Recitindu-l pe Soljenițin. 2. Țara sau statul? Problema ucraineană

« Evocând evenimentele care au condus la prăbușirea URSS, Soljenițîn se sprijină pe investigațiile istorice care constituie materia Roții roșii. Mai presus de toate, el se teme de repetarea anului 1917: „Pentru a salva țara, o perioadă autoritară de tranziție: aceasta era calea cea bună. Aveam, într-adevăr, foarte viu înaintea ochilor prăbușirea Rusiei din 1917, tentativa nebunească de a o face să treacă dintr-un salt la democrație, haosul care s-a instalat imediat(1).”

Prin aceste „lentile” privește el transformările anilor 1990. Ai impresia că scriitorul se bucură mai puțin de sfârșitul regimului detestat decât se teme de dezagregarea țării – sau, poate, este vorba de cea a statului? Acest lucru îi determină viziunea asupra lui Gorbaciov și indulgența sa, mai ales la început, față de Elțîn: primul ar fi mers prea repede și ar fi provocat haosul, cel de-al doilea încearcă, în percepția lui, să evite schimbări prea brutale.

Aici apare o altă confuzie, cea dintre țară și stat. În special, faptul că au fost respectate frontierele republicilor din epoca sovietică – în loc să fie renegociate: „«Nu poate fi vorba de a menține cu forța, în limitele țării noastre, vreo națiune periferică.» Un program este necesar, credeam eu, și ar fi păcat să ajungem să pierdem Caucazul de Nord sau provinciile sudice ale Rusiei, care se învecinează cu Marea Neagră.”(2) – citatul, extras din Scrisoarea către conducătorii Uniunii Sovietice, este reluat în Grăuntele.

Reacția sa la reuniunea de la Beloveja, care a consfințit sfârșitul URSS, este vehementă: el povestește că a vrut să-i scrie imediat lui Elțîn pentru a-i cere „să nu recunoască frontierele administrative dintre republici ca și cum ar fi fost frontiere de stat! să-și rezerve dreptul de a le reconsidera! și să nu accepte în grabă ajutoarele Fondului Monetar Internațional!”(3) Nu o face, iar mai târziu „regretă că a lăsat să treacă ocazia”(4), deoarece consecințele acestei decizii se dovedesc, în ochii săi, și mai catastrofale.

Se ridică inevitabil o întrebare: „a negocia” pornind de la ce? De la frontierele Imperiului Rus? Din ce epocă? Și, în acest caz, ce facem cu Polonia, cu Finlanda? După spusele actualului șef al Kremlinului, „Rusia nu are frontiere” – știm astăzi unde a dus aceasta.

Această confuzie dintre stat și țară devine flagrantă atunci când Soljenițîn evocă rezultatele dezagregării URSS: „Nervii rușilor au cedat în fața patriotardei ucrainene și a instanțelor asiatice. (Ce-i cu povestea aceasta a Crimeei? Ea n-a fost niciodată ucraineană! Dar Sevastopolul? Cât despre flota Mării Negre, fusese chiar complet uitată.)”(5) Sau încă: „Marea Neagră […], pentru care, ca să obțină un acces la ea, Rusia dusese, timp de două secole, opt războaie, [Elțîn] o oferea cu inima ușoară Ucrainei, cu tot cu Marea Azov ca bonus și cu 11–12 milioane de ruși.”(6)

Problema ucraineană

Publicată în 1974, Scrisoarea către conducătorii Uniunii Sovietice i-a adus scriitorului numeroase critici din partea liberalilor ruși. Totuși, redactată cu scopul de „a reuși să atingă, să pătrundă conștiința întunecată a triștilor noștri conducători”, ea conține propuneri greu de contestat, pe care de altfel le reia la începutul Grăuntelui: „«Numai dacă partidul vostru ar renunța la ambițiile sale irealizabile și inutile de dominație mondială»; «să avem deja destulă forță, inteligență și inimă pentru a ne rândui propria casă fără a ne ocupa de întreaga planetă»; «nevoile dezvoltării interne sunt mult mai importante pentru noi, ca popor, decât cele ale extinderii externe a forțelor noastre»; […] «Obiectivele de mare imperiu sunt incompatibile cu sănătatea morală a poporului. Și nu avem dreptul să ne inventăm sarcini internaționale atât timp cât poporul nostru se află într-o asemenea stare de ruină morală și cât timp ne considerăm fiii săi.»”(7) În aparență, ce ar putea fi mai clar? Totuși, douăzeci de ani mai târziu, această poziție de principiu se lovește de realitatea dureroasă: unde se termină statul/imperiul și unde începe țara?

„Cât despre Elțîn și guvernul său, acest referendum viciat privind Ucraina nici măcar nu le-a smuls o încruntare. Independența Ucrainei se deschidea ca un hău căscat, iar Elțîn, plin de încredere, îl lăsa pe Kravciuk să-l ducă de nas […]. În același fel, Elțîn a abandonat încă 6–7 milioane de ruși în Kazahstan. […] Astfel, în câteva luni, din august până în decembrie, Rusia, acest imens corp greoi, s-a prăbușit în ceea ce nu poate fi numit altfel decât un nou Timp al Tulburărilor, al treilea: după primul, din 1603–1613, și al doilea, 1917–1922. […] După Beloveja, liderii celorlalte republici au intrat în panică, iar atunci troica liderilor slavi a concoctat slaba și iluzoria CSI pentru a înlocui Uniunea Sovietică dezmembrată. Pentru Rusia, era o amăgire temporară, o povară și un mijloc de a ascunde faptul că fuseseră lăsați fără apărare 25 de milioane de compatrioți.”(8)

Alunecarea semantică este vizibilă: dacă în 1974 Uniunea Sovietică este percepută limpede ca un pericol pentru întreaga lume și pentru propria populație („poporul nostru” se referă fără îndoială la aceasta), acum, la începutul anilor 1990, nu mai este vorba de ansamblul locuitorilor, ci mai ales de poporul rus, prima victimă, în ochii lui Soljenițîn, a prăbușirii URSS. De atunci, aceasta se confundă, în percepția sa, cu prăbușirea Rusiei.

Chestiunea națională – și mai ales cea ucraineană – devine un punct nevralgic: „Cea mai mare dificultate era abordarea problemelor naționale, mai ales dacă ne gândim la naționaliștii ucraineni, care sunt în principal locuitori ai Galiției, adică au trăit timp de secole în afara istoriei ruse, dar care se străduiesc acum activ să încline întreaga Ucraină de partea lor. […] Știam că îi blestemau pe «moskali» [poreclă cu conotație peiorativă care îi desemnează pe ruși, n.red.], dar mă adresam lor ca unor frați, într-o ultimă speranță de a-i face să asculte de rațiune. […] Propuneam acordarea imediată și necondiționată a libertății de secesiune pentru unsprezece dintre republicile Uniunii și depunerea celor mai prietenoase eforturi pentru a păstra uniunea a patru republici: cele trei slave și Kazahstanul.”(9) Astfel, în loc să se bucure că, „timp de secole”, o parte a poporului ucrainean scăpase de rusificare, Soljenițîn vede în acest fapt o tară care îi face poziția aproape ilegitimă.

Mai concret, despre Ucraina se poate citi: „Întrebarea ucraineană este una dintre cele mai periculoase pentru viitorul nostru; ea riscă să ne dea o lovitură sângeroasă chiar în momentul eliberării noastre, iar spiritele noastre, de ambele părți, sunt prost pregătite pentru aceasta. […] Așa cum este zadarnic să încerci să le demonstrezi ucrainenilor că, prin spirit și prin descendență, cu toții provenim din Kiev, tot astfel rușii refuză ideea că, pe malurile Niprului, trăiește un alt popor. Multe ofense și motive de dezbinare au fost semănate tocmai de bolșevici: acești asasini n-au făcut decât să irite și să chinuie rănile și, când vor pleca, ne vor lăsa într-o stare de putrezire. Va fi foarte greu să readucem dialogul la rațiune. Dar voi pune în această cauză tot ce am ca voce și greutate. Există, în orice caz, un lucru pe care îl știu și îl voi proclama la timpul potrivit: dacă ar izbucni, ceea ce Dumnezeu să nu îngăduie, un război ruso-ucrainean, eu însumi nu aș participa la el și nu i-aș lăsa nici pe fiii mei să meargă.”(10)

Și aici, vina revine „în mod firesc” bolșevicilor, iar poporul rus este o victimă. Soljenițîn se simte cu atât mai îndreptățit să susțină aceste afirmații cu cât se revendică drept ruso-ucrainean: „A realiza prietenia dintre ucraineni și ruși, resimt aceasta ca pe misiunea mea de o viață. Multă ucraineană s-a revărsat în mine, venind de la bunicul meu Șcerbak; acesta, de altfel, nu a vorbit niciodată o rusă foarte pură, dar ce limbă caldă! Bunica mea din partea mamei era pe jumătate ucraineancă; iar cântecele ucrainene le cunosc și le înțeleg din copilărie.”(11) Această evocare revine de mai multe ori sub pana sa, parcă pentru a dezamorsa eventualele critici: „inima mea este de partea Ucrainei, iubesc țara lor, obiceiurile lor, limba lor, cântecele lor”(12); el reiterează că nici el, nici fiii săi nu vor participa „niciodată la un război ruso-ucrainean”(13), și înțelege dificultatea unei asemenea misiuni de pacificare: „Oh, ne va mai aduce încă multe chinuri această «chestiune ucraineană»!… (Ar trebui studiate toate dedesubturile istoriei foarte vechi și ale celei foarte recente, iar pentru aceasta ar fi nevoie și de timp…).” (14)

Însă timpul, tocmai acesta, va lipsi. În octombrie 1991 se anunță pentru 1 decembrie un referendum privind independența Ucrainei. Soljenițîn este îngrozit: „Cu ce lipsă de onestitate era formulată întrebarea […]: doriți o Ucraină independentă, democratică, prosperă, în care drepturile omului sunt respectate – sau nu? (Adică o Ucraină neprosperă, nedemocratică, în care drepturile omului ar fi călcate în picioare etc.)”.(15). Se simte obligat să intervină și publică un articol în ziarul Trud, „cel mai răspândit în rândurile populare; l-ar fi citit minerii din Donețk, precum și oamenii din Crimeea”(16). „Propuneam o numărare a voturilor pe regiuni: poate că măcar o parte dintre regiunile rusofone s-ar fi lăsat atrase de partea Rusiei? Dar nu, ele au votat separarea. […] Ai noștri au fost înșelați. Așa am pierdut 12 milioane de ruși și încă alte 23 de milioane care recunosc rusa drept limbă maternă. Ce ruptură îngrozitoare, ce amputare – și pentru secole?…”(17) Dezamăgit, adaugă: „Iar Bush, înainte de referendum, nu s-a sfiit să intervină: el era, vedeți bine, pentru secesiunea Ucrainei.”(18) O frază care nu mai are nevoie de comentarii. [Apreciere curioasă: Bush se deplasase la Kiev în 1991 tocmai pentru a-i convinge pe ucraineni să nu facă secesiune, n.red.] »

NOTE