Într-o postare pe facebook din data de 8 mai[i], Adrian Papahagi explică cum «Încoronarea Regelui Charles III este o lecție majoră de teologie politică administrată întregii creștinătăți. Regii Angliei sunt ultimii monarhi creștini care urmează tradiții vechi de peste un mileniu».
«Globul de aur (the orb) reprezintă Pământul (sferic, firește; nu credea nimeni că e plat), împărțit în cele trei continente cunoscute în Evul Mediu (Europa, Africa și Asia), plasate toate sub stăpânirea Crucii. /…/ Cele două sceptre pe care Regele le ține în alt moment al Încoronării, reprezintă puterea temporală și spirituală. Sceptrul care simbolizează suveranitatea politică este surmontat de o cruce, iar cel cunoscut ca ‘bastonul dreptății și milei’ (the Rod of Equity and Mercy) poartă sculptura unui porumbel, reprezentând acțiunea Sfântului Duh. În timpul consacrării/…/, Regele își leapădă mantia regală cu care a venit la ceremonie și rămâne într-o tunică albă, simplă, monahală /…/»
Sacralitatea regalităţii se vede cu ochiul liber, pentru cine ştie unde să se uite. În 1992, când Regele Mihai I a fost în cele din urmă primit în România de Paşti, a fost recunoscut şi tratat ca Rege de către Biserică, dat fiind că «ce decide Dumnezeu nu poate fi desfăcut de oameni» (Patriarhul Teoctist). Regelui i s-a «permis» să stea pe tronul rezervat Regilor şi altor oaspeţi de seamă (anume, Patriarhi străini), privilegiu refuzat, desigur, preşedinţilor de republică, care nu au loc în ritualul Bisericii şi care nu pretind vreo desemnare divină. Mergând înapoi în timp, o carte ilustrată referioare la celebrarea celei de a patruzecea aniversări a domniei Regelui Carol I (este vorba de 10 mai 1906) va atrage cu siguranţă atenţia : este de fapt o reprezentare a titlului Regelui : «Carol I, Rege prin graţia lui Dumnezeu şi Voinţa naţională». Rege modern şi constituţional, ca toţi Regii României, ba chiar, şi cel mai liberal şi democratic, dacă este să luăm în considerare Constituţia din 1866, ei bine, Carol I a fost, ca şi urmaşii săi, uns de către Mitropolit/Patriarh după jurământul din Parlament.
De pildă pentru Jean-Pierre Roux[ii], regele este un obiect religios, sacru prin definiţie; el nu poate exista decât dacă oamenii au un interes spiritual, căci funcţia regelui este să constituie şi să instituie o legătură între uman şi supra-uman. Regele Mihai spunea, spre exemplu, că Monarhia va aduce prosperitate şi unitate în ţară.
Regele, în această perspectivă, îl prefigurează pe Iisus Christos, Dumnezeu (adevărat) şi Om (adevărat), venit să răscumpere păcatele umanităţii. Venirea Lui a schimbat însă datele regalităţii, fapt vizibil prin compararea regalităţii pre-creştine şi creştine. Ca să putem înţelege în ce constă sacralitatea regalităţii, şi în ce măsură monarhia britanică este sau nu caducă, putem compara regalitatea africană şi regalitatea Europei medievale…
Sir James Fraser explică în modul cel mai clar care este esenţa regalităţii africane. Ideea centrală a regalităţii vechi, din toată lumea, consta în puterea magică a regelui om-zeu de a controla fertilitatea pământului lui şi a poporului lui[iii]. În cuvintele lui Benjamin C. Ray[iv], un rege definit de Frazer are caracteristicile următoare : este un zeu încarnat, viaţa şi vitalitatea lui sunt întrepătrunse cu viaţa şi bunăstarea naturii şi a fiinţelor umane, trebuie omorât atunci când îmbătrâneşte sau se îmbolnăveşte, iar sufletul lui divin poate astfel să fie transferat unui succesor viguros. Un rege divin[v] este centrul universului, actele şi fiinţarea lui afectează existenţa lumii, de aici provenind nevoia ca acest rege să fie efectiv controlat. Ca zeu al supuşilor săi, regele este cel care le permite existenţa continuă fără probleme, astfel că atunci când nu mai poate să le asigure bunăstarea trebuie să îi facă loc unuia care va putea, urmând să fie omorât în mod ritual. Totuşi, Evans-Pritchard respinge teza lui Frazer a regicidului ritual, pentru că faptul nu poate fi verificat empiric[vi]. În schimb, regicidul are loc acolo unde regalitatea tinde să se identifice cu interese sectoriale, astfel că celelalte interese sunt atunci obligate să îşi afirme drepturile împotriva deci a persoanei regelui în funcţie[vii]. Young consideră că nu toate tradițiile uciderilor de regi pot fi explicate printr-un astfel de regicid structural. Până la urmă, există cazuri de ucideri rituale de şefi care nu erau regi[viii]. Regicidul ar putea fi mai degrabă un imperativ ritual cu implicaţii politice şi nu chiar o acţiune politică bazată pe un ritual sau pe o ideologie[ix]. Ray consideră că regalitatea nu este, în anumite cazuri, o instituţie religioasă în sine, dar că este cea mai importantă instituţie a unei anumite ţări/naţiuni, centrul ei simbolic şi ritual. Spre exemplu, regele din Buganda, care nu e nici preot şi nici zeu, posedă «sacralitatea autorităţii centrale, pentru că reprezentă şi menţine ordinea ultimă a tuturor lucrurilor»[x]. Putem încheia cu John Beattie că « pentru majoritatea supuşilor lor, toţi regii sunt simboluri: ei simbolizează regatul asupra căruia domnesc şi poporul lui, prosperitatea şi securitatea, ba chiar până şi însăşi existenţa… Într-un anume sens, toţi regii sunt “divini”; doar că unele regalităţi sunt mai divine decât altele »[xi]. Citind aceste rânduri, nu poţi să nu te gândeşti la multe din comentariile despre încoronarea Regelui Charles III, considerată cea mai importantă din epoca noastră, dat fiind că monarhia britanică ar fi păstrătoarea de veacuri a simbolurilor fundamentale ale regalităţii în sine. «Aspectul cel mai important al regalităţii, subliniat de diverse culturi în moduri diferite, este locul central al regelui şi rolul lui ca simbol al totalităţii. Monarhii sunt în mod simbolic şi într-adevăr real centrul societăţii organizate ca stat. Ei sunt consideraţi ca fiind mediatori între diferitele părţi şi interese care compun societatea, precum şi între lumile umană şi extra-umană»[xii]. În Belgia anului 2000 circula o glumă. Era epoca în care tot aveau loc reforme costituţionale ale statului, care făceau ţara din ce în ce mai puţin o federaţie şi din ce în ce mai mult o confederaţie. Ei bine, mai ales flamanzii spuneau că singurele lucruri care mai ţineau ţara împreună erau francul belgian şi Regele. Cum francul belgian urma să dispară într-un an, doar monarhia mai putea servi de liant. Unul dintre motivele pentru care naţionaliştii flamanzi îşi doreau ca monarhia să dispară… De ce monarhia? Prin puterea funcţiei sacre a monarhului… Regele nu trebuie să fie considerat neapărat o persoană sacră, ci el este sacru pentru că ocupă o poziţie sacră.
1/ Regalitatea în Africa
Regele ca legătură între om şi zei
Frazer consideră că regilor li se acordă respect, în multe cazuri, nu doar ca persoane care asigură legătura dintre om şi zeu, ci ca zei în persoană, având capacitatea să dăruiască supuşilor şi credincioşilor acele binecuvântări care sunt în afara putinţei unui om, şi care sunt căutate prin rugăciunea şi sacrificiul oferit fiinţelor supraumane şi invizibile; se aşteaptă de la regi, de exemplu, să aducă ploaia şi răsăritul la momentul oportun, să facă să crească recoltele, etc.[xiii]. De exemplu, în cazul regelui Jukun[xiv], acesta este superior cultului zeilor, nu este identificat cu o singură divinitate din panteonul Jukun, ci este «o imagine pământeană a pluralităţii zeilor»[xv]. Se spune că el însuşi este un zeu, cu putere supranaturală, subiect al unui cult[xvi]. În alt caz de rege sacru, candidatul selectat pentru regalitate devine rege când devine receptacul al unui zeu pe care îl încarnează după îndeplinirea unei secţiuni anume din ritualui de intronizare. La moartea încarnării umane, spiritul divin migrează în alt om[xvii]. Făcătorii-de-ploaie ai Shilluk şi Dinka incarnează spiritul ancestral[xviii]. Regele Shilluk domneşte prin drept divin ca descendent direct al lui Nyakang, primul rege Shilluk[xix], a cărui incarnare este[xx]. Regele Iddah este considerat ca fiind făcut de zeu după propriu-i chip, ca zeu, şi numit rege de către zeu[xxi]. Printre Kuba, regii din Bushoong erau numiţi Ncyeem nkwoonc, «Zeu pe pământ»[xxii]. Regalitatea lor provine direct de la zeul creator, care îi desemnează[xxiii]. În anumite cazuri, apar semne dacă este ales omul greşit să succeadă regelui decedat: în cazul Shilluk, efigia lui Nyakang poate deveni mult prea grea ca să mai poată fi deplasată[xxiv]. Regalitatea Luba era bazată pe conceptul de bulopwe, adică pe calitatea învestită în sânge dar transmisibilă doar descendenţilor masculini, care a dat şefilor dreptul şi mijloacele supranaturale pentru a domni[xxv]. În grupul Bolia, în timp ce candidatul la regalitate trebuie să aparţină unei anumite linii de succesiune, se spune că este desemnat de strămoşi, care îi apar într-un vis; el trebuie să îi convingă mai apoi pe bătrâni că aceasta chiar s-a întâmplat; într-un alt vis, el trebuie să devină spirit al naturii; testul final este recunoşterea lui de către animale sălbatice[xxvi].
Regele – un centru dinamic al universului
Pentru Frazer[xxvii], regele, o zeitate, are putere asupra naturii, de aceea se presupune că mersul naturii este mai mult sau mai puţin sub controlul lui; prin urmare, ghinionul se consideră că se întâmplă din neglijenţa sau din vina regelui, aşa că regele trebuie să fie pedepsit (aceasta merge până la uciderea lui). Totuşi, în anumite circumstanţe în care natura pare să fie parţial independentă de voinţa lui, se consideră că totuşi, ea depinde de persoana lui; din acest motiv, întreaga viaţă a regelui este organizată, până în cele mai mici detalii, pentru ca niciun act sau gest al său să nu prejudicieze ordinea naturală existentă. Regele poate fi pentru supuşii săi şi sursă de binecuvântări infinite, dar şi de dezastru infinit, aşa că este necesar şi ca el să aibă grijă ce face, dar şi ceilalţi trebuie să aibă grijă de el. Ca atare, regele este un centru dinamic al universului[xxviii], şi această poziţie atrage prohibiţii regale şi restricţii. –De aici şi sursa justificării regicidului la Franzer : din moment ce viaţa regelui este «valoroasă doar atâta timp cât el îşi îndeplineşte îndatoririle poziţiei sale, ordonând mersul naturii spre beneficiul oamenilor»[xxix]–. Regele-preot din Kukulu, în Guineea inferioară, locuieşte singur în pădure; nu are voie să atingă vreo femeie, nu are voie să îşi părăsească casa, nici măcar scaunul, şi doarme stând pe acel scaun, sub pedeapsa îngrozitoare ca vântul să nu mai bată iar navigaţia astfel să fie oprită[xxx]. Restricţii sexuale similare există pentru făcătorul-de-ploaie Bongo-Mittu, care trebuie să respecte şi restricţii de mâncare (doar că el nu este nici omorât, nici maltratat)[xxxi]; sau pentru preotul-rege al Evhé din Togo-ul de Sud, care este complet separat de poporul său[xxxii], etc. Cel mai adesea, regii nu trebuie să atingă pământul cu picioarele[xxxiii]. Un suveran din Hadjeray nu are voie să plângă, pentru că ar produce moartea multora dintre supuşii săi[xxxiv]. Oamenii vorbesc regelui din Shilluk «doar ghemuiţi şi cu capul întors peste umărul drept, cu mâna acoperindu-şi faţa»[xxxv]. Viaţa regelui trebuie protejată de un întreg sistem de precauţii şi garanţii[xxxvi]. Regele este spre exemplu apărat de influenţa negativă a străinilor[xxxvii]. Regele poate fi de asemenea ascuns atunci când mănâncă sau când bea, pentru ca nimeni să nu îl poată vedea, sau vorbeşte doar de dincolo de o perdea; explicaţia este că sufletul poate scăpa când este deschis corpul, sau extras prin mijloace magice de către cei prezenţi[xxxviii]. O regulă obişnuită este ca sângele regal să nu cadă pe pământ[xxxix]. Un suveran Hadjeray trăieşte de obicei doar în palatul său, mănâncă doar la interior, pentru că nimeni nu are voie să îl vadă la masă[xl]. In cazul Luba, «îndatoririle culinare ale regalităţii» sunt stabilite în mod mitic la începutul regalităţii sacre[xli]. Sacrul este periculos, spunea Jean-Paul Roux[xlii]…
Şeful Bashu, mwami, este principalul mediator între lumea gospodăriilor şi lumea pădurilor; prin persoana sa, autoritatea rituală şi autoritatea politică servesc să «controleze relaţia dintre cultură şi natură»[xliii].
Regele – simbol al totalităţii
Dacă Rodney Needham analizează regalitatea africană în termeni de opoziţii duale : dreapta/stânga, sacru/profan, politic/religios, inspirându-se de la Robert Hertz[xliv], Serge Tcherkezoff vorbeşte de totalitate şi ierarhie, în termenii holismlui lui Louis Dumont[xlv], care explică mult mai bine realitatea societăţilor africane. În cuvintele lui René Devisch[xlvi], «procesul ritual transformă aceiaşi termeni şi inovează relaţia lor printr-o logică ternară, adică prin referinţa la o ordine superioară, atot-cuprinzătoare. Ca să fii şef trebuie să fii bărbat şi viril. Dar ca să aduci prosperitatea pământului şi a poporului trebuie să fii, totodată, femeie şi fertil. Conducătorul trebuie să se plaseze deci în afara alor săi şi deasupra lor, pentru a putea integra lucrurile opuse, dar integrarea şi personificarea ei sunt realizate prin performarea lor şi prin articularea lor […] prin logica ternară a principiului unei ordini mai înalte».
Pentru Luc de Heusch, regalitatea este definită de un ritual : un om este îndepărtat de ordinea familiei/descendenţei/clanului pentru a îmbrăţişa o funcţie unică, eminentă, care garantează buna ordine a universului, de aici prosperitatea şi bunăstarea afacerilor umane; acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care regele este de obicei reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ[xlvii]. «Intronizarea, impregnând pe noul titular cu un statut ritual unic, îl rupe de ordinea descendenţei obişnuite a cărui parte era»[xlviii]. «Această ruptură simbolică este uneori marcată de transgresiunea reală sau simbolică a regulilor fundamentale ale vieţii sociale :» asemenea forme de trangresiune sunt de obicei incestul, crima şi canibalismul[xlix]. De exemplu, regele din Kuba comite un incest ritual cu o soră desemnată în timpul intronizării, marcând astfel faptul că el nu mai are nici tată nici mamă[l]; aceasta îi permite regelui să «poată guverna şi conduce, şi să simbolizeze, cu adevărat, naţiunea ca întreg»[li]. De altfel, Claude Tardits interpretează că nu e vorba de incest, pentru simplul motiv că regele nu are rude[lii]. De la regele Jukun se aşteaptă să se hrănească periodic din inima predecesorului său; dacă Jukun mâncau inima duşmanilor lor, ei nu practicau antropofagia intra-etnică[liii]. Acelaşi lucru se întâmplă unora dintre şefii Rukuba, care mănâncă în mod neconştient părţi dintr-un bebeluş sacrificat[liv]; pentru Muller, transgresiunea îl face pe regele sacru ambivalent, atât fiinţă benefică cât şi periculoasă.
Filip De Boeck[lv] analizează regalitatea Aluund în termenii metaforei «nodurilor». «Corpul regal primordial al mwaant-ului apare ca “nodul” ultim, instanţa care mediază şi interconectează. Ca atare, corpul politic reprezintă întruchiparea exemplară a dinamicii care menţine şi perpetuează societatea în întregul ei. […] capacităţile mediatoare şi de interconectare ale titularului […] îl identifică cu copacul kapwiip, prin intermediul practicii corporale rituale, […] atât metafora corpului regal cât şi copacul kapwiip transmit caracteristicile noţiunilor Luunda de sănătate, fertilitate, prosperitate şi bunăstare societală». Copacul kapwiip, simbolizându-l pe cel mai în vârstă dintre toţi copacii, corespunde rolului mwaant-ului de bătrân ultim al tribului; «imobilitatea bătrânului exemplifică tocmai importanţa ideologică a “continuităţii neschimbatoare” a ordinii societale, în contrast cu transformările societăţii aşa cum apare ea în viaţa de zi cu zi». De altfel, «copacul este o metaforă generală a uniunii şi medierii între bărbat şi femeie în sexualitate regenerativă»; din nou, kapwiip-ul este cel mai bun mediator. Izolat în locuinţa sa protejată, «el obţine dimensiuni nelimitate. Corpul lui imobil, păzit şi căuia i s-au impus limite, devine corp politic […] anume un corp androgin, omniprezent şi fără limite. El devine […] “îndumnezeire pe pământ”».
E momentul să ne amintim de descrierea regalităţii din Buganda la Benjamin Ray. Kabaka, deşi nu sunt regi divini în sensul lui Frazer, sunt centrul mitului şi al istoriei, centrul puterii, legitimităţii şi prosperităţii, precum şi centrul religiei civile[lvi]. În ceea ce priveşte populaţiile Kuba, ele nu au dat un nume statului lor, în schimb se consideră ca fiind «oamenii regelui»[lvii]; regele întruchipează regatul[lviii]. Un rege Yoruba poate să vorbească cu autoritate în numele şefilor şi supuşilor săi[lix].
Rege şi regalitate. Regicid.
Luând în considerare relaţia dintre rege şi regalitate, trebuie amintit de Bashu, unde ciclul şefiei (bwami) începe cu accederea şefului, dar, dat fiind că şeful este etern, practic ciclul nu se poate termina, deci nu poate fi ciclu; interregnul dintre moartea unui şef şi întronizarea celui nou marchează ritual o perioadă de renaştere, creştere, maturare, şi se termină cu reînnoirea şefiei şi a pământului[lx]. Bulopwe Luba este alt concept de luat în calcul. În palatul Kabaka focul regal care arde constant în faţa porţilor semnifică că Kabaka este viu şi sănătos[lxi]. Când un Kabaka moare, nu se spune despre el că a murit, ci că «a dispărut», iar spiritul lui se crede că îşi stabileşte reşedinţa în «pădurile» sacre[lxii]. În mod similar, «focul de gătit al conducătorului Luba era principalul simbol al regalităţii lui sacre […]. Focul, aprins în timpul ceremoniei de învestire a regelui Luba, era menţinut în locuinţa acestuia, numită ‘Locul Focului’, în interiorul incintei regale, iar focul nu era lăsat să se stingă atâta timp cât regele era în viaţă»[lxiii]. Despre un prinţ Mofu se spune că a adormit[lxiv]. Acelaşi Kabaka este preamărit ca «Tatăl Gemenilor»[lxv], adică, în termenii perfecţiunii dualităţii duble descrise de Tcherkézoff. Când un rege moare în Buganda, acolo unde nu există spirit reîncarnat, regalitatea trebuie să fie re-stabilită printr-o serie de rituri în care noul rege şi şefii săi pun în scenă faptele fondatoare ale regilor de la începuturi[lxvi]. Ceremoniile de instalare a regelui la Oyo nu doar că validează dreptul regelui de a purta o coroană cu mărgele care conduce înapoi în timp până la Ife, dar semnifică şi identitatea şi unitatea corporativă unică a regatului său[lxvii]. Regele bamoum se identifică şi el cu linia succesorilor săi; eticheta cere ca lui să i te adresezi cu numele fondatorului regatului, Nsa’re[lxviii].
Regicidul
Conform lui Frazer[lxix], ideea de a omorî regele vine de la credinţa că zeii sunt şi ei mortali, şi că un rege trebuie să fie zeu sau încarnarea unui zeu existent, aşa că poate să moară, pentru că un zeu poate să moară dar apoi revine la viaţă.Un om-zeu se presupune că reprezintă centrul dinamic al universului, aşadar este un pericol teribil pentru comunitatea lui atunci când îi slăbesc gradual puterile şi i se profilează sfârşitul. Aici intervine a doua justificare a regicidului, după Frazer. «Omul-zeu trebuie să fie omorât imediat ce devine vizibil că puterile lui încep să dea rateuri, iar sufletul său trebuie să fie transferat într-un succesor viguros înainte ca el să fie serios afectat de procesul de decădere fizică». În 2004 am participat la o audienţă la Sfântul Părinte Ioan Paul II. Era extrem de afectat fizic, se deplasa în scaun cu rotile (era deplasat)… Ne-am împărtăşit ulterior părerile, şi practic în unanimitate, toţi cei prezenţi am concis că omul fizic redus şi afectat de o suferinţă incredibilă se prezenta în tandem cu o forţă (spirituală) covârşitoare. Contrastul nu putea să nu fie mai izbitor… Revenind însă la regii divini africani, atunci când omul moare, sufletul -zeul- este salvat. Regalitatea este astfel separată de persoana regelui pentru a fi prezervată prin transferul în persoana altui rege. În regatul Unyoro din Africa Centrală, obiceiul cere ca regele, imediat ce cade grav bolnav sau imediat ce începe să îmbătrânească vizibil, să fie ucis de către soţiile lui[lxx]. Regele Shilluk nu are voie să «devină bolnav sau senil, ca nu cumva vitele să se îmbolnăvească şi să nu se mai înmulţeasca, din cauza vigorii diminuate a regelui; similar, recoltele se vor ofili pe câmp, iar oamenii, loviţi şi ei de boală, vor muri în număr mare»; semnul tipic ar fi fost incapacitatea regelui de a-şi satisface multele neveste[lxxi]. Pentru făcătorul-de-ploaie Dinka nu există un astfel de standard[lxxii], el însă trebuie să ceară să fie îngropat de viu atunci când se îmbolnăveşte şi slăbeşte[lxxiii]. Regele din Kibanga, pe Congoul superior, era omorât prin strangulare atunci când i se apropia sfârşitul[lxxiv]. S-ar părea că regele din Sofola era omorât imediat ce căpăta vreun minuscul cusur, ca spre exemplu pierderea unui dinte[lxxv]. Regele din Loango era depus atunci când recoltele nu erau bune sau când pescuitul nu producea suficient, fiind acuzat de «inimă rea»[lxxvi]. Dacă în unele cazuri regele «se menţine în funcţie până când nu intervine vreun defect evident, atunci un simptom vizibil de neputinţă sau de înaintare în vârstă, va avertiza că el nu mai poate să îşi îndeplinească îndatoririle divine», în alte cazuri oamenii fizează ei înşişi un termen «la apropierea căruia regele trebuie să moară, termenul fiind […] suficient de apropiat pentru a exclude probabilitatea ca el să degenereze fizic în acest interval»[lxxvii]. ConducătoriiFung din Jebel Ulu erau astfel ucişi ceremonial, se pare că în cursul nopţii, dat fiind că s-a putut observa că regii nu îndrăzneau să doarmă prea mult; totuşi, Evans-Pritchard explică această ucidere mai degrabă ca pe un regicid înfăptuit de rudele neîndestulate ale regelui, împreună cu cineva suficient de ambiţios pentru a ocupa tronul[lxxviii].
Substitutele regicidului
Cu toate aceastea, există şi substitute pentru regicid, precum «regele temporar», căruia i se acordă suvernitatea deplină pentru câteva zile, dar care în schimb este omorât la sfârşitul acestei perioade[lxxix]. Regele din Fazogli era iniţial omorât ceremonial prin strangulare sau spânzurare, ca mai apoi să fie ucis în locul lui un câine[lxxx]. Domnia regelui Jukun era limitată în teorie la şapte ani, dar la sfârşitul acestei perioade era supus unui ritual de regenerare, ando ku, în timpul căruia regele era invitat să omoare cu mâinile lui un sclav, act prin care renăştea simbolic (sub alt nume) şi i se permitea să mai domnească alţi şapte ani[lxxxi]. În societatea Rukuba, un bătrân era exilat din sat, şi lua asupra lui pentru şapte ani aspectele nefavorabile ale regalităţii, devenind un ţap ispăşitor; astfel, corpul viu al liderului se divide în două, astfel că regele bun continuă să domnească, în timp ce cel rău bântuie prin împreujurimile satului unde acumulează mizerie şi impurităţi[lxxxii]. Tot la Rukuba, bebeluşul sacrificat era dublura şefului, luat în totalitatea lui, partea bună şi partea damnată : el reprezenta regele precedent care în mod «normal» trebuia să fi fost sacrificat înaintede moartea lui naturală, dar care a fost sacrificat în acest alter ego după moartea naturală[lxxxiii].
În loc de concluzie.
Putum conchide că regele reprezintă conexiunea cu o divinitate, fie că el însuşi este una sau nu, fie că este deci zeu sau fiu de zeu, sau un reprezentant sau agent; el concentrează toată umanitatea şi o reprezintă; indiferent de gradul şi modul în care leagă umanul de divin, regele este o axis mundi, centrul spiritual al universului care este întregul univers, oricât de mic ar fi el; un rege este aşadar responsabil pentru reglarea ordinii cosmice, a timpului, creaţiei, fecundităţii, fertilităţii şi sănătăţii, cu alte cuvinte, este un Salvator[lxxxiv]. Regele este deci legat de un fel de religie, iar continuitatea liniei este necesară, pentru că numai un şir neîntrerupt de suverani poate constitui monarhia[lxxxv]. O definiţie a lui Jean-Paul Roux în care, indiferent de grad, se regăsesc toţi regii africani şi europeni.
NOTE
[i]https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=pfbid0Bvb3FeN1YTp9ypZTF3GCxbMTaehZHxmm6K4196ubXnL7WAQbBJ6jeBZLGUwob9yUl&id=100001615896652.
[ii] Roux, Jean-Paul, Regele. Mituri şi Simboluri, Bucureşti : Editura Meridiane, 1998, p. 12.
[iii] Ray, Benjamin C., Myth, Ritual and Kingship in Buganda, New York & Oxford: Oxford University Press, 1991, p. 40.
[iv] ibidem, p. 41.
[v] Frazer, Sir James George, The Golden Bough. The Roots of Religion and Folklore, vol. I, New York: Avenel Books, 1981, pp. 114-115.
[vi] Vezi în Young, Michael W., ‘The Divine Kingship of the Jukun: A Re-evaluation of Some Theories’, in Africa, 36, 1966, p. 135.
[vii] Evans-Pritchard, E.E., The Divine Kingship of the Shilluk of the Nilotic Sudan, The Frazer Lecture for 1948, Cambridge, 1948, p. 38, apudYoung, Michael W., op. cit., p. 137.
[viii] Ca şi în cazul stăpânilor-suliţei-de-pescuit Dinka (Young, Michael W., op. cit., p. 138); vezi în Lienhardt, Godfrey, Divinity and Experience. The Religion of the Dinka, Oxford: Oxford University Press, 1976, pp. 298-309.
[ix] Young, Michael W., op. cit., p. 153, o concluzie bazată pe experienţa Jukun. Totuşi, Gillian Feeley-Harnik consideră că Young nu plasează regicidul în centrul regalităţii divine, ca Frazer şi Seligman. Feeley-Harnik, Gillian, ‘Issues in Divine Kingship’, in Annual Revue of Anthropology, 14, 1985, p. 276.
[x] Ray, Benjamin C., op. cit., p. 14. Despre Kabaka se spunea că «sunt ‘zei […] pe pământ», nu datorită divinităţii lor, ci pentru că deţineau puterea şi rangul suprem (ibidem, p. 16).
[xi] Beattie, John, ‘Kingship’, in International Encyclopedia of the Social Sciences, vol. 8, ed. by David L. Sills, New York, Macmillan, 1968, p. 388, apud Ray, Benjamin C., op. cit., p. 202.
[xii] Grottanelli, Cristiano, ‘Kingship: An Overview’, in The Encyclopedia of Religion, vol. 8, ed. by Mircea Eliade, New York: Macmillan, 1987, p. 313, apud Ray, Benjamin C., op. cit., p. 202.
[xiii] Frazer, Sir James George, op. cit., p. 8.
[xiv] Young, Michael W., op. cit., p. 145.
[xv] Meek, C.K., A Sudanese Kingdom, London, 1931, p. 122, apud Young, Michael W., op. cit., p. 145.
[xvi] Young, Michael W., op. cit., p. 146. O situaţie similară la Caffrii: regele Quiteva în Africa de est este considerat zeitate, şi, în plus, pare să fie unicul zeu (Frazer, Sir James George, op. cit., p. 45).
[xvii] Frazer, Sir James George, op. cit., p. 42.
[xviii] Seligman, C. G., & Seligman, Brenda Z., Pagan Tribes of the Nilotic Sudan, London: Routledge & Kegan Paul Ltd., 1965, p. 23.
[xix] ibidem, p. 44.
[xx] ibidem, pp. 74, 77, 89. În cazul făcătorului-de-ploaie Dinka, bañ bith, un spirit al unui mare strămoş se reincarnează în persoana făcătorului-de-ploaie (ibidem, p. 195).
[xxi] Allen and Thomson, Narrative of the Expedition to the River Niger in 1841, 1841, p. 288, apud Frazer, Sir James George, op. cit., pp. 41-42.
[xxii] Vansina, Jan, The Children of Woot. A History of the Kuba Peoples, Dawson: The University of Wisconsin Press, 1978, p. 207.
[xxiii] ibidem, p. 129. Vezi şi Vansina, Jan, Kingdoms of the Savanna. A History of Central African States until European Occupation., Madison (Wisconsin): The University of Wisconsin Press, 1975, p. 121.
[xxiv] Seligman, C. G., & Seligman, Brenda Z., op. cit., p. 93.
[xxv] Vansina, Jan, Kingdoms of the Savanna. A History of Central African States until European Occupation., Madison (Wisconsin): The University of Wisconsin Press, 1975, p. 74.
[xxvi] ibidem, p. 100.
[xxvii] Frazer, Sir James George, op. cit., pp. 109-110, 114.
[xxviii] ibidem, p. 110.
[xxix] ibidem, p. 115.
[xxx] ibidem, p. 112.
[xxxi] Seligman, C. G., & Seligman, Brenda Z., op. cit., p. 479.
[xxxii] de Surgy, Albert, ‘Le prêtre-roi des Evhé du Sud-Togo’, in de Heusch, Luc, ed., Chefs et Rois sacrés, Paris : Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (Systèmes de pensée en Afrique Noire, cahier 10), 1990, p. 97.
[xxxiii] Precum Kabakas din Buganda (Ray, Benjamin C., op. cit., p. 206).
[xxxiv] Vincent, Jeanne-Françoise, ‘Des rois sacrés montagnards? Hadjeray du Tchad et Mofu-Diamaré du Cameroun’, in de Heusch, Luc, ed., Chefs et Rois sacrés, Paris : Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (Systèmes de pensée en Afrique Noire, cahier 10), 1990, p. 128.
[xxxv] Seligman, C. G., & Seligman, Brenda Z., op. cit., p. 46.
[xxxvi] Frazer, Sir James George, op. cit., p. 149. Pentru descrierea acestor ritualuri de protecţie în regalitatea Aluund, vezi De Boeck, Filip, ‘Of Trees and Kings: Politics and Metaphor among the Aluund of Southwestern Zaire’, in American Ethnologist, 21 (3), 1994, pp. 462-464.
[xxxvii] ibidem, p. 150.
[xxxviii] ibidem, pp. 160-163.
[xxxix] ibidem, p. 179.
[xl] Vincent, Jeanne-Françoise, op. cit., pp. 127-128.
[xli] de Heusch, Luc, The Drunken King or The Origin of the State, translated and annotated by Roy Willis, Bloomington: Indiana University Press, 1982, p. 23.
[xlii]Roux, Jean-Paul, op. cit., p. 74
[xliii] Packard, Randall M., Chiefship and Cosmology. An Historical Study of Political Competition, Bloomington: Indiana University Press, 1981, p. 30.
[xliv] Vezi Hertz, Robert, ‘The Pre-eminence of the Right Hand: A Study in Religious Polarity’, in Needham, Rodney, ed., Right & Left. Essays on Dual Symbolic Classification, Chicago and London: The University of Chicago Press, 1973, pp. 3-32.
[xlv] Tcherkezoff, Serge, Le roi nyamwezi, la droite et la gauche. Révision comparative des classifications dualistes, Cambridge : Cambridge University Press & Paris : Editions de la Maison des sciences de l’homme, 1983, p. 10.
[xlvi] Devisch, René, ‘From Equal to Better: Investing the Chief Among the Northern Yaka of Zaïre’, in Africa, 58 (3), 1988, p. 262. O analiză similară a regalităţii la Tcherkezoff, Serge, op. cit., în special pp. 78-91.
[xlvii] de Heusch, Luc, ‘Introduction’, in de Heusch, Luc, ed., Chefs et Rois sacrés, Paris : Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (Systèmes de pensée en Afrique Noire, cahier 10), 1990, pp. 29-30.
[xlviii] idem, ‘The Symbolic mechanisms of sacred kingship : rediscovering Frazer’, in The Journal of the Royal Anthropological Institute (incorporating Man), 3 (2), 1997, p. 230.
[xlix] ibidem, p. 230.
[l] ibidem, p. 230. O interpretare similară la Vansina, Jan, The Children of Woot. A History of the Kuba Peoples, Dawson: The University of Wisconsin Press, 1978, pp. 129-130.
[li] de Heusch, Luc, Le Pouvoir et le Sacré, Bruxelles: Annales du Centre d’Etudes des Religions, Université Libre de Bruxelles, 1962, pp. 146-147, apud Cohen, Ronald, ‘Oedipus Rex and Regina: The Queen Mother in Africa’, in Africa, 47 (1), 1977, p. 15.
[lii] Tardits, Claude, ‘Le pouvoir sacré en Afrique: que dissent les textes?’, in de Heusch, Luc, ed., Chefs et Rois sacrés, Paris : Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (Systèmes de pensée en Afrique Noire, cahier 10), 1990, pp. 44-45
[liii] de Heusch, Luc, ‘The Symbolic mechanisms of sacred kingship : rediscovering Frazer’, in The Journal of the Royal Anthropological Institute (incorporating Man), 3 (2), 1997, p. 214; Muller, Jean-Claude, ‘Transgression, rite de rajeunissement et mort culturelle du roi chez les Jukun et les Rukuba (Nigeria Central)’, in de Heusch, Luc, ed., Chefs et Rois sacrés, Paris : Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (Systèmes de pensée en Afrique Noire, cahier 10), 1990, p. 51.
[liv] Muller, Jean-Claude, op. cit., pp. 56-57.
[lv] De Boeck, Filip, ‘Of Trees and Kings: Politics and Metaphor among the Aluund of Southwestern Zaire’, in American Ethnologist, 21 (3), 1994, pp. 451-473. Vezi mai ales 452, 459, 461 şi 465.
[lvi] Ray, Benjamin C., op. cit., pp. 203-205.
[lvii] Vansina, Jan, The Children of Woot. A History of the Kuba Peoples, Dawson: The University of Wisconsin Press, 1978, p. 4.
[lviii] ibidem, p. 129.
[lix] Apter, Andrew, Black Critics & Kings. The Hermeneutics of Power in Yoruba Society, Chicago & London: The University of Chicago Press, 1992, p. 73. Reversul este să violezi limitările normative ale funcţiei sale.
[lx] Packard, Randall M., op. cit., pp. 33, 42.
[lxi] Ray, Benjamin C., op. cit., p. 206.
[lxii] ibidem, p. 7.
[lxiii] Reefe, Thomas Q., The Rainbow and the Kings. A History of the Luba Empire to 1891, Berkley-Los Angeles-London: University of California Press, 1981, p. 126
[lxiv] Vincent, Jeanne-Françoise, op. cit., p. 138.
[lxv] Ray, Benjamin C., op. cit., p. 49.
[lxvi] ibidem, p. 74.
[lxvii] Apter, Andrew, op. cit., p. 19.
[lxviii] Tardits, Claude, ‘Le Royaume Bamoum’, in Tardits, Claude, ed., Princes et serviteurs du royaume. Cinq études de monarchies africaines, Paris : Société d’ethnographie, 1987, p. 119.
[lxix] Frazer, Sir James George, op. cit., pp. 213-215.
[lxx] ibidem, p. 218.
[lxxi] Seligman, C. G., & Seligman, Brenda Z., op. cit., p. 90. Seligman & Seligman recunosc că este însă greu de înţeles cum şi ce s-a întâmplat în realitate, iar dovezile sunt contradictorii (ibidem, pp. 90-91).
[lxxii] ibidem, p. 196.
[lxxiii] Lienhardt, Godfrey, op. cit., p. 300.
[lxxiv] Frazer, Sir James George, op. cit., p. 218.
[lxxv] ibidem, pp. 219-220. S-a sugerat déjà că orice diformitate sau infirmitate, atunci când nu era însemn supranatural, împiedica ascensiunea la tron (Roux, Jean-Paul, op. cit., p. 69).
[lxxvi] Bastian, Die Deutsche Expedition an der Loango-Küste, i. 354, ii. 230, apud Frazer, Sir James George, op. cit., p. 47.
[lxxvii] Frazer, Sir James George, op. cit., p. 223. Regii din Jukun sunt un astfel de exemplu. Se pare că se întâmpla la fel în cazul regilor-preoţi din Evhé în Togo-ul de Sud (de Surgy, Albert, op. cit., p. 101).
[lxxviii] Seligman, C. G., & Seligman, Brenda Z., op. cit., p. 427.
[lxxix] Frazer, Sir James George, op. cit., pp. 226-228.
[lxxx] Seligman, C. G., & Seligman, Brenda Z., op. cit., p. 425.
[lxxxi] de Heusch, Luc, ‘The Symbolic mechanisms of sacred kingship : rediscovering Frazer’, in The Journal of the Royal Anthropological Institute (incorporating Man), 3 (2), 1997, p. 218; Muller, Jean-Claude, op. cit., pp. 58, 60.
[lxxxii] de Heusch, Luc, op. cit., p. 218, şi Muller, Jean-Claude, op. cit., pp. 59-61.
[lxxxiii] Muller, Jean-Claude, op. cit., p. 64.
[lxxxiv] Roux, Jean-Paul, op. cit., p. 25.
[lxxxv] ibidem, p. 26.
