Nevoia de reformă a societății ruse a implicat și clerul ortodox în efortul de a regândi viitorul. În acest sens marele sinod jubiliar al Bisericii ortodoxe ruse din anul 2000 prin canonizarea unui număr 1765 de martiri din vremea regimului sovietic, între care și familia imperială, părea să indice o despărțire de trecutul sovietic printr-o netă distincție între victime și călăi. Această datorie de anamneză și vindecare a trecutului recent fusese prescrisă de Soljenițîn încă din perioada exilului său.
În succesivele sale apeluri către conducătorii de la Moscova (de la Brejnev la Putin), Soljenițîn ceruse o concentrare pe problemele interne ale societății ruse, lăsând poporului rus libertatea să renască prin propriile puteri, cele locale, cele capabile de o autogestiune limitată la scopul temporar al acestei lumi. O Rusie normală, formată din afinități culturale, religioase, lingvistice, refăcând eventual pe această bază legătura cu componentele rusofone ale fostului imperiu sovietic, sau mai degrabă ale fostului imperiu țarist, păstrându-și o specificitate etico-culturală și măreția pe această cale în ansamblul națiunilor europene, aceasta a fost propunerea lui Soljenițîn din Cum să reîntemeiem Rusia noastră (1990). Opțiunea lui Soljenițîn în iulie 1990 pentru menținerea unității republicilor natural rusofone din Uniunea sovietică, adică Rusia, Belarus, Ucraina, era numai o privire asupra unității culturale a acestor republici sovietici din perspectiva istoriei lungi și respingea expresis verbis ipoteza folosirii violenței în acest scop. Visul imperial era văzut ca un dușman al rușilor. Oricum teritoriul rusofon era incredibil de vast. Energia și inițiativa individuală era singurul antidot la ruinele imperiului sovietic. Libertatea și denunțarea minciunii erau singurele remedii morale. În acest punct se întâlneau Soljenițîn cu Stolîpin, în obiectivul de a forma o clasă de mici proprietari, autonomi economic, dornici să contribuie la o bună gestionare a comunităților locale, prin democrație participativă, o federație de patrii formând patria mare.
Dar ofițerilor KGB li s-a părut că era păcat să faci din ditamai fusul de moară – a treia Romă – o coadă de teslă, adică niște zemstve (=comunități locale) cu oameni liberi, contribuind pe măsura puterilor lor la solidaritatea locală și națională. În absența moderației politice pe care ar fi reprezentat-o zemstvele sau orice altă formă de autonomie locală s-a reinserat visul imperial. Stalinismul, cel mai recent episod imperial de succes, întreținut prin propaganda despre marele război de apărare a patriei, fardat cu eurasianism, s-a substituit unui patriotism al binelui comun. Asocierea grotescă dintre Sfântul țar-martir Nicolae II, victima emblematică a revoluției, și tătucul represiunii absolute Stalin a scos la iveală coșmarul celei de a treia Rome: a stăpâni peste inimile umplute de resentiment al unor învinși închipuiți ai războiului rece.
Acest ghiveci de otrăvuri național-bolșevice s-a difuzat în corpul eclezial odată cu finanțarea generoasă de către stat a Bisericii, prin salarizarea clerului și printr-un amplu program de reconstrucție a bisericilor și mânăstirilor demolate în vremea sovietică sau prin construcției altora noi. Corpul episcopal s-a lăsat atras în rolul de contribuitori la o reformă a societății până când acest elan național și-a dezvăluit noua față în „catedrala forțelor armate” din parcul Patriot din suburbiile Moscovei, o expresia a „religiei civile post-sovietice”, după declarația lui Serghei Chapnin, iar pentru episcopul de Klin Ștefan o „întruchipare a tuturor epocilor statului, Sfânta Rusie”. Statul care se transformă în Biserică este tocmai caricatura pe care o creionase ateul Ivan Karamazov din romanul lui Dostoievski Frații Karamazov (Cartea a II-a, capitolul 5).
„Războiul nevăzut”, titlu metaforic dat de Sf. Nicodim Haghioritul unei meditații mistice despre desăvârșirea spirituală, a devenit sinonim în catedrală forțelor armate cu carnagiile provocate de armata roșie. „Semnificația metafizică” a războiului din Ucraina, evocată de patriarhul Kiril într-o predică din 8 martie 2022, se inserează în logica contopirii de obiective spirituale și politice. Contopirea spiritualului și temporalului, în ambele forme istorice cezaro-papism și papo-cezarism, este marea eroare denunțată de la F.M. Dostoievski și Vladimir Soloviov până azi de mai toți teologii și gânditorii religioși ruși (Serghei Bulgakov, Nikolai Berdiaev, Al. Schmemann, J. Meyendorff). Este aceasta o eroare autentică a unui cler patriot sau o programare eronată a unui cler format în laboratoarele ideologice ale statului?
Dacă am privi retorica aceasta complet eliberați de orice presupoziții despre legitimitatea și continuitatea apostolică a creștinătăților tradiționale și am judeca această retorică numai prin prisma textului fondator al creștinismului, Evangheliile, am fi obligați să constatăm o inadecvare totală între cele două. În retorica panicardă, de auto-îndreptățire, de izolare și de anatemă împotriva restului lumii, a celei de a treia Rome asediate de puterile răului nu se regăsește nimic din îndemnurile non-violente și non-sociale din Evanghelii: întoarce și celălalt obraz, celui care-ți cere haina, dă-i și cămașa, nu te îngriji de ce vei mânca și cu ce te vei îmbrăca, iubește-ți aproapele, chiar dacă-ți este dușman, fericiți făcătorii de pace, mai fericit este a da decât a lua, nu judeca ca să nu fii judecat, cel care scoate sabia de sabie va muri, nu te teme turmă mică, cel ce se înalță se va smeri, dacă vrei să fii desăvârșit împarte-ți averile săracilor și urmează-mi Mie, etc.
În canoanele bizantine, de la sfântul Vasile încoace, figurează excomunicarea pe 30 de ani a soldaților care participă la o bătălie. Împăratul Nichifor Foca a încercat să obțină o excepție pentru soldații care participă la un război de apărare, dar i-a fost refuzată de sinodul din Constantinopol. Războiul e război, adică ucidere, și foarte ușor poate fi îmbrăcat în haina apărării, în retorica autojustificării. Singurul mod în care poți rezista răului este prin neparticipare la acesta, prin rezistență pașnică la orice încercare de a fi înrolat într-o cauză comunitară. Creștinismul prin aceasta este diferit de celelalte religii, că nu recunoaște niciunei cauze comunitare primat asupra libertății personale. Niciun bine comun nu este mai mare decât demnitatea ființei umane. Tatăl-Dumnezeu nu numai că-l lasă pe fiul risipitor să plece, dar îi și dă partea de avere care i se cuvine. Privitor la dilemele dreptului la autoapărare, ale reacției în mod necesar violente la violența înconjurătoare a societății, mai departe la violența inerentă oricărei acțiuni armate nu pot decât să trimit deocamdată la Vladimir Soloviov, Trei dialoguri despre război, progres și sfârșitul istoriei universale.
În orice caz este loc pentru perplexitate în fața discursului patriarhului moscovit de ziua Apărătorului patriei (fostă ziua Armatei roșii) din 23 februarie 2022 în care a vorbit de amenințări la adresa „securității” statului. Adică cel care își imaginează sau pur și simplu invocă o potențială agresiune este îndreptățit moral să atace ca să se apere. Prin această retorică, care nu e recentă, dar și prin simpla tăcere a sutelor de ierarhi ai patriarhiei Moscovei în fața unei agresiuni incontestabile din punct de vedere al dreptului internațional, este promovat un obiectiv comunitar, așa-zisa măreție a Rusiei, închipuitul rol universal, în care nu se poate regăsi decât stratul social al funcționarilor (cinovniki) în frunte cu cei din domeniul apărării și securității (siloviki), din care observăm că fac parte mai nou și structurile birocratice ale clerului. Admirabilii preoți care au predicat împotriva războiului în săptămânile imediat după invazie și au fost arestați, salvează demnitatea umană și aduc cinste preoțimii, chiar dacă nu sunt relevanți statistic.
În termenii sociologici ai lui L. Dumont, conceptul de a treia Romă ar reprezenta o viziune holistă asupra omului, în care individul nu are altă consistență ontologică decât aceea de parte a unui întreg social (cetate, națiune, imperiu). Existența individuală este subsumată unor obiective ale corpului social pe care le decide grupul social conducător. În schimb, ceea ce i-a mobilizat pe cetățenii Ucrainei la rezistența militară și chiar civilă în fața agresorului nu este nici identitatea etnică, nici lingvistică, nici religioasă sau culturală, ci o valoare paradoxală întrucât nu e comunitară: libertatea individuală. E o confirmare sub ochii noștri a fundamentului modernității politice: o comunitatea agregată de-a dreptul în jurul unei viziuni individualiste asupra omului.
În viziunea holistă moscovită prevalează fie concepte împrumutate din epoci anterioare, precum narodnost sau Sfânta Rusie, sau altele croite pentru a răspunde obiectivelor de etapă actuale, precum noțiunea de „univers rusesc” (russkij mir) prin care se asumă că unei anumite concepții despre om și societate îi corespunde un teritoriu, pe care se află deocamdată mai multe state. Pe urmele filosofului din secolul al XIX-lea Nicolai Danilevski, și în mod declarat ale obscurului scriitor rus din exil Ivan Ilin, teoreticienii regimului Putin caută pentru Rusia un astfel de rol aparte în dezvoltarea omenirii. Alexandr Dughin este cunoscut pentru teoria unui al patrulea regim politic (primele trei fiind liberalism, fascism, comunism), dar mai recent Vladislav Sourkov, eminență cenușie a Kremlinului, vedea Rusia pendulând între Asia (epoca dominației mongole) și Europa (Rusia lui Petru cel Mare, dar și a marxismului european) pentru a-și găsi în cele din urmă o existență proprie, solitară, deci izolată de restul lumii. A treia cale e o iluzie, se indignează diaconul Andrei Kuraev în Novaia Gazeta. Pentru autorii excepționalismului rusesc a treia Roma face parte din patrimoniul ideatic al Rusiei, concepută ca un tot în care se confundă evident Biserica și statul. Ei dezmint astfel originile ideii de a treia Romă, necesitatea despărțirii Bisericii de stat, și se condamnă să repete eroarea fundamentală a tuturor totalitarismelor: dizolvarea individului într-o magmă socială. Acest holism este o reconstrucție modernă care integrează o istorie în mod fals identificată cu creștinismul. În vizită la mânăstirea Solovki, păstrătoare a memoriei fostului ei stareț, mitropolitul-martir Filip, președintele Putin s-a mirat de un detaliu din biografia acestuia, torturarea și uciderea acestuia la ordinul țarului Ivan cel Groaznic. Reacția patriarhului Kiril la mirarea istoriografică a președintelui a fost de a iniția o cercetare istorică prin care să se restabilească adevărul.
În numele nevoii de unitate în Rusia sunt astăzi arestați ca disidenți cei care condamnă războiul împotriva Ucrainei. Ei sunt percepuți ca un corp străin în interiorul marii vietăți sociale și pe care medicii națiunii trebuie să-i îndepărteze. Este o imensă operațiune igienistă, întrucât acei corpi străini par imuni la vaccinul ideologic. Acest corp străin este de fapt un actor istoric care începe să joace autonom cam pretutindeni în lume. Tradițional el este numit societatea civilă, dar în cartea lui Martin Gurri este pur și simplu publicul, grupuri de cetățeni capabili să se informeze independent și să-și construiască propriile poziții, dar mai ales să acționeze în opoziție cu statul și cu elita birocratică. Această nouă entitate este mult mai volatilă, mai greu de circumscris, dar acțiunea ei devine vizibilă în momente de criză.
Noutatea absolută a acestei circumstanțe constă în faptul că linia de demarcare între viziuni holiste și individualiste asupra omului trece prin miezul creștinismului răsăritean, atât din punct de vedere teritorial, cât și ideologic. Kievul este cristelnița tuturor slavilor de răsărit și este al doilea moment de înflorire al culturii slavo-creștine, după Sfinții Chiril și Metodie. În plus din secolul al XIV-lea Kievul a jucat un rol mult mai activ în construirea ideii de Biserică ortodoxă universală, care se plasează deasupra statelor și deci a intereselor circumstanțiale ale acestora. Mă refer aici la rolului mitropolitului bizantin Ciprian de Kiev în secolul al XIV-lea, dar și la reacția ortodoxă din secolul al XVII-lea condusă de mitropolitul Petru Movilă din interiorul regatului polono-lituanian, dar cu iradiație atât spre sud-estul Europei, cât și spre Moscova. De asemenea relevant pentru conștiința de sine a creștinilor ortodocși este poligonul ascetico-mistic al Lavrei Pecerska: ființarea omului desprins de propria sa materialitate. O tebaidă în mijlocul orașului, cu o colecție impresionantă de mărturii materiale – moaștele – ale unei vieți dematerializate. Vor fi multe de discutat privitor la cauzele apariției unei gândiri sociale individualiste pe malul Niprului, dar este cert că nu mai putem vorbi de linia de demarcație a lui Huntington. Această evoluție istorică a Ucrainei nu poate fi pusă numai pe seama uniatismului rutean, acest fragment de Occident incorporat Ucrainei după al doilea război mondial.
O a patra Romă nu va mai fi!
Ce caută creștinismul în această ecuație geopolitică și ideologică? De aceea am vorbit de o mare înșelare, aceea de a implica Dumnezeul Evangheliei în destinul unei civitas terrena, de a materializa războiul nevăzut. E echivalent cu a transforma pietrele în pâini. Nu numai cu pâine și cu atât mai puțin cu mândrie sau măreție se va hrăni omul. Căile mântuirii sunt prin excelență o pribegie, o înstrăinare, în definiția apostolilor Petru și Pavel, o preocupare strict personală ce se dezbate în inima omului cu Dumnezeu. Nu e o temă socială, nu e o preocupare legitimă a cetății. Lui Petru nu-i e dat să afle ce se va întâmpla cu Ioan. Nu e treaba lui să se îngrijoreze de soarta lui Ioan și de relația lui Ioan cu Dumnezeu, singura grijă a lui Petru este să-i urmeze lui Hristos. Spre exemplu, ceea ce este da, să fie da, iar ceea ce este nu să fie nu. Iar agresiunea se acompaniază cu un nu. Dacă verhovnicului Apostolilor i-a fost de ajuns să-L urmeze pe Hristos, în tot ce a făcut și propovăduit, cu siguranță îi va fi de ajuns și unui episcop de azi.
Realitățile produse de război au dezvăluit inadecvarea unei terminologii canonice produse de epoci anterioare. În Ucraine se află în competiție entități canonice produse de circumstanțele istorice ale secolului XX: întâi o Biserică internă a Uniunii sovietice (cea recreată de facto de Stalin, prin reinstituirea patriarhiei Moscovei în 1943), ruptă în două entități competitoare, una a autoproclamatului patriarh Filaret și una a mitropolitului Onufrie care păstrase subordonarea față de Moscova, apoi o Biserică externă a exilului ucrainean revenită în Ucraina post-sovietică, revendicând o supra-legitimitate istorică, întrucât nu și-a negociat existența cu regimul sovietic. Ea este însă la rândul ei, ca entitate distinctă de Patriarhia Moscovei, produsul revoluției ruse.
Blocajul comuniunii dintre Biserici în urma poziționărilor în conflictul ruso-ucrainean este o evidență. Schisma cu Constantinopolul s-a adâncit, relevanța internațională a patriarhiei Moscovei a scăzut. Bisericile locale ale patriarhiei Moscovei din afara Rusiei sunt puse la grea încercare. Semn al intensificării tensiunilor, la mijlocul lunii mai 2022 un preot dintr-o astfel de parohie a fost stropit cu vopsea pe față în timpul slujirii. În același timp, mitropolitul Epifanie Dumenko de Kiev, întâistătătorul Bisericii autocefale a Ucrainei cere judecarea patriarhului Kiril și depunerea lui din scaun, aruncând astfel un blam asupra parohiilor aparținând de Biserica ortodoxă Ucraineană din subordinea Patriarhiei Moscovei. Ritmul evenimentelor ecleziastice crește și pe 27 mai 2022 sinodul Bisericii ortodoxe a Ucrainei, cea care până la această dată fusese în subordinea Moscovei, și-a declarat într-o formă voalată ruptura de Moscova, condamnând nu numai generic războiul, ci în mod particular declarațiile patriarhului Kiril de justificare spirituală a războiului. Totuși această Biserică își menține pretenția de a fi singura Biserică canonică pe teritoriul Ucrainei și neagă canonicitatea proclamării autocefaliei pentru concurenta Biserică sosită din exil, care s-a bucurat de tomosul de autocefalie din partea patriarhului ecumenic Bartolomeu. Față de această declarație de rupere de Moscova câteva eparhii din estul Ucrainei au declarat că se distanțează și nu le urmează. Încă din luna aprilie câțiva deputați din Rada Ucrainei propuseseră o interzicere a Bisericii Ortodoxe Ucrainene din subordinea Patriarhiei Moscovei.
În context național, ce înseamnă o Biserică ucraineană care se subordonează unei Biserici ruse? Ori e o ocupație bisericească, ori o parte a națiunii ucrainene se credea cel puțin până la război rusă, ori patriarhia Moscovei e văzută ca o patriarhie supranațională. Ipoteza aceasta din urmă a fost intens promovată chiar de Moscova în ultimele două decenii. Dar întrebarea este la fel de legitimă referitor la oricare dintre Bisericile ortodoxe locale care se supun primatului onorific al Constantinopolului (o Biserică grecească din toate punctele de vedere).
De altfel de peste un secol singurul act de suveranitate al patriarhiei ecumenice este acordarea autocefaliei, menținând însă teoretic drepturile de apel universal (pentru conflictele dintre un cleric și instanță superioară în plan local) și stavropighie (întemeierea de mănăstiri nesubordonate episcopului local), sau prin acordarea de titluri onorifice. Astfel a cântat patriarhia ecumenică în strună etno-filetismelor, inclusiv celui propriu grecesc, cu speranța, nerealizată până acum, de a primi în schimb diaspora bisericilor naționale. Ce mai înseamnă universalitatea Ortodoxiei? Niciunul din actorii tensionatelor relații canonice din ultimii ani nu poate pretinde că a câștigat vreo partidă sau că are dreptatea de partea sa. Războiul nu are cum să așeze entitățile canonice la o masă a tratativelor. Neîncrederea reciprocă între Bisericile locale și neangajarea în reconstrucția unității ortodoxe poate dura multă vreme. Conflictul bisericesc din Ucraina, chiar și fără războiul lui Putin, pune capăt în mod rușinos etapei etno-filetiste din istoria Ortodoxiei. Pe logica drepturilor naționale toate etniile din Ucraina de tradiție religioasă ortodoxă au dreptul la Biserica lor națională. Iar națiune se autodefinește și se autodetermină (de la Woodrow Wilson încoace) și intrăm într-o spirală fără sfârșit.
Doar un eventual sinod al episcopilor ortodocși fără niciun identificator etnic, fără nicio altă formă de primat decât cea de președinte de ședință ar putea scoate Bisericile ortodoxe din spirală revendicărilor istorice. Istoria a devenit un balast pentru Bisericile ortodoxe. Acest plural intrat în reflexul verbal de profil denunță legitimitatea lor spirituală. Cine este Biserica? Aici se deschide o altă cercetare despre sensul comunităților locale, despre energiile pozitive ale unui grup de afinități elective. La această reconfigurare ar putea participa Bisericile din catacombele ultimelor secole, ele cel puțin s-au ferit să jure pe cele sfinte fidelități inacceptabile. Ar fi în plan ecleziastic un fel de sfârșit al istoriei. Dar după ce a dat-o în bară F. Fukuyama, cine mai îndrăznește să fie idealist?
Am citit cu multă atenție și cu mult interes cele două părți ale amplei și documentatei expuneri a d-lui Petre Guran. Doresc să îl felicit pe autor pentru claritatea și calitatea prezentării unui subiect cu profunde implicații în tragedia ce se petrece acum în vecinătatea noastră apropiată. Recomand această lucrare tuturor celor care doresc să aprofundeze cauzele războiului din Ucraina.
Pt. ca obisnuiti sa va referiti la ´catehon´, un cuvant misterios si nelinistitor, duhul acestuia (sic) facand cu ochiul printre randuri, si pt. ca pare a se contura ceva ca o biserica catehontica si la noi sau, ma rog, o filiala, permiteti-mi va rog sa schitez o ´istorie´ curioasa a termenului.
Catehonul e un termen enigmatic si probabil cifrat, fapt deloc neobisnuit la Sf. Pavel ( sau auorul/autorii epistolelor pauline ), ale carui epistole sunt scaldate intr-un clarobscur ´gnostico-misteric´, spre nelinistea teologilor literei ( E. Pagels a scris o lucrare despre ´Gnosticul Paul´, plina de informatii interesante, dincolo de interpr. ei feministe, epistolele erau foarte apreciate, desi selectiv, in mediile gnostice si in special valentiniene ). Primele exegeze sunt la fel de ambigue, dar tendinta era aceea de a da termenului o conotatie mai degraba negativa, la care predispunea prin ambivalenta. Catehonul era asociat cu puterea imperiala, ´pamanteasca´, vazuta drept abuziva, ´imperialista´ , in termenii de azi, fara masura, si mai degraba ( dar nu univoc ) ´rea´, in Iudeo-Crestinismul primar si in mediile ´apocaliptice´ iudeo-elenistice, in mod cert legate de gnosticismul ne- sau anti-iudaic. Catehonul ar fi asadar un intermediar si un ´rau mai mic´ ce se opune instinctiv raului radical si antihristic, adica haosului ( hylicul, care nu e pur si simplu carnea, ci duhul trupesc ), ar corespunde ´psihicului´, ´firescul´ si care ´nu primeste lumina´, lumina ca un sinonim pt. gnoza – , termen evident gnostic ( corelativ pneumaticului ), la randu-i corespondent, in prolixele ´sisteme´ gnostice, ´demiurgului inferior´ ( identificat cu Dzeul manios veterotestamentar ), ceea ce era o interpretare antinomianista. La gnosticii evrei si probabil crestini acest intermediar era insa Ingerul Romei, Samael sau altcineva, omologat cu ´rosul´ Marte, dar si cu typhonianul si saturnianul Set, zeu egiptean al desertului ( pe care unele exegeze voiau sa-l vada in ´puiul asinei´, calarit de Isus ). In general exista ideea ca ´raul´ e dual si multiplu, ´legiune´ ( sugestiv, nu-i asa ?! ) , fiare, coarne sau capete, etc. Deci Pavel avea mereu in vedere, in principal, realitati ´invizibile´ : puterile si stapanirile ´care sunt in vazduh´, ´principele acestei lumi´, intunericul acestui veac, etc. , catehonul parca si-ar striga, mut, locul in serie. Apoi, cu crestinarea Imperiului s-a pastrat corespondenta dar s-a pierdut sau s-a ocultat sensul initial, deci termenul a putut dobandi un sens relativ pozitiv, desi a fost mai degraba evitat, din motive de inteles. Toate acestea, desigur, ca ipoteza.
Catehonul a fost reciclat, in stil propriu, de C. Schmitt, ajungand denominatorul ´teologiei politice´, aceasta gnoza nihilista cu miros de tamaie si praf de pusca. Dar ideea era in aer si ne putem referi la Regele-Papa al lui J. de Maistre, care amesteca monarhia si papalitatea, chiar daca pastra cele doua persoane distincte, formal : pt. ca Papa are atribute de monarh iar monarhul, de Papa, o dedublare, la fel amesteca el teologia sau religia cu politica in ceea ce se poate numi ´teologie politica´ sau ´religie politica´ in sensul cel mai propriu, punand bazele unui Catolicism politic , ultramontanist-autoritarist dar ateist si nihilist, secularizat si chiar revolutionar, in mizezul sau , doar cu o coaja ´traditionalista´ servind de vehicul unui ´duh´ opus, cum a fost formulat, doctrinar, in Maurrassism, de aceea unii au vazut in demaiastrianism originile teocratice ale totalitarismului ( iar activismul lui de Maistre la curtea lui Alexandru e in sine f. semnificativa). De Maistre era efectiv un iacobin reactionar si un ´revolutionar conservator´ avant la lettre, inlocuind ghilotina cu calaul mai traditional, o figura ridicata la rang de divinitate. Dar poate fi vorba si de traditiile subterane despre Regele ´secret´ sau ocult al Frantei, ´Franta secreta´, cultul romantic al lui Napoleon, ca ´Paraclet´ ( L. Bloy), intr-un incadrament foarte straniu insa : acest Paraclet, conceput uneori ca androgin ( in moda ocultismului si swedenorgianismului cultivate de romantici), in legatura cu cultul romantic-decadent al ´Femeii´ ( foarte ambivalent totusi, unind figurile fecioarei si vampei-meduzei – un bizar feminism misogin de stridente homoerotice evidente ), dar si cu foarte suspectele aparitii mariale – de la prerafaeliti si pana la cosmistii bachofenieni si sofiologii si simbolistii rusi – acest Paraclet era identificat cu Lucifer/Prometeu, eroul romanticilor, exilat pe pamant si eliberat si restaurat la sfarsitul vremurilor ; dar, prin alianta ciudata a demaistrianismului cu pozitivismul si socialismele mistice si romantice, era ´Spiritul´ celei de-a treia epoci gioacchiomite, de rezonante evident hegeliene, Weltgeist. Tema a fost intens exploatata de ocultisti si neo-gnostici, pana la excentricul ´marchiz´ sinarhist S. Yves D´Alveydre si la R. Guenon cu ´Regele Lumii´ ( adica un demaistrianism orientalizant si islamizant) , idei pe care Schmitt le cunostea, desi aparent le-a respins ca neserioase, prin intermediul lui Evola si, probabil, al lui Eliade insusi. Catehonul schmittian descindea de pe aceasta scena decadenta, ´gotica´ si wagneriana, ca un Arthur pagan si ´viril´ sarit in apararea Crestinatatii degenerate, asa s-a putut ajunge, de ex., la ´Crestinismul germanic´ al volkistilor dar si la diversele pseudo-Crestinisme neopagane si barbare in stil fascist, legionar, falangist, ustasa, sutane, etc. si alte fantezii estetico- ´virile´ dupa care se dau in vant ganditorii gingasi si palizi. A ajuns apoi sa bantuie bolgiile extremei drepte celei mai lunatice, de care credinciosii lui mai seriosi se straduiesc sa se dezica, fara prea mult succes, caci aceasta circulatie de simboluri nu poate fi complet indiferenta. Conteaza si ce sarcina are un anumit cuvant si ce spirit evoca el. – gandul te duce la supraoameni carismatici ca Cezar, Philippe Le Bel sau Bonaparte – , spirit la care unii rezoneaza din motive estetic-boeme, aceleasi pt. care decadentii fin de siecle alesesera la capat Catolicismul, dar doar ca pe o perversiune suprema.
In moduri bizare, la capatul tribulatiilor sale subterane, catehonul pare sa-si fi regasit sau reconfirmat sensul gnostic initial, prin gnoza incurcata sau mai degraba incarligata a lui Carl Schmitt, care ajunsese, dupa razboi, dupa ce initial il folosise ca pe un alt instrument sau arma conceptuala, indemanare sofistica pt. care era renumit, sa se creada el insusi ´catehon´. Introducand un principiu, dualist, al diviziunii ( ´diferenta ontologica´ ) in Treime ( care la el e doime), el isi arata in mod uimitor de clar preferinta pt. un Dzeu ´al ordinii´ – corespondentul demiurgului aspru, fata de acela al rascumpararii, adica Hristos-Fiul, vazut ca factor de dezordine revolutionara, ´corecta´ deci Catolicismul intr-un sens (neo)´pagan´ si (pseudo)roman, pe urmele lui C. Maurras si preluand exact pozitia Marelui Inchizitor, impotriva lui Dostoievski, ceea ce era un anti-crestinism constient si subversiv. Si conservatorii de azi parca ar vrea sa-l ia pe Isus si sa-l faca rege peste aceasta lume de jale, sa-l puna pe steagul lor barbar, si care sa imparta nu pestii intelecpciunii, ci paini si ´mistere´ teologico-politice de aroma teozofico-masonica. Nici catehontii de azi nu sunt prea departe de aceasta orbita tipica apocalipticismului ´metapolitic´ si paranoid.
Sa auzim de bine !
[…] Pe de altă parte, rușii au considerat că această întâlnire le-a uzurpat autoritatea pe care o revendică în lumea ortodoxă (un articol interesant despre cum biserica rusă se consideră „a treia Romă” este cel al istoricului Petre Guran: „Sinuciderea cele de-a treia Rome. Națiunea rusă și ortodoxie și națiune post-sovietică”). […]
[…] Pe de altă parte, rușii au considerat că această întâlnire le-a uzurpat autoritatea pe care o revendică în lumea ortodoxă (un articol interesant despre cum biserica rusă se consideră „a treia Romă” este cel al istoricului Petre Guran: „Sinuciderea cele de-a treia Rome. Națiunea rusă și ortodoxie și națiune post-sovietică”). […]