Sinuciderea celei de a treia Rome (I)

Timp de lectură 13 min.

De la Filotei de Pskov până la Samuel Huntington nimeni nu și-ar fi putut închipui un război între țări pravoslavnice, Moscova și Kiev, folosind taman acea retorică religioasă, care în mod obișnuit contrapune Occidentul catolico-protestant și Orientul ortodox. Într-0 săptămână de la începutul invaziei, în fața tancurilor Kremlinului s-a ridicat o națiune și s-a născut o Biserică națională. Cu câțiva ani în urmă erau puține semne că viziunea geo-canonică a lui Petro Poroșenko putea să schimbe peisajul religios al Ucrainei și să disloce comuniunea de ortodoxie slavă promovată de Moscova. În același timp ansamblul de minorități cu diferențe lingvistice și religioase semnificative nu identificase în mod limpede setul de valori în jurul căruia să se coaguleze ca națiune. Amenințarea cu agresiunea și în cele din urmă atacul lui Vladimir Putin a produs o accelerare a procesului de identificare a valorii centrale în jurul căreia se poate agrega o națiune: libertatea. Privind retrospectiv, de la „revoluția portocalie” până astăzi transformarea societății ucrainene pare relativ ușor de citit. De ce nu au anticipat analiștii lui Putin potențialul acestei modificări de-a compromite „operațiunea specială” de eliberare a Ucrainei? „Operațiunea specială” s-ar fi deosebit de un război de cucerire a unui stat vecin dacă în faza inițială ar fi existat acel fenomen de aclamare populară a armatei ruse și predarea fără luptă a unor unități de luptă ale armatei ucrainene cu un deznodământ rapid. Întrucât aceste fenomene nu au avut loc putem vorbi de un eșec al „operațiunii speciale”, chiar dacă nu știm cum se va încheia războiul. Acest eșec este întâi de toate de natură culturală.

Explicația acestuia se poate regăsi într-o spectaculoasă confuzie teologico-politică, cu adânci rădăcini istorice. Este vorba despre mitul celei de a treia Rome, a cărui formulare pseudo-profetică a indus în eroare atât interpreții ei medievali cât și istoriografii ei moderni. 

A treia Romă? 

Dimensiunea așa-zis religioasă din conflictul ucrainean intrigă cel mai tare comentatorii săi internaționali, de aceea este din nou nevoie de recurs la istorie. Începând cu secolul al XVI-lea Biserica ortodoxă din Marele Cnezat al Moscovei, ulterior Imperiul rus, părea că a intrat sub vraja acestei fraze: „două Rome au căzut, a treia stă în picioare, iar o a patra nu va mai exista”. Despre originile acestei idei este suficient să amintim proveniența ei dintr-o scrisoare a unui personaj obscur, starețul Filotei din mânăstirea Sf. Eleazar din Pskov, adresată unui guvernator moscovit al regiunii din vremea marelui cneaz Vasile al III-lea. Această scriere inițială a fost dublată după ceva timp de o reformulare adresată direct marelui cneaz al Moscovei, care devenise între timp copilul Ivan al IV-lea, cunoscut ulterior drept Ivan cel Groaznic. Această a treia Romă era în concepția starețului Filotei o Biserică rezistând apelurilor ademenitoare ale ereticilor. Această Biserică era întruchipată simbolic de catedrala Adormirii Maicii Domnului din Kremlinul Moscovei, apărată și slujită de un principe ortodox, marele cneaz al Moscovei. 

În secolul al XVI-lea mitropolia Moscovei s-a ilustrat prin două personalități excepționale, apărători ai preeminenței sacerdoțiului asupra puterii regale. Primul este mitropolitul Macarie, care a patronat copilăria și tinerețea lui Ivan și l-a încoronat cu titlul de țar în 1547. Al doilea este mitropolitul martir Filip, cel care l-a înfruntat public pe Ivan cel Groaznic, reproșându-i abuzurile Opricininei, a fost arestat, torturat și în cele din urmă omorât din ordinul țarului în 1569. Acești doi, alături de mitropolitul Pimen al Novgorodului și călugării mânăstirilor din împrejurimi reprezintă o încercare de rezistență a Bisericii ortodoxe din epocă în fața autocrației imperiale a lui Ivan cel Groaznic.

Expresia Moscova a treia Romă a fost folosită în documentul de proclamare a rangului și titlului patriarhal pentru mitropolitul Moscovei. De data aceasta titlul trimitea nu numai la o succesiune de Biserici, ci și la ideea că Roma este prin excelență capitală imperială. Inițial vizita patriarhului ecumenic Ieremia II Tranos avea ca scop să sondeze oportunitatea mutării sediului patriarhiei ecumenice de la Istanbul la Moscova. În cursul discuțiilor a fost propus ca sediu și orașul învecinat, Vladimir. Însă patriarhului Ieremia i-a devenit limpede în timpul șederii că apropierea de o putere imperială creștină, un țar ortodox, ar duce la diminuarea autonomiei și puterii patriarhale. Astfel, el a preferat să propună Moscovei ridicarea la rang patriarhal prin inserarea pe locul trei în pentarhia scaunelor patriarhale, moștenită de la sinoadele ecumenice din secolul al V-lea. Acest rang trei în ordinea scaunelor patriarhale avea să fie diminuat prin așezarea pe locul cinci în urma unui sinod convocat la Istanbul după întoarcerea din călătorie a patriarhului Ieremia. 

Formula unei diarhii (o putere cu două capete) formate din împărat și mare preot eșuase, întrucât patriarhul ecumenic preferase să se țină la distanță de împăratul creștin lăsând pe umerii unui rang episcopal inferior, un patriarh de rang cinci, relația dificilă cu puterea imperială creștină.

Următoarele referințe sau aluzii la cea de a treia Romă au făcut să alunece sensul de la titulatura unei Biserici la cea a unui Imperiu, care se voia universal. Roma devenise echivalentă cu Ortodoxia, peste care țarul rus Alexei Mihailovici aspira să exercite cel puțin un protectorat. Formula de protector al Ortodoxiei însă nu privea un control al dogmelor, ci o autoritate hibridă asupra unor teritorii care deocamdată erau ocupate de sultanul otoman. Protectorul însă căpăta vocația de a elibera aceste teritorii. Acest protectorat imperial al Ortodoxiei a fost în secolele XVIII și XIX vectorul extinderii Rusiei înspre Marea Neagră, Balcani și Caucaz, cu aspirația la cucerirea Istanbulului.

De reținut din această scurtă incursiune istorică că formularea era suficient de ambiguă pentru a permite diferite evoluții, fie în sensul universalismului creștin (în vremea țarului Alexandru I), fie a celui mai restrâns pan-slavon, fie a și mai strâmtului naționalism slavofil. Distincția dintre o comunitate bisericească (o ecclesia, cu pretenție de a întruchipa un grup de oameni federat de o credință comună, care amintește noțiunea scolastică de universitas sau pe cea mai recentă de societas) și o comunitate politică (regnum când teritoriul este limitat sau imperium când teritoriul este virtual universal) începuse să fie operată în secolele finale ale evului mediu (XIII-XIV), atât în lumea latină, cât și în lumea greacă. În temeiul acestei distincții, ultimul act istoric al Bizanțului, participarea la conciliul de la Ferrara-Florența, în care Biserica răsăritului a fost reprezentată de un împărat (cel bizantin), un patriarh (al Constantinopolului) și un sinod de mitropoliți (ale căror scaune se aflau pe teritoriul altor state medievale: Moscovia, Lituania, Moldova, Valahia și chiar Imperiul otoman) a eșuat în cele din urmă, fiindcă Biserica și statul deveniseră două entități diferite, cu scopuri și destine divergente. Respingerea uniatismului florentin de către marele cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea a fost punctul de pornire al ideii despre nevoia unui refugiu din calea ereziei – încă o Romă. 

Inițial Constantinopolul a fost gândit de împăratul Constantin ca o copie a Romei de pe Tibru, de aceea a și primit titlul de Noua Romă, în timp ce prima a fost văzută de bizantini ca vechea Romă. Cu timpul, Vechea Romă, pierzând statutul de capitală imperială, a devenit sediul unei Biserici, a Apusului, care prin statornicie în credința și-a atras un prestigiu chiar printre ortodocșii din cea de a doua Romă. Căderea Vechii Rome din statutul de apărător al Ortodoxiei în ochii răsăritenilor este un proces îndelungat care s-a întins de la cearta dintre patriarhul Fotie și papa Nicolae I (sec. IX) până la cucerirea Constantinopolului de către Latini în 1204. În acest răstimp Noua Romă a devenit sediul Ortodoxiei, rol care a crescut în secolele XIII-XIV, când competiția religioasă s-a transformat tot mai fățiș într-o competiție politică și militară.

În secolul al XIV-lea apariția competitorului politic și militar otoman a impus tema unificării religioase de dragul salvării politice a Bizanțului. Sub presiune militară Bizanțul s-a văzut obligat să accepte unirea religioasă în termenii Latinilor în schimbul campaniilor militare antiotomane care ar fi trebuit să despresoare  Constantinopolul.

Cucerirea Constantinopolului de către Mehmet II în 1453 punea capăt Bisericii bizantine, definitiv unite cu Roma din 2 decembrie 1452, împreună cu Imperiul care-i dăduse naștere. După un an, în sânul Imperiului otoman se năștea o nouă Biserică, din cenușa celei vechi, care urma să primească numele de Biserica ortodoxă pe măsură ce era cimentat refuzul unirii cu Biserica (ulterior Bisericile) Apusului și se dezvoltau trăsăturile identitare ale unui creștinism răsăritean.

Constantinopolul, văzut de către Filotei într-o cronologie fictivă ca o a doua Romă, căzuse din cauza ereziei de a fi supus Biserica intereselor statului. Chiar acesta este reproșul pe care îl adusese Filotei celei de a doua Rome, de nu fi menținut distincția dintre Biserică și Imperiu.

Filetismul, noua confuzie între corpul social și eclezial

La Constantinopol, astfel, Biserica creștinilor (numiți romani în limba turcă) și Imperiul otomanilor au conviețuit fără a se mai confunda. Totuși, instituind o comunitate a creștinilor cu elemente de autogestiune, deci un corp social separat de cel al musulmanilor, sultanul Mehmet Cuceritorul reinstituia o doză de amestec între corpul social și corpul eclezial, numai că șeful acestei comunități era de data aceasta un mare preot cu atribuții politice. 

Pe această cale, Biserica constantinopolitană, exclusiv legată de limba și de cultura greacă, s-a împrietenit atât de tare cu Imperiul otomanilor încât și-a legat destinul de acesta. De aceea în secolul revoluțiilor naționale, între 1821 și 1925, această Biserica s-a topit prin crize succesive până la statutul de rămășiță simbolică pe un teritoriu fără populație creștină (Turcia modernă). În locul ei, pe fostul ei teritoriu s-au instalat Bisericile naționale, asociate politic cu propriile state naționale, ale sârbilor, ale grecilor, ale bulgarilor și ale românilor.

Dintre aceste Biserici naționale, cea din Imperiul rus, retrogradată la statut mitropolitan de imperatorul Petru cel Mare, a produs prototipul unui corp eclezial cu totul subordonat unei comunități politice. Biserica nu se mai distingea de națiune și era gestionată ca un serviciu public, de natură spirituală, oferit de stat națiunii. Căderea țarismului în martie 1917 a redat libertatea Bisericii ruse care s-a reîntors printr-un sinod de mare amploare la reorganizarea de rang patriarhal. Această primăvară ecleziastică a fost însă extrem de scurtă, prelungindu-și expresia intelectuală în exil.

Pe teritoriul vechii Rusii se instala cea mai chinuitoare formă de asociere a clerului cu o putere politică exprimată prin declarația de loialitate a mitropolitului Serghie Stragorodskij (Страгородский) față de puterea sovietică în 1927. Biserica era oricum o rămășiță a trecutului, tolerată de partidul comunist din perspectiva faptului că proletariatul se va elibera singur prin educație progresistă de superstiția religioasă. Noua doctrină a supunerii Bisericii față de puterea politică, denumită sergianism, imitată în esență și în celelalte state care au intrat în sfera de influența a Uniunii sovietice, s-a complăcut ca surogat al celei de a treia Rome. 

Liberalizarea graduală a regimului sovietic prin perestroika și glasnost a produs o revigorare a vieții creștine în fostul lagăr socialist, iar pe acest fundal a reînflorit și ideea celei de a treia Rome, a unei Biserici eliberate de robia babiloniană a URSS-ului. Moscova nu mai era centrul proletariatului mondial, nu mai era autoarea unui produs ideologic cu aspirații universale, lăsând în atmosfera anarho-liberală a primei decade post-sovietice libertatea dezvoltării unei spiritualității răsăritene. Iluzia unei Biserici care odată cu libertatea își regăsește și autonomia față de stat și propria autoritate internațională și-a atins punctul maxim de entuziasm în 2007 prin reunificarea Bisericii ortodoxe ruse din exil cu Biserica Moscovei sub omoforul patriarhului Alexei II Ridiger (aristocrat estonian adaptat regimului sovietic). Un gest care astăzi pare uitat a cântărit cât o mie de argumente geopolitice în această unire: iertăciunea cerută de patriarhul Alexei II în cursul unei vizite în Germania în 1997 pentru colaborarea ierarhilor sovietici cu KGB-ul și mai larg pentru toate neputințele și căderile clerului din perioada totalitaristă. Pentru a rămâne coerenți pe această linie, cum au comentat unii observatori la vremea respectivă, ar fi fost mai potrivit ca episcopatul ex-sovietic, cu pocăință și lepădare de sergianism, să fi aderat la singura și adevărata Biserică ortodoxă rusă, cea care a fost alungată în exil în timpul războiului civil. Dar lucrurile nu s-au petrecut astfel, iar unitatea regăsită a Bisericii ruse dinăuntru și dinafară a servit doar la proslăvirea patriarhiei Moscovei ca deținătoare a unei noi autorități cu vocație universală. 

Astfel, patriarhul Moscovei, reunind în Biserica sa nu numai eparhii din fostele republici sovietice, ci și din lumea toată, nu mai era doar întâistătătorul unei Biserici naționale în interiorul unei anumite țări și națiuni, ci conducătorul mai mult sau mai puțin direct al unui ansamblu de Biserici locale de pe mapamond, o copie exactă a ecumenicității Constantinopolului. A treia Romă era încă odată deturnată de la sensul de autonomie la cel de fuziune dintre corpul politic și corpul eclezial. Limitele acestei a treia Rome era dat de supraviețuirea celei de a doua Rome după catastrofa războiului greco-turc (1922). Patriarhia ecumenică s-a reconstruit geopolitic după 1945 prin adeziunea Turciei moderne la alianța militară occidentală. Patriarhii ecumenici au crescut treptat din poziția de exponent al unei minorități amenințate cu expulzarea la statutul de partener geo-strategic al SUA, trecând prin fascinanta reconciliere parțială cu prima Romă și deschiderea unui amplu dialog ecumenic cu confesiunile creștine reformate de pe mapamond. 

Cursa pentru relevanță ecumenică dintre Constantinopol și Moscova a stârnit pe de o parte vii reacții și schisme în interiorul celor două patriarhii, pe de altă parte le-a propulsat din nou în orbita geopoliticului. Acest rol geopolitic ascundea însă crizele interne ale celor două Biserici. Constantinopolul își pierdea comunitatea creștină tradițională din Turcia, iar Moscova se confrunta cu declinul renașterii creștine în societatea rusă.

Sfârșitul primei părți.

A doua parte: Sinuciderea celei de a treia Rome. Națiune rusă și ortodoxie post-sovietică

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.