Unul dintre capitolele spectaculoase și cvasinecunoscute din viața lui Iuliu Maniu a fost făcut public de către discipolul său, Corneliu Coposu, în 1993. Se împlineau în anul acela 75 de ani de cînd maturul ofițer român din armata chezaro-crăiască a salvat Viena, capitala Imperiului Austro-Ungar intrat în colaps. Am să intercalez în comentariul la Jurnalul interzis un alt text scris de Coposu și care se referă la acest spațiu central-european de referință, pentru că exact în această perioadă se desfășoară la noi una dintre cele mai ambigue și perfide campanii de manipulare din perioada postcomunistă. Iar tocmai în acest context merită rememorat episodul relevant ”Viena 1918” din biografia unui lider politic care și-a petrecut cea mai mare parte din viață luptînd pentru drepturile românilor într-un imperiu multinațional în care românii nu erau recunoscuți ca națiune. Scopurile campaniei diversioniste sunt legate de distragerea atenției și conștiinței publice de la erorile monumentale și gravele disfuncționalități ale guvernării de după 2020, față de responsabilitatea individuală și colectivă a unor decidenți politici incompetenți și ineficienți. Efectele ofensivei diversioniste sunt (printre altele) isteria Schengen, provocarea și întreținerea discursului urii (hate speech), a resentimentelor antiaustriece, iar în ultimă instanță triumful populismului în zona mainstream, care a mobilizat pseudoelite și gloate, politicieni, comentatori, canale mediatice și de social media, în realizarea unui găunos consens patriotard de găsire a unui ”țap ispășitor” (mecanismul le bouc émmissaire, descris de Rene Girard). Dacă nu se vor petrece anumite evenimente și mai grave sau dacă nu vor fi luate măsuri eficiente pentru depășirea crizelor naționale prelungite nefiresc, atunci efectele pe termen lung (mai ales cele neintenționate) ale campaniei de manipulare vor fi și mai devastatoare, întrucît se produce convergența cu alte fenomene negative ori neîmpliniri.
Tocmai de aceea, recursul la istorie ne reamintește că o parte a identității noastre culturale și geopolitice s-a format în zona cea mai provocatoare și efervescentă a continentului, Europa Centrală.
În februarie 1993, unul dintre departamentele Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat, (re)înființat imediat după prăbușirea regimului comunist, a organizat simpozionul ”Iuliu Maniu în fața istoriei”[1]. După decenii de tăcere, interdicții, falsificări și revizionisme, se putea în sfîrșit vorbi liber, critic sau laudativ, despre una dintre cele mai remarcabile și mai controversate personalități politice naționale. A rezultat un volum, pe care l-am citit și recitit, l-am inclus în bibliografia cursurilor mele de partide politice și de Romanian Political System de la secția engleză, și îl recomand tuturor celor interesați de politică, istorie, memorie, mentalități, democrație, război. Cu ocazia simpozionului, Corneliu Coposu, președintele PNȚCD, a prezentat un fabulos text inedit, în care reconstituia ceea ce se petrecuse cu mentorul său în vara anului 1918[2]. După cum explica ”Seniorul”, era vorba despre ”o evocare,” iar sub acest titlu ”ar fi urmat ca să adun într-un buchet relatările din dialogurile pe care le-am avut cu Iuliu Maniu. Le-aș putea grupa cu subtitlul <<Dialoguri din Bădăcin>>.”
Ca să înțelegem contextul istoric și biografia personajului central, să ne reamintim că înainte de Marea Unire din 1918, Iuliu Maniu, descendent pe linie paternă al lui Simion Bărnuțiu, făcea parte din ”tineretul memorandist” greco-catolic și din intelectualitatea ardeleană cu studii central-europene, apoi din conducerea Partidului Național al Românilor din Transilvania, Banat și Ungaria, partidul etnic românesc din Imperiul Austro-Ungar, și mai ales că fusese unul dintre reprezentanții aleși ai românilor în Parlamentul de la Budapesta. După ce s-a declanșat primul război mondial, Maniu a refuzat să cedeze în fața presiunilor guvernului de la Budapesta ori ale curții imperiale de la Viena de a solicita guvernului de la București intrarea în război a României (care era încă neutră) alături de Tripla Alianță. Nu avea cum să accepte din moment ce nu reușise să obțină nici un drept pentru români, nici măcar după declanșarea războiului, în condițiile în care românii fuseseră în mod masiv încorporați în armata austro-ungară. Drept represalii, el a fost încorporat ca soldat în armata imperială în 1915 chiar din ordinele contelui Tisza Istvan, premierul Ungariei și partenerul frustrat al negocierilor cu liderul ardelean; a făcut școala de ofițeri și a fost trimis pe frontul rusesc, pentru ca ulterior să ajungă pe frontul italian cu gradul de locotenent[3]. Mai tîrziu, cam în perioada de dinaintea ocupării Transilvaniei de nord-est de către Ungaria horthystă, cînd se retrăgeau la Bădăcin, în Dealul Țarinei, seara mentorul obișnuia ”să facă anumite evocări din viața lui”, privind evenimente la care discipolul nu fusese martor direct.
Într-una din seri, Coposu l-a întrebat pe Maniu: ”Domnule președinte, care sunt cele mai importante realizări din viața dumneavoastră?”
Cei curioși pot citi despre primele două realizări, pentru acest text am selectat-o pe cea de-a treia, – ”acțiunea din toamna anului 1918 de la Viena” – așa cum a rămas în memoria lui Coposu. Acesta din urmă și-a avertizat ascultătorii și participanții la simpozion, ”voi folosi o orație indirectă pentru ca să elimin ghilimelele.” Am explicat în partea de început a comentariului de carte că vreme îndelungată tînărul jurnalist și secretar politic al lui Maniu a strîns informații pentru scrierea unei biografii a mentorului său, al cărei manuscris a fost confiscat apoi de Securitate, laolaltă cu alte materiale documentare. Prin urmare, dacă nu cumva se va descoperi vreodată respectivul manuscris al cărții în cine știe ce arhive secrete, relatarea care urmează are un caracter unic:
”În vara anului 1918, cînd imperiul austro-ungar scîrțîia din toate încheieturile, Iuliu Maniu, care se găsea concentrat pe frontul austro-maghiar de la Piave din Italia, fiind șef de baterie în Regimentul 14 Artilerie, a dezertat de pe front. A venit în țară la Arad unde a întrunit Consiliul de Conducere al Partidului Național Român. Acest consiliu, care studia aplicarea punctelor lui Wilson pentru Transilvania Românească, i-a dat mandatul de reprezentant al națiunii române din Transilvania, în problemele de politică externă și în probleme de politică militară, deci Maniu investit cu un fel de mandat de reprezentant plenipontențiar al poporului român din Transilvania era un fel de ministru de externe și ministru al apărării naționale în guvernul fantomă înjghebat de Consiliul Național Român din Arad.
În această calitate a plecat la Viena, care era capitala împărăției, și, sprijinit de concursul de ghid al unui funcționar român de origine bucovineană care se numea Isopescu Grecu, care era referent la Ministerul de Externe austro-maghiar de la Budapesta, a reușit să intre în incinta Ministerului de Război (Kaiserlich und Koniglich). Acolo a cerut să fie prezentat ministrului de război. Bineînțeles a întîlnit dificultăți îndatinate pe linie militară. L-a luat în primire un colonel cu numele Otto Muller.
Să știți că am revăzut notele mele. Reținerea acestor nume se datorește nu memoriei mele, ci, faptului că am revizuit notele mele scrise la Bădăcin, la fața locului, cînd mi-a făcut această relatare. S-a adresat acestui colonel care era șeful de cabinet al ministrului de război al Cancelariei de la Viena cu numele Von Kunck.
Von Straeger Steiger era general de armată și conducea în continuare la sfîrșitul războiului toate destinele armatei imperiale.
Acest colonel, foarte contrariat de îndrăzneala unui locotenent de a cere audiență generalului, șeful suprem al armatei, i s-a adresat cu reproșuri: Dumneata nu știi că trebuie să te adresezi organelor superioare pe cale ierarhică? Mergi la comandantul diviziei militare, de acolo la regiment, de la regiment la divizie, la corp de armată, și apoi poți să ajungi aici. Dar dumneata ce poziție ai? La care Maniu, foarte senin, i-a răspuns: Sunt dezertor de pe front! Colonelul i-a răspuns:
Nu crezi că poți fi arestat și împușcat? La care Maniu a răspuns: – nu, pentru că eu nu sunt un simplu locotenent al Majestății Sale, sunt reprezentantul poporului român!
În uimirea colonelului, a apărut probabil pentru o întîlnire dinainte fixată, prințul Jean de Lichtenstein (pentru că ducatul de Lichtenstein era în uniune personală cu Imperiul Habsburgic și persoana nr. 2 imperială era prințul de Lichtenstein), care îl cunoștea pe Maniu din dezbaterile politice și din participarea la anumite conferințe internaționale. L-a salutat spre mirarea colonelului, căruia prințul i-a spus: – Domnule, acesta este un fruntașa al națiunii române din Transilvania și îți recomand să îl introduci imediat la dl. Ministru de Război! Lucru pe care colonelul l-a făcut renunțînd la intențiile lui de a-l trimite în fața plutonului de execuție pentru dezertare din armată.
Introdus în fața generalului Von Steiger Straeger, Maniu i s-a adresat <<Sunt locotenentul în rezervă Iului Maniu, Ministru de Război al poporului român. Am venit în fața excelenței dvs. pentru ca o aripă din clădirea Ministerului de Război să fie pusă la dispoziția Comandamentului Român pentru că acest minister s-a construit pe banii populației din Austro-Ungaria, și din această populație, 7 milioane și jumătate de contribuabili sunt români>>!
Sigur că ministrul a făcut figură uimită și l-a întrebat: Pe ce îți întemeiezi dumneata pretenția? Și Maniu a răspuns: Pe punctele lui Wilson adoptate de poporul român care vrea să-și organizeze propria armată. La întrebarea ministrului de unde scoate ofițeri și soldați, Maniu i-a răspuns: <<Armata cezaro-crăiască este împănată cu populație din România, noi avem cîteva regimente care sunt curat românești, dar și în celelalte regimente există soldați români și ofițeri români. Deci eu vă cer o aripă a Ministerului de Război pentru ca de aici să pot organiza desfășurarea armatei române. L-a întrebat în continuare ministrul: – Pe cine contezi dintre ofițeri? Și atunci locotenentul Maniu a răspuns: <<Secretarul meu militar este Baronul Boeriu secretar de armată iar adjunctul meu este generalul de divizie Moga, nume cunoscute în armata austriacă și cunoscute generalului de război Von Staeger Steiner.
În sfîrșit, ministrul a cerut timp de gîndire. Între timp, i s-a raportat că în Viena a izbucnit o grevă generală care cuprinde poliția orașului și că în ultimele 24 de ore s-au întîmplat cîteva mii de agresiuni: furturi, violuri, tîlhării, cărora nu se poate face față. Și atunci a ieșit din camera de chibzuire și l-a întrebat pe Maniu: Crezi dumneata că ai putea asigura ordinea în Viena în timpul grevei polițiștilor? La care Maniu, curajos, a spus: Da, cu condiția ca pe lîngă cazarma Ferdinand, unde sunt găzduiția ofițerii și soldații români, să mai îmi dați și cazarma Împăratului Carol, pentru ca soldații și ofițerii români să poată se se adune în aceste cazarme. Lucru pe care ministru l-a acceptat fără nici o reticență și în aceste două cazărmi s-au adunat în timp de două săptămîni circa 60 de mii de ofițeri, subofițeri și soldați. Este vorba despre luna august 1918.
Sub conducerea lui Maniu, ofițerii din armata austriacă și-au ales un Senat de Armată. De ce l-au numit senat nu știu, dar acesta este titlul pe care-l poartă corpul de conducere al armatei care se încropea atunci.
Acest senat care a cuprins o serie întreagă de nume cunoscute ulterior, la ora aceea grade mai mici: maiori, locotenenți colonei, colonei. Dintre ei s-a extras și viitorul ministru de război al României, generalul Ilcuș, generalul Șora care avea atunci gradul de căpitan. S-a organizat acest senat numindu-se un agent de legătură, maiorul român din Transilvania, Herbay, care tocmai făcea legătura între conducerea armatei revoluționare din Viena și între Comitetul Național din Arad. Sigur că s-a organizat de către acest senat armata împărțindu-se pe regimente, care au fost toate încadrate exclusiv cu ofițeri români. Printre șefii acestor armate se nota atunci col. Medrea care a condus și detașamentul care a apărat Adunarea Națională de la 1 Decembrie 1918, maiorul Vasile Barbu, viitorul comandant al jandarmilor și autorul primei legi de organizare a jandarmeriei, col. Popa, fostul șef al organizației noastre din Sibiu înaintea lui Ieronim Stoichiță, și o serie întreagă de ofițeri valoroși care au fost apoi încadrați cu gradele respective în armata română după Unire.
Obținînd această permisiune de a organiza armata în Ministerul de Război, în aripa stîngă, care este clădit la Viena în formă de <<U>>, Maniu a instalat acolo grefa senatului militar și serviciile împărțite pe structura armatelor. A numit un comandament de artilerie, comandament de infanterie, comandament de pontonieri și un comandament de cercetași. Pînă la sfîrșitul lunii august a reușit să organizeze de așa manieră unitățile românești încît Maniu în calitate de ministru de război conducea atunci unități românești de 160 de mii de soldați cu încadrarea respectivă făcută de ofițeri români. O parte din armată, compusă dintr-un regiment și două divizii a fost împrumutată la cererea pe care a făcut-o la ora aceea partida răzvrătită din Cehoslovacia, a fost împrumutată cehilor și a fost singura forță pe care s-a întemeiat proclamarea independenței Cehoslovaciei. Și astăzi există o marmură cu inscripția: <<Armata română frățească condusă de Iuliu Maniu a dat concurs hotărîrilor slovacilor și naționaliștilor noștri pentru proclamarea independenței Cehoslovaciei>>. Placa n-a fost distrusă nici în timpul ocupației germane.
După organizarea armatei române la Viena, armata care a asigurat de 55 de zile ordinea în Viena, în timpul grevei poliției vieneze, o parte din armata aceasta, compusă aproape exclusiv de regimentul 83 din Orăștie, care era în proporție de 90% român, a fost trimisă la Alba-Iulia să pregătească Adunarea Unirii.
Acest moment era socotit de Iuliu Maniu printre cele mai importante realizări ale vieții lui zbuciumate. Fără îndoială că există sute de momente a căror ierarhizare o pot face istoricii noștri după criterii obiective dar eu mă refer la opțiunea intimă a lui Maniu.
După Unire și după organizarea Transilvaniei românești de către Consiliul Dirigent, cea mai importantă realizare în concepția lui Maniu a fost momentul organizării Armatei Naționale a României din Transilvania. De altfel, de la Gelu și Menumorut a fost prima armată care a contribuit în mod decisiv la Unirea de la Alba-Iulia.”
La prima lectură a textului de mai sus am avut senzația de déjà vu, dar nu semăna cu nimic din experiențele mele directe cu birocrația comunistă și cercurile militare de atunci. O lectură ulterioară m-a luminat: vizitasem imaginar acele cercuri prin intermediul romanului Omul fără însușiri, capodopera austriacului Robert Musil, tradusă în românește de poetul sibian și central-european Mircea Ivănescu, despre care acel înțelept îmi spusese odată că fără citirea ei nu am cum să înțeleg nici romanul modern, nici romanul în general, și nici măcar procesul modernizării ori istoria ultimului secol (îmi spunea asta înainte de 1989). Iată că îmi folosește pentru contextualizarea unei “evocări” prețioase.
Textul lui Coposu adaugă perspective noi și inedite privind descifrarea tipului de politică pe care avea să îl practice mentorul său, unul dintre cei mai marcanți lideri naționali. Cel care a intrat în memoria colectivă drept ”Sfinxul de la Bădădin” nu a fost doar un strateg și un gînditor politic, – ceea ce înseamnă că era inevitabil măcinat de dileme, – ci și un adevărat om de acțiune, care nu ezita să își asume responsabilități, să treacă la fapte în situații de risc sau cînd era neapărată nevoie, la granița nesăbuinței. O parte semnificativă a acțiunilor întreprinse de Maniu în deceniile ulterioare au fost extrem de riscante, chiar dacă el era mereu acuzat că tergiversează, trage exagerat de timp. La Viena în 1918, cu o îndrăzneală ieșită din comun și cu un dram de inconștiență el și-a riscat viața, putea fi trimis instantaneu în fața curții marțiale și/sau a plutonului de execuție, ca dezertor[4]. Atunci, norocul i-a surîs. Mai tîrziu, riscurile pe care și le-a asumat aveau să-i fie fatale. Ca om de acțiune, Maniu încerca ”să facă istoria.” După cum scria Herodot (și i-a inspirat pe mulți, inclusiv pe cronicarii noștri medievali), împrejurările domnesc asupra oamenilor, iar nu oamenii asupra împrejurărilor. Inițiative cruciale avute de Maniu în perioada interbelică, pe timpul celui de-al doilea război mondial și după ocuparea țării noastre de către Armata Roșie, au avut efecte neintenționate sau au eșuat din pricină că intrau sub domnia împrejurărilor. Dar cam așa a fost întreaga istorie a României moderne, sub domnia împrejurărilor, uneori dramatice, alteori tragice, rareori pozitive. Tocmai de aceea trebuie să prețuim meritele excepționale ale personalităților rare care au făcut istoria sau măcar au încercat.
Locotenentul Iuliu Maniu avea 45 de ani în 1918, iar ceea ce a făcut atunci la Viena, iar ulterior în Transilvania, în cadrul Consiliului Dirigent, demonstrează geniu organizatoric. Fostul parlamentar avea deja notorietate internațională. Ceea ce a reținut și notat Coposu din respectiva evocare se confirmă în punctele esențiale. Fostul deputat de la Budapesta participase la Viena, în mai 1915, chiar în palatul prințului de Lichtenstein, la tratativele dintre delegații Partidului Național al Românilor (împreună cu Vasile Goldiș și Aurel C. Popovici), un emisar al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei, demnitari austrieci ai împăratului Franz Joseph (care se apropia de aniversarea celor 70 de ani de domnie, ca în romanul lui Musil), și deputatul german Erzberger, șeful grupului de centru catolic din parlamentul german[5]. Acolo, fusese întrebat dacă prin satisfacerea doleanțelor românilor față de unguri ar fi ”dispuși conducătorii Partidului Național Român din Ardeal să intervină în vechiul regat pentru încetarea propagandei ostile.” Imediat după întîlnire, “printr-un curier special, Maniu a anunțat pe Ionel Brătianu despre discuțiile purtate și atitudinea adoptată.”
Formarea armatei române ardelene în capitala imperială, care va juca un rol decisiv în apărarea opțiunii pentru unire a transilvănenilor în fața trupelor maghiare bolșevice sau conduse de Horthy, salvarea Vienei de anarhie, tîlhării, violuri și crime vreme de 55 de zile, rolul decisiv al armatei române ardelene acordat independenței Cehoslovaciei[6] – iată merite mai puțin cunoscute din activitatea lui Iuliu Maniu de dinaintea formării României Mari.
Ce mai știu românii, austriecii, cehii și slovacii despre toate acestea? Mai nimic. Tocmai de asemenea rememorări este nevoie pentru a promova inteligent și eficient interesele noastre naționale într-o perioadă cînd noul val autohton de ”cancel culture” amenință să caute ”țapii ispășitori” altundeva decît se află ei în realitate.
NOTE
[1] Vezi Direcția Departamentelor de Studii, Doctrine, Programe a PNȚCD, Fundația Hanns Seidel, Iuliu Maniu în fața istoriei. I. Simpozion, februarie 1993. II. Documente Iuliu MANIU 1934-1940, coordonator Gabriel Țepelea, redactor Nicolae Paraschiv (București: Editura Gândirea Românească, 1993).
[2] Corneliu Coposu, ”Date inedite despre Iuliu Maniu,” în Iuliu Maniu în fața istoriei.
[3] Abordări aproximative ale acelei perioade din viața lui Iuliu Maniu, dar din care lipsește tocmai ”evocarea” lui Coposu, se găsesc la doi autori diferiți ca factură și carieră în regimul comunist (unul a fost deținut politic și nu a avut permisiunea să publice, iar celălalt istoric agreat de autorități, cu numeroase cărți publicate): Cicerone Ionițiu, Viața politică și procesul Iuliu Maniu. Volumul I. O jumătate de secol 26 octombrie – 11 noiembrie 1947 (București: editură neprecizată, 1997), 31-78; Ioan Scurtu, Iuliu Maniu. Activitatea politică (București: Editura Enciclopedică, 1995), capitolul ”Făuritor al Marii Uniri din 1918”, 17-28.
[4] Un alt intelectual greco-catolic, pe nume Emil Rebreanu, a dezertat din armata austro-ungară, a fost capturat, condamnat și spînzurat, iar pe baza acelei experiențe tragice fratele său, Liviu Rebreanu, a creat personajul Apostol Bologa din romanul Pădurea spînzuraților. Au fost numeroase asemenea cazuri în rîndurile tuturor minorităților naționale din imperiu, dar către sfîrșitul războiului s-au înmulțit atît de mult, încît s-au format gărzi naționale, viitoarele armate naționale, iar autoritățile nu mai făceau față.
[5] Ionițoiu, Viața politică, 51-52.
[6] Pentru a înțelege importanța excepțională a contribuției armatei române transilvănene la apărarea noului stat independent înființat datorită principiilor lui Woodrow Wilson, am să mă refer pe scurt la contextul istoric al acelei intervenții. Nou formata Cehoslovacie avea nevoie de apărare militară din partea românilor ardeleni împotriva armatelor bolșevice maghiare și a autorităților imperiului care se destrăma din pricina faptului că nu aveau propria armată. Soldații și ofițerii Legiunii Cehești din armata austro-ungară fuseseră luați prizonieri de către armata țaristă. După începerea revoluției bolșevice, regimentele de cehi și slovaci nu au fost lăsate să se reîntoarcă acasă, în ciuda negocierilor duse de Thomas Masaryk cu bolșevicii. Li s-a dat să aleagă între a lupta pentru bolșevici sau a fi trimiși în proaspăt înființatele lagăre de concentrare bolșevice. Pînă la urmă au ales să lupte contra bolșevicilor. Cu mare succes. În ciuda faptului că Lenin, Kamenev, Zinoviev & Company promiseseră desființarea totală a armatei în comunism, din pricina amenințării Legiunii Cehești bolșevicul Lev Troțki a înființat Armata Roșie. Legiunea Cehească a ocupat teritorii vaste în Rusia, inclusiv celebrul traseu feroviar transsiberian, au confiscat o mare parte din tezaurul în aur bolșevic (fostul tezaur țarist). În iulie 1918, trupele cehoslovace se apropiau de Yekaterinenburg, unde fostul țar Nicolae al II-lea, țarina și familia erau ținuți în captivitate, cu intenția de a-i elibera, drept pentru care Lenin și Sverdlov au dat ordinul executării lor. Abia în perioada martie-septembrie 1920, trupele cehoslovace (peste 65.000 de soldați și ofițeri) s-au putut îmbarca în Orientul Îndepărtat, la Vladivostok, cu ajutorul britanicilor, pentru a se întoarce acasă. Pentru mai multe amănunte privind această fabuloasă pagină de istorie, vezi Richard Pipes, The Russian Revolution (New York: Alfred A. Knopf, 1990), prima carte pe care am primit-o în dar cînd eram în internship la The New Republic.
