeri corecte nu e posibilă democrația liberală. Alianța Dreapta Unită pare a fi, de altfel, singura coaliție de formațiuni eminamente democratice din România.
Ce nu e în regulă în România, de e posibilă această violare flagrantă, de tip putinist, a democrației liberale? Între altele faptul că, la umbra războiului din Ucraina și a dificultăților Vestului de a se adecva pariurilor politice regionale, europene și globale, proliferează confuzia și în rândul elitelor.
Am realizat cât de greu a devenit să ne orientăm geopolitic la orice nivel citind un text în genere salutar publicat de Melania Cincea sub titlul: ”Gânduri la decernarea unui premiu al Societăţii Timişoara”. Textul, conținând gândurile jurnalistei articulate cu prilejul ceremoniei decernării Premiilor Societăţii Timişoara, la 16 martie 2024, la Biblioteca Centrală-Universitară din Timişoara –, când Melania Cincea a primit, meritat, premiul „Alexandra Indrieş”, pe anul 2022, o citează pe cea din urmă. Indrieș scria, în 1992: ”Se sugerează că benefică pentru ţară ar fi întoarcerea cu faţa spre Răsărit. Este evident că în ultima vreme nostalgicii restauraţiei, indiferent de sigla pe care o arborează, joacă – trişând – pe cartea antioccidentală, dând-o drept cartea naţională. Să ne fi pierdut oare memoria? Sunt sigură că nu. A întoarce spatele Occidentului înseamnă a admite resuscitarea, mai devreme sau mai târziu, mai retuşat sau mai frust, a unui trecut care a adus numai oprimare şi dezonoare cetăţenilor şi numelui ţării. (…) Antioccidentalismul este un antiromânism în primul rând pentru că invită la restaurarea unui trecut înjositor… ”
Alexandra Indrieș avea perfectă dreptate, în 1992. Melania Cincea a citat-o în 2024, crezând însă că opinia scriitoarei n-ar avea nevoie de o actualizare. Sunt de altă părere.
În anii 90 era, ce-i drept, mai simplu. Securiștii, delatorii și comuniștii păziți de poliția politică se uitau cu jind la Rusia. Pe care o mai iubeau și în cinstea căreia închinau: ”trăiască fosta URSS”. Nădăjduiau grabnica ei resuscitare. Occidentul, capitalismul, America erau băgate, retoric, în pământ, iar speranța feseniștilor lui Ion Iliescu, a turnătorilor patrulaterului roșu, era să participe la funeraliile Vestului. Visau să-l înmormânteze cu libertatea, democrațiile, degenerarea și ”depravarea” lui și să redevină, cu Vadim în cap, ”ce-au fost, ba chiar mai mult decât atât”.
Toată suflarea înțeleaptă și patriotică a României a știut încotro trebuie purces și a dezavuat încercările repetate ale segmentelor nostalgice ale oligarhiei foștilor activiști și securiști de a deraia trenul spre Vest, în ale cărui vagoane se urcase țara după 1996. Alexandra Indrieș anticipase, cu ani înainte, această reorientare.
Mânați de foamea unei țări postcomuniste aduse de ei în sapă de lemn, Iliescu și ai lui se reorientaseră spre Vest în a doua jumătate a anilor 90. Iliescu avea să asume, pentru România, Holocaustul românesc, iar Traian Băsescu, jos pălăria, să condamne oficial comunismul. Un gest mare. Un gest patriotic. Și istoric. Dar fără consecințele necesare.
În țara preluată de turnători și securiști, lustrația a continuat să fie amânată la calende grecești. Iar după numai câțiva ani, Ponta, liderul PSD, partidul de suflet al găștii de la Grivco, avea să reînceapă să cocheteze cu Rusia lui Putin, cu Turcia islamistă și cu China comunistă.
Întoarcerea țării cu fața spre răsărit a continuat să fie practicată și după ani de apartenență la NATO și UE, ca și cum integrarea românilor în structurile euro-atlantice fusese o nebunie de moment, o simplă opțiune vremelnică, oportună și reversibilă, chestie pe care o mai cred ori încearcă s-o vândă și azi, naivilor, putiniștii de la extrema dreaptă-stângă securisto-legionară a șoșocismului AUR-ist.
Nu e nicio filosofie să se realizeze că drumul moscovit pe care-l propun extremiștii (de la AUR și SOS) e și azi anti-românesc, (cum era și în 1992) în măsura în care progresul pe această cale, în loc să promoveze interesele României, care în mod evident reclamă consolidarea democrației liberale, iar nu surparea ei, le sapă la temelie. Mai complicat e însă, de ani de zile, să se recomande fără nuanțe drumul spre Vest. Căci America și Occidentul au încetat, de ani buni, să fie ce-au fost: un bastion al libertății. Un far al democrațiilor liberale. Un fief inexpugnabil al civilizației iudeo-creștine.
Textul Alexandrei Indrieș este și nu mai este, deci, întru totul actual, cum crede doamna Melania Cincea. Nu reclamă, desigur, vreo actualizare avertismentul cu privire la pericolul trișului pro-rus și întoarcerea cu fața spre Răsărit, date drept ”cartea națională”.
Acest semnal de alarmă lansat în 1992 rămâne cât se poate de actual. Nici îngrijorarea iscată atunci de riscul pierderii memoriei nu e aiurea, sau o futilitate. Dimpotrivă.
În schimb orientarea spre Occident necesită nuanțare, calibrare, calificare. Despre ce Occident e vorba? Cel infiltrat de KGB, STASI și Securitate în anii 60 și 70, ale cărui elite au virat spre extrema stângă antiamericană și antisemită, sufocând universitățile de top, transformate în hub-uri antiamericane, antisemite și maoiste?
Occidentul care, sub Biden și Scholz, nu-și mai ia în serios justiția, politizând-o?
E vorba de Occidentul americano-german care nu ajută suficient, militar, Ucraina, pentru ca să nu fie debarcat Putin?
De Apusul care se aranjează cu teocrația islamistă iraniană și cu interpușii ei teroriști, în contra interesului combaterii terorismului și islamismului genocidar de către democrația liberală israeliană?
Care protejează regimurile sanguinare, genocidare, de la Moscova și Teheran, dar practică o politică de ”regime change” față de principalul aliat al SUA, Israelul, singura democrație liberală din Orientul Mijlociu?
Occidentul care se lasă manipulat antisionist de interpuși diplomatici de extremă stânga ai Iranului, ca guvernanții Braziliei și Africii de Sud?
Sau e vorba despre Occidentul de acum 20-30 de ani? Căci nu este, din păcate, același lucru.
Lumea woke, cu neo-rasismul politicilor ei neo-identitare care, promovate de Rusia și China, cot la cot cu neonazismul, a acaparat parte din elitele acestui Occident, nu mai are mare lucru de-a face cu democrația creștină a unui Maniu, Churchill, Reagan și Maggie Thatcher.
Occidentul celor din urmă este sub asediu, dacă nu pe cale să dispară.
A trece sub tăcere, a nu semnala și analiza această alarmantă involuție occidentală, marcând, vai, actualitatea, nu mai este azi în regulă pentru jurnalismul de calitate. Sigur, trebuie diferențiat și nuanțat. Nu trebuie pus semn de egalitate între Vest și tirania putinistă, cum n-ar fi la locul ei identificarea mișcării woke cu terorismul islamist cu care s-a aliat.
Dar a contracara în mod adecvat confuzia generalizată înseamnă a promova claritatea morală, a spune adevărul, a refuza minciuna aparent ”nevinovată” și academic ”convenabilă”.
Or, a spune adevărul implică un risc considerabil. Și o responsabilitate pe măsură. Cum va fi el înțeles în amplele segmente analfabete ori semianalfabete ale unor societăți încăpute, spre paguba lor, pe mâna rețelelor de socializare controlate de China, ca Tik Tok? Nu știu.
E greu? Extrem de greu. Și nu există un panaceu. Iată de ce zic iară: ”vai și amar de tine, țară”. Doar masive proteste și alegeri care să pedepsească la urne derapajele antidemocratice ale regimului iohanisto-pesedisto-penelist ar mai putea îndrepta situația într-o țară masiv refesenizată și recomunizată de partidul ei neo-unic.
Articol publicat inițial pe site-ul petreiancu.com
