Un prim moment postrevoluționar legat de memorie și de resurecția ei, ca document al societății civile, a fost Proclamația de la Timișoara (prezentată public în 11 martie 1990) și mai ales urmarea ei, mitingul-maraton din Piața Universității din București, între 22 aprilie și 13 iunie 1990. Atât Proclamația, cât și mitingul au urmărit în principal promovarea unei etici a memoriei cu efect de lege a lustrației care să blocheze ascensiunea comuniștilor de rang doi la noua Putere instaurată după prăbușirea regimului ceaușist (termenul utilizat în 1990 a fost, de fapt, acela de purificare, nu de lustrație). Era vizată noua nomenclatură care intenționa să aplice în postcomunismul romanesc o formulă gorbacioviană de tip glasnost (transparență) și perestroika (socialism cu față umană), dat fiind că principalul organ de conducere, Frontul Salvării Naționale, era o restructurare a nomenclaturii PCR și o formă de restaurație (în ciuda câtorva figuri de disidenți și opozanți care pigmentau strategic FSN și care, majoritatea, și-au dat de altfel demisia din FSN, în timp).
Pe fondul acestor contestări ia naștere mitingul-maraton din Piața Universității, în București, principalele scopuri ale acestuia fiind: aflarea adevărului despre decembrie 1989 și acționarea în justiție a autorităților care au acționat violent împotriva demonstranților; propunerea și aplicarea lustrației; autorizarea unor posturi independente de televiziune, astfel încât mas-media să nu mai riște a fi aservită noii puteri (Ați mințit poporul cu televizorul a fost un slogan strigat în Piața Universității). Dar, mai ales, mitingul-maraton s-a dorit a fi un memento al revoltei din decembrie 1989 și o formă de recuperare a memoriei și istoriei foarte recente, de aici sloganuri, astăzi probabil percepute ca fiind patetice, precum: Libertate te iubim, ori învingem, ori murim; Vom muri și vom fi liberi; Nu plecăm acasă, morții nu ne lasă!; sau refrenul imnului din Piața Universității: Mai bine haimana decât trădător/ Mai bine golan decât dictator/ Mai bine huligan decât activist/ Mai bine mort decât comunist.
Mitingul-maraton din Piața Universității s-a dorit a fi, deci, atât un memento pentru revolta din decembrie 1989, cât și altceva, o primă expresie a adevăratei libertăți civice. De aici autointitularea zonei drept Golania, după ce Ion Iliescu, noul lider politic al României, i-a incriminat pe protestatari ca fiind golani, asemenea lui N. Ceaușescu acuzator al protestatarilor timișoreni din decembrie 1989 ca fiind huligani. Zona liberă de neocomunism, Golania, Kilometrul Zero a găzduit nu doar un miting cu discursuri etice, ci și happeninguri de muzică și recitaluri, a fost o fiestă și o sărbătoare dorită ca atare, o șezătoare civică și un microparlament improvizat, o agora unde se practicau nu doar discursuri grave, ci și scenete de haz și mostre mucalite, ironie și persiflare (una din solidarizările emblematice fiind aceea a lui Eugen Ionescu, autodeclarat golan-academician; a se vedea și amuzantele diplome de golan acordate unor personalități sau mitingurile-parodie la adresa celor comuniste și neocomuniste, improvizate de regizorul Nae Caranfil). Pe lângă latura militant-etică, fenomenul Piața Universității 1990 a avut și un caracter pur gratuit. A fost un spațiu boem, marcat de un aer satiric și de folclor urban, populat în speță de intelectualitate (studenți, în principal; de aici solidarizarea studenților de la Cambridge, Oxford, Sorbona și Harvard), dar și de alte categorii sociale. La nivel vizual erau dominanți blugii, bărbile, pletele, îmbrăcămintea retro, Golania asumându-și conținutul și forma de spațiu nonconformist, Anti-Establishment. Ca remember, spațiul Piața Universității se dorea a fi un omphalos simbolic și chiar un altar (greviștii foamei, 128 în total, de-a lungul întregului miting, vorbeau despre spațiul din Piața Universității ca fiind pământ sfințit de morții din decembrie 1989!). Intelectual vorbind, spațiul respectiv, dominat de clădirea Universității, era receptat și promovat ca o cetate a creierelor. Cel mai important aspect a fost acela spiritual: fenomenul Piața Universității 1990 a fost unul de catharsis social; dar o altă miză a Golaniei a fost aerul său de spațiu ecumenic și de comuniune în care diferențele sociale nu mai contau (a se vedea și solidarizarea celebrei călugărițe misionare Maica Tereza); funcționa chiar o formă de sacralitate laică – aici veneau, uneori, tinerii căsătoriți spre a-și legitima cununia, trecând aplaudați de șirurile de manifestanți; și tot aici se considera că era mormântul simbolic al celor pieriți în Piața Universității în 21 decembrie 1989. Pătrunderea în Golania era simțită simbolic și metaforic ca o formă de purificare! Atitudinea majoritară a demonstranzilor practicată, în ciuda provocărilor, era nonviolența și pasivitatea activă. Fenomenul Piața Universității 1990 a fost de fapt o rămășiță sau un puseu întârziat al mișcării flower-power, dar cu semn ideologic atipic față de mișcările occidentale din anii ’60-’70; nu de stânga, ci de dreapta – caracterul mitingului-maraton fiind net anticomunist! Se cuvine precizat, însă, că fenomenul Piața Universității 1990 nu a avut ecou la nivelul conștiinței colective românești, ci a fost marginalizat și minimalizat de majoritatea populației care a reacționat confuz sau manipulat. Populația a avut acces la realitatea fenomenului Piața Universității 1990 doar din toamna aceluiași an, când a fost montat filmul documentar cu același nume, realizat de Sorin Ilieșiu, Stere Gulea și Vivi Drăgan-Vasile. Chiar și atunci reacțiile au fost minime.
Reacția autorităților a fost violentă nu doar instituțional (acțiunea polițienească și mineriada din 13-15 iunie 1990), ci și verbal, după cum urmează. Noul lider politic Ion Iliescu i-a catalogat pe demonstranzi drept golani și contrarevoluționari, negând continuitatea dintre protestatarii din decembrie 1989 și cei din 1990. Miza era aceea de a proiecta în noii demonstranzi niște „bastarzi” și „eretici”, infracționalizați (golani într-o nouă formă de „comună primitivă”, acesta era sensul vizat de Iliescu); iar semnul politic sub care au fost plasați a fost acela al legionarismului! Din punct de vedere social, încă dinainte de declanșarea fenomenului Piața Universității, cu prilejul unor mitinguri în favoarea noii puteri, s-au strigat sloganuri de tipul Jos Intelectualii! Studenții la muncă! sau Noi muncim, nu gândim! Protestatarii erau considerați a fi „bolnavi” social, lor opunându-li-se o nouă categorie promovată de FSN, aceea a omului „sănătos”, omul de bine. Noua Putere a dorit să vadă în Piața Universității 1990 o formă de gherilă urbană, un spațiu „ocult”, o „catedrală blasfemică”, ai cărei credincioși erau eretici, o enclavă dominată de traiul în comun și de promiscuitate (astfel erau proiectate corturile greviștilor foamei), un bidonville (în afara studențimii și a intelectualilor, precum și a altor categorii sociale, la marginea Golaniei existau și cercuri de lumpeni, cerșetori, bișnițari, faună interlopă etc., iar de acest lucru a profitat mass-media aservită politicii FSN). Polițiștii care au agresat abuziv studenți și manifestanți în ziua de 13 iunie 1990 au acționat fiind condiționați și manipulați de proiecția culpabilizatoare inculcată de noua Putere. Minerii care au acționat în 14-15 iunie 1990 au vandalizat în special clădirea Universității (teritoriul creierelor neînregimentate; s-a urinat pe cărți, au fost distruse laboratoare etc.) și au pozat în „cruciați”, „lampadofori”, „igienizatori” împotriva „neofasciștilor” și a „hidrei legionare”, practicând maltratări cu tendință (se lovea mai ales la cap și la organele genitale). A iritat în mod vădit caracterul flower-power al mișcării (deși acesta nu a fost decât intuit de către agresori, nu și formulat) și natura spirituală a fenomenului Piața Universității. Adevărații „bastarzi” nu erau însă protestatarii din Piața Universității 1990, ci minerii vandalizatori (extrem de puțini dintre ei participaseră la mișcarea din Valea Jiului din august 1977) și noua Putere.
La începutul lunii mai, în 1990, am participat și eu două zile și două seri în Piața Universității. A fost un moment de forjare a conștiinței mele civice și etice.
