Revenirea la putere, în decembrie 2000, a PDSR, partid care îl avea în frunte pe Ion Iliescu și a cărui cultură politică se asocia inevitabil cu moștenirea fostului partid unic, nu ar fi fost un pericol pentru un regim democratic consolidat, cum era teoretic cel românesc, care părea că trecuse testul dublei alternanțe. PDSR era un partid conservator din punct de vedere postcomunist, legat de fosta tehnocrație a PCR care dorea să se adapteze tranziției, ceea ce a și făcut prin construirea instituțiilor postcomuniste, cu bunele și relele acestora. Această adaptare a continuat prin asumarea integrării euro-atlantice și prin afirmarea unei identități doctrinare social-democrate.
În ciuda acestor pași spre modernizare, partidul fondat de Ion Iliescu rămânea caracterizat de o atitudine ambiguă, dacă nu chiar ostilă pluralismului societății civile și ideii de împărțire a puterii cu alți actori politici, sociali, economici. PSD rămâne partidul jocului dublu, fiind în acest sens un demn continuator al FSN, care, încă în 1990, juca atât cartea partidului reformator, cât și pe cea a partidului-stat, care mai degrabă protejează instituțiile decât le schimbă.
Acest joc dublu rămâne una dintre cheile înțelegerii regimului politic românesc chiar și azi, pentru că ea a fost preluată nu numai de PSD, ci și de instituțiile construite la începutul anilor 1990. Momentul alegerilor din 2000 este, de altfel, exemplar pentru acest tip de atitudine duplicitară și pentru faptul că PDSR, transformat în PSD, ca partid dominant, avea mijloacele necesare unui astfel de joc.
În toamna lui 2000, nu numai că partidul lui Ion Iliescu avea un discurs tangențial cu cel al PRM, dar a și încurajat, prin mijloacele sale mediatice și de la nivel local, calificarea lui Corneliu Vadim Tudor în al doilea tur al alegerilor prezidențiale. Sondajele nu indicau victoria fostului președinte Iliescu decât în acest scenariu. În principiu, multiplicarea artificială a candidaților anti-Iliescu (T. Stolojan, M. Isărescu, T. Meleșcanu, P. Roman) putea fi suficientă. Pentru PDSR însă, un al doilea tur Iliescu-Vadim Tudor nu era important numai pentru a garanta victoria candidatului său, ci și pentru a-și asigura o formă de respectabilitate la nivel european. Partidul lui Iliescu și Năstase se va transforma ca prin minune din partidul ex-comunist care revine la putere în cel care vine să salveze România din brațele național-comunismului PRM-ist și o păstrează pe drumul european.
Reușita acestei strategii e remarcabilă. Iliescu revine la Cotroceni în decembrie 2000, după ce fusese susținut atât de partenerii europeni, cât și de acea parte a societății civile care îl contestase timp de zece ani. PDSR, devenit, sub prim-ministrul Adrian Năstase, PSD, va beneficia de noua identitate și respectabilitate câștigate într-un context dramatic pe care chiar el îl crease.
Timp de patru ani, partidul care îl dăduse pe șeful statului și pe președinte va domina viața politică, profitând de faptul că PRM era prima forță din opoziția parlamentară și mizând succesiv fie pe alianțe punctuale cu parlamentarii lui Vadim Tudor, fie pe alianțe în numele unei presupuse lupte împotriva acestuia.
Această nouă configurație a sistemului partizan a contribuit și la încurajarea derapajelor nedemocratice ale regimului Iliescu-Năstase. Câtă vreme ducea România pe calea euroatlantică, iar și câtă vreme negocierile pentru integrare erau în desfășurare, părea că nimeni nu se mai interesa de calitatea democrației posttranziție. [1]
Cvasimonopolizarea mass-mediei electronice și transformarea jurnalelor de știri de la televiziunile publice și private în timp publicitar pentru guvernul Năstase, mai ales pentru acesta personal, au făcut ca pluralismul anilor 1990, cu toate limitele și excesele lui, să trezească nostalgii. Un nou cult al personalității trebuia să transforme un om politic deja foarte experimentat, dar constant nepopular, într-o figura prezidențială.
Anii 2001–2004 sunt primii ani postcomuniști în care de-democratizarea este incontestabilă. În plus, un artificial spectru al extremismului tăiase elanul presiunilor externe, parțial și interne, în favoarea democratizării.
Integrarea europeană practic divorțase de imperativul democratizării, iar acest fenomen va fi decisiv pentru modul în care clasa politică va gândi și perioada de după aderare: „de vreme ce suntem și aleși, și artizani ai integrării, nimeni nu poate pune în discuție natura democratică a legitimității noastre și a regimului politic” – își puteau spune reprezentanții acesteia. Democratizarea e recunoscută, e realizată, deci e depășită.
Cam cum fusese confundată și decomunizarea cu căderea comunismului: de vreme ce trecuserăm printr-o revoluție, decomunizarea devenea inutilă. După 2007 se va face aceeași eroare: de vreme ce intraserăm în UE, europenizarea putea fi considerată inutilă.
Această atitudine s-a impus treptat și era legată de faptul că, deja din 2001, regimul își fixase principalele trăsături. Deși reformele economice erau nu numai necesare, ci și acceptate de PSD-ul lui Adrian Năstase, părerea generală era că tranziția instituțională se încheiase. Momentului din 2003 al modificării textului constituțional i-a lipsit dramatismul unei modificări substanțiale, deși, la nivel principial și la cel al funcționării parlamentului și sistemului politic, schimbările nu au fost lipsite de consecințe. Dificultatea cu care s-a ajuns la acceptarea prin referendum a acestei reforme constituționale – deși niciun partid, în afară de PRM, nu s-a opus, iar mass-media a prezentat aproape integral mesajul în favoarea reformei – trăda o ruptură profundă între politicieni, instituții, mass-media, pe de o parte, și realitatea societății românești, pe de altă parte. Era o ruptură imposibil de văzut la nivelul opiniei publice, care devenise o lentilă deformantă a realității, dar o ruptură care a reieșit din incapacitatea de mobilizare, compensată, pentru a ajunge la rezultatul dorit, prin încălcări flagrante ale legii: campanie în zilele referendumului, numărul exagerat de mare al secțiilor de vot, inclusiv în gări, în consecință, cvasiîncurajarea votului multiplu etc.
Teoretic, momentul reformei constituționale din 2003 putea repara deficitul democratic al adoptării accelerate a Constituției în 1991. De altfel, între cele două momente există o schimbare majoră: în 2003 avem autentice negocieri politice, organizarea de dezbateri și realizarea unui real compromis. Și contextul era propice: o integrare europeană dorită de partide și de populație. Incapacitatea de mobilizare la referendum a constituit cu atât mai mult un vot de blam la adresa întregului sistem politic. Nici măcar efortul clasei politice de a se legitima cu un obiectiv împărtășit de majoritatea românilor nu reușea să valideze ideea că oamenii politici sunt văzuți de alegători drept reprezentanții lor autentici.
De altfel, valoarea ideii de consens politic se schimbase dramatic din perioada de dinainte de 2000. Așa cum am văzut mai sus, acceptarea legitimității regimului constituțional de către zona anticomunistă condusă de PNȚCD venise târziu, după alternanța din 1996. Consolidarea democratică efectivă presupunea acel consens, dar el nu era suficient. Dacă, după 2007, președintele Constantinescu, PNȚCD și, în general, CDR au acceptat integral regimul constituțional din 1991, asta nu înseamnă că electoratul acestora a abandonat cadrul anticomunist de interpretare a (i)legitimității textului constituțional și chiar a statului.
Incapacitatea CDR/PNȚCD de a rămâne o forță parlamentară a făcut ca o parte semnificativă a zonei anti-Iliescu să rămână fără reprezentare. Consensul de după 2000 este deci mai degrabă un consens între cei care fuseseră tot timpul aliați sau apropiați. Aceștia fie proveneau din FSN (PSD, PD, ApR fuzionat cu PNL), fie se aliaseră încă din 1991 cu FSN (PNL). Acest tip de reconciliere între vechi amici nu putea să fie văzut ca un moment istoric, care să dea un plus de legitimitate Constituției și, implicit, instituțiilor politice ale statului român.
Tentația autoritară a premierului Năstase, vizibilă cel puțin la nivelul încercării de a bloca toate vocile care îl contestau, a contribuit la reapariția paradigmei care dominase anii 1990–1996, cea a unui divorț între o societate civilă prodemocratică și un partid-stat. Revenirea la termenii începutului tranziției era semnificativă pentru impasul democratic.
Tranziția din acest punct de vedere al cristalizării regimului se încheiase, iar majoritatea caracteristicilor sistemului politic de atunci se regăsesc și azi. Printre ele putem aminti politizarea aparatului de stat, corupția endemică, lipsa de identitate a partidelor și baronizarea lor, utilizarea mijloacelor mass-media private, mai ales a televiziunilor, ca mijloace de luptă politică și de influență pentru interese economice. Eram deja în posttranziție.
Adrian Năstase, de altfel nu numai el, se pregătea pentru două mandate prezidențiale de cinci ani. Eram în posttranziție, dar opinia publică fusese socializată politic și gândea în termenii anilor 1990. Iar Schimbarea cu s mare, deși părea imposibilă, era dorită. Ceea ce devenea o oportunitate politică pentru opoziție, cu o mic, în perspectiva momentului electoral 2004.
NOTE
[1] Pentru o critică a raportării UE la România, vezi Tom Gallagher, Romania and the European Union. How the Weak Vanquished the Strong, Manchester University Press, Manchester, 2009.
(Acesta este un fragment din articolul “România postaderare: Fragilitatea regimului politic și uitarea democratizării”, A.Gosu, A.Gussi (coord.), Democrația sub asediu. România în context regional, Corint Books, București, 2019, p. 11-65)
