În ultimii douăzeci de ani, modul în care s-a făcut politică la noi, precum și incapacitatea societății civile de a contribui pozitiv în vreun domeniu crucial, au făcut ca România să fie pe ultimul loc în Uniunea Europeană, ba chiar în Europa, în aproape toate clasamentele, din cele mai diverse domenii[1]. Dacă recitești lista acelor împliniri negative și faci raționamentele care decurg, atunci concluzia este inevitabilă: trăim într-o țară de proști. Ei alcătuiesc masa critică.
Și nu mai putem da vina pe comunism.
Am trecut de faza în care nerealizările se datorau moștenirii comuniste. Trecutul comunist va influența vreme de secole mentalitățile, practicile, comportamentele. De pildă, există o continuitate între antiintelectualismul comuniștilor și desconsiderarea domeniilor educației, culturii, științei, cercetării, de către politrucii postcomuniști, cei care împart bugetele. Dar majoritatea elementelor deficitare, negative, care definesc sistemul politic autohton, societatea, diferitele componente, provin din factori noi, postcomuniști, care nu mai au nimic de-a face cu Vechiul Regim.
Actuala grevă generală a profesorilor se desfășoară cu o enormă întîrziere. Ea era o urgență și acum cinci ani, și acum cincisprezece ani. Sistemul nostru educațional preuniversitar și universitar este în același timp produsul (variabila dependentă) și cauza (variabila independentă) a mai multor explicații privind starea morală și intelectuală a națiunii, a disfuncționalităților din viața politică și socială. Sistemul nostru educațional produce ignoranți în serie. Cînd scriam că trăim într-o țară de proști aveam în vedere o situație socială statistică, nu mă refeream la indivizi, experți, cercetători, creatori, – excepțiile din multiple domenii, – dintre care unii fac față în străinătate în corporații sau universități prestigioase, ci la prostia ca maladie socială. România este țara cu cei mai puțini cititori de cărți din Europa. Piața de carte din România este inferioară celei din state cu populație mică, precum Ungaria sau Bulgaria. Măsurătorile făcute de Eurostat au arătat că doar 2,8% dintre românii între 25 și 64 de ani au citit minim zece cărți într-un an, iar doar 29,6% au citit o carte într-un an (datele din alte state sunt copleșitoare). Între absolvenți tot crește ponderea analfabeților funcționali (peste 50%), cei capabili să citească un text scris, dar nu să îl înțeleagă. Unii dintre aceștia ajung studenți în universități autohtone. Analfabetismul funcțional se răsfrînge în multiple domenii, direct sau indirect, de la calitatea forței de muncă la competența cetățeanului. Uneori, cu consecințe tragice și mă refer doar la un exemplu vizibil cotidian: România are cea mai mare rată a deceselor din accidente rutiere; o cauză este calitatea infrastructurii, iar alta se leagă de faptul că mulți dintre cei care conduc nu înțeleg ceea ce citesc, adică regulile de circulație, deci nu înțeleg nici consecințele nerespectării acelora.
Am dat exemple de tip statistic, dar dacă ne uităm la așa-zisele elite, atunci nu putem ocoli o expresie populară dizgrațioasă, dar cu valoare descriptivă: peștele de la cap se împute. În fruntea guvernului României se află un general, Nicolae Ciucă, din partea Partidului Național Liberal, care este autorul unei hoții – plagiatul lucrării sale de doctorat – dar nici președintele țării, nici colegii de partid sau de coaliție nu sunt deranjați de acest furt intelectual calificat. A mai fost un premier plagiator, Victor Ponta, din partea Partidului Social Democrat, au mai fost plagiatori tot felul de procurori, judecători, deputați, senatori, primari, polițiști, neosecuriști, miniștri (actualul ministru de interne, Lucian Bode, este tot un plagiator). Scriu asta de decenii, dacă vom cerceta dincolo de vîrful aisbergului, lucrările de doctorat, vom descoperi zeci de mii de lucrări de licență și de dizertație plagiate, ca să nu mai vorbim despre lucrări scrise de studenți la seminarii.
În clasamentul universităților de cercetare din lume, universitățile românești nu se află nici măcar în primele cinci sute, nici măcar în prima mie. În toată istoria noastră națională, nimeni din România nu a cîștigat un Premiu Nobel, la nici o categorie. Massachusetts Institute of Technology, pe primul loc în lume în clasamentul research universities, a cîștigat 100 de Premii Nobel, iar Harvard University, din aceeași localitate (Cambridge), a cîștigat 161, universitățile britanice Cambridge și Oxford au cîștigat 121, respectiv 73 de premii, iar lista universităților de top cu asemenea realizări este lungă. Acolo, personaje precum Ciucă, Ponta, Bode nu ajungeau să susțină doctorate. Într-un sistem academic bazat pe standarde de cercetare și inovație, nici nu ar fi fost posibil ca asemenea „doctorate” să treacă de fazele preliminarii ale procesului. Practicile universitare internaționale se bazează pe cerințe mult mai stricte de cursuri (frecventate), examinări riguroase și discutare a tezelor în mai multe faze, cu profesori și întrumători multipli. Or, sistemul autohton nu prevede în mod formal nici una dintre aceste cerințe. Doctoratele plagiate se datorează și conducătorilor de doctorat care nu își fac treaba, iar membrii comisiilor de susținere fac figurație.
Insultele, înjurăturile și amenințările unor părinți la adresa profesorilor aflați în grevă generală, ironiile din media și social media, reprezintă confirmări ale afirmației că trăim într-o țară de proști. Noroc cu solidaritatea elevilor față de dascălii lor. Unii elevi înțeleg mai bine decît părinții legitimitatea grevei profesorilor.
Greva generală a profesorilor este un moment definitoriu al istoriei postcomuniste. Rezolvarea adecvată a problemelor profesorilor, precum și ale întregului sistem educațional, va fi un test decisiv pentru actorii politici din guvern și parlament, din actuala coaliție executivă și din opoziție. Există totuși o continuitate cu regimul comunist: în grilele comuniste ale salarizării, personalul auxiliar fără studii superioare avea salarii mai mari decît profesorii începători. În postcomunism, educația a continuat să fie subevaluată financiar, atît evaluarea calității și cantității muncii, cît și prin mărimea absolută și ponderea bugetului alocat. Din pricina modului în care au fost gîndite programele de învățămînt (supraîncărcate) și examenele, a devenit tot mai greu ca elevii să obțină rezultate strălucite doar pe baza a ceea ce se învață în școală. Așa s-a dezvoltat sistemul parazitar al meditațiilor.
Legile educației, salarizării, precum și alte reglementări, au adus aproape de pragul sărăciei o categorie profesională indispensabilă, din partea căreia se cere să fie supracalificată și să obțină suprarezultate. Abandonarea profesorilor de către sistem demonstrează incapacitatea celor care au condus România de a înțelege un lucru elementar: cea mai prețioasă resursă a oricărei națiuni o reprezintă educația. Dacă educație nu e, nimic nu e.
NOTE:
[1] Pentru o listă parțială a componentelor a ceea ce eu numesc ”sindromul ultimului loc” și pe care nu o voi mai repeta aici, vezi Dan Pavel, ”Dublul standard,” Sens Politic, 3 februarie 2023, https://senspolitic.ro/dublul-standard/ .