Plagiatul, de la dreapta la stânga-mprejur

Clișeul ”toți politicienii sunt corupți” nu îi deranjează pe mulți dintre concetățenii noștri. Este suficient să aduci un singur exemplu ca să demolezi respectiva inducție generalizată. Iar omului obișnuit și multora dintre cei care se pretind educați nu le poți schimba convingerea nici dacă demonstrezi că 75% dintre politicieni NU sunt corupți. În schimb, toți se vor revolta să audă clișeul ”toți românii sunt hoți”. Nu trebuie să ne mirăm. Este esența populismului: separarea radicală între elita coruptă și ”poporul” imaculat. Speculată de mulți…politicieni. 

Cei mai mulți dintre români nu sunt hoți, așa cum cei mai mulți dintre politicieni nu sunt corupți. Cu toate acestea, respectivele opinii nu sunt lipsite de o anumită bază factuală. Anumiți români sunt hoți (așa cum hoți există în toate națiunile, cu sau fără stat național), iar anumiți politicieni (de oriunde în lume) sunt corupți. 

Pentru înlăturarea oricărui dubiu și pentru a nu fi copleșiți de clișee, trebuie analizat fiecare caz. Din păcate, în mica noastră lume marginală, iar în particular în politică, regulile gândirii corecte și standardele morale sunt ocolite intenționat și pe față. 

Și cu asta închei mica introducere și trec direct la subiect. 

Subiectul este plagiatul lui Nicolae Ciucă, general în rezervă și actualul prim ministru al guvernului României. Ca militar, Ciucă și-a câștigat respectul pe plan național și în cadrul NATO, pentru felul în care și-a făcut datoria. Nu a fost un erou, cum încearcă unii să sugereze, dar și-a făcut datoria într-un mod care i-a atras aprecierea cercurilor militare americane și occidentale. Ascensiunea sa profesională ar fi fost cvasiperfectă dacă nu încălca decalogul. Pentru că a plagia este egal cu a fura. 

Nu este primul general care plagiază. Nici primul prim ministru al României care plagiază la doctorat (vezi cazul Ponta). Plagiatul este extrem de răspândit în toate cele trei puteri din stat (în acest sens chiar nu există o separație a puterilor): în parlament, la guvern, în justiție. În statul nostru este plin de plagiatori: deputați și senatori; ”mari” judecători (inclusiv la Curtea Constituțională, la Înalta Curte de Casație și Justiție), “mari” procurori (dintre care unii au făcut carieră internațională”), avocați; în poliție, armată, serviciile secrete, administrația locală și centrală, în guverne. Fenomenul postcomunist al plagiatului este un cancer social care a afectat sute de mii de lucrări de licență, dizertație (pe care nu le verifică nimeni). Este o eroare să ne referim doar la vârful aisbergului, la doctorate, în ideea că sunt legate de pseudoelitele care au condus România postcomunistă. Dar la baza piramidei competenței simulate situația este similară.

Plagiatul este furt intelectual calificat. La fel precum este și sistemul paralel, parazitar, al meditațiilor private, unde rețelele complicității includ cele trei categorii implicate – profesori-elevi-părinți – și asupra căruia voi reveni pe larg în alte texte. A fost încurajat de un sistem corupt de promovare și a devenit un fel de reflex condiționat, mai ales pentru indivizii cu un nivel de inteligență modest, acele mediocrități care în viața lor nu vor produce o lucrare originală de licență, masterat, doctorat. Este strâns legat cu celălalt reflex condiționat negativ din sistemul educațional – COPIATUL. Indivizi din toate generațiile se laudă în gura mare cum au copiat ei în școala generală, liceu, facultate, de parcă ar fi comis acte intelectuale supreme. Cei mai mulți nu au fost prinși, iar asta le conferă – cred ei – o anumită aură a succesului în viață. Copiatul este tot furt intelectual și o înșelătorie. Cei care se laudă cu asta nu sunt conștienți; dacă le faci observații le atragi ura și devii nepopular. Pentru că în sistemul nostru de socializare, să povestești cum ai copiat este ca și cum ai spune un banc bun. Capeți o apreciere informală. 

Prin magnitudinea lor, fenomenele copiatului și plagiatului devin argumente factuale care ne pun în situația de a privi nuanțat clișeele menționate mai sus despre corupție și hoție. Mentalitatea de a-i aprecia în societate pe cei care copiază este legată strâns de mentalitatea de a-i lăsa nepedepsiți pe cei care plagiază. Este un sistem de complicități morale care asigură reproducerea sistematică a răului nepedepsit, a conducerii politice diletante, neperformante, care mențin România pe ultimul loc din Europa și din Uniunea Europeană la aproape toți indicatorii. În cazul particular al primului ministru plagiator Ciucă, în sistemul minimalizării complice au intrat recent președintele Klaus Johannis și Curtea Constituțională. Nu este de mirare. În toată viața lui de profesor, KJ a dat meditații private: a strâns o avere, din care a achiziționat case. Dacă își făcea treaba la clasă, la fel precum atâția alți profesori care ar fi trebuit să își facă doar datoria, elevii nu mai aveau nevoie de meditații, iar el rămânea fără case. Iar la Curtea Constituțională au pătruns plagiatori dovediți.

Se petrece o operațiune complexă de ștergere a urmelor, de minimalizare a furtului intelectual, de a face imposibilă penalizarea vinovaților și eliminarea lor din viața politică. Nici măcar nu este ”a covert operation” (operațiune acoperită). Gravitatea operațiunii este că se petrece sub ochii noștri (breaking news), la cel mai înalt nivel. După ce am avut un președinte al României care se lăuda la chefuri ”eu nu citesc cărți”, este posibil să avem un președinte plagiator. 

Prin acceptarea pasivă a unor asemenea operațiuni, masele și elitele nu fac decât să confirme clișeele pe care le combăteam la început. Există însă un număr nedeterminat de indivizi care nu acceptă scenariul și regia spectacolului tocmai pus în scenă. România se va schimba atunci când acei indivizi care NU acceptă că ”merge și așa” vor forma o masă critică, vor intra în alegeri, vor câștiga și vor guverna în interes public. Nu este o utopie, s-a mai întâmplat și pe alte meleaguri.