De la Revoluția din decembrie ’89 la campania Schengen din decembrie ’22

Timp de lectură 6 min.

Decembrie ocupă un loc special în istoria noastră politică: facem Revoluții, punem președinți, construim guverne, votăm bugete. Nu e o coincidență, e un pattern: facem lucrurile în ultima lună a anului pentru că tinde să le facem în ultimul moment. Și câteodată acest ultim moment e unul tardiv pentru a le face până la capăt. Decembrie e deci nu numai luna cadourilor (pe care ni le face istoria), luna marilor speranțe, ci și, fatalmente, luna unor mari dezamăgiri, a unor rememorări furioase, a sentimentului neputinței de a schimba… istoria care s-a întâmplat. 

Secvența politico-istorică începe probabil de Ziua națională, pe 1 decembrie ne aducem aminte de restanțele naționale, trecem la treabă și, indiferent de ce “iese”, sprintul final e unul (auto)lăudabil. Măcar am încercat: urma (poate) scapă turma!

Din lunga serie de secvențe ce se petrec în luna decembrie iată că face acum parte și marele salt frânt către spațiul Schengen. Și mai ales reacția sistemului mediatico-politic la acest eșec. Acesta, prin mijloacele utilizate, prin tentativa de a transforma momentul într-o dramă național-europeană care merită răzbunată, prin încurajarea unei culturi politice centrate pe ideea unei nedreptăți de proporții declanșatoare de resentimente durabile, e demnă de analizat prin prisma altor campanii mediatice din trecut direcționate obsesiv către trezirea unui (presupus sau real) naționalism latent. 

Azi, în loc să mobilizeze împotriva pericolului rusesc de la est, o serie de pseudo-lideri politici ne mobilizează contra austriecilor de la vest. Asta ne amintește de momentele din 1990, atunci când puterea fesenistă (pretins) revoluționară se legitima prin discursul anti-maghiar în timp ce cuplul Iliescu-Năstase pregătea tratatul infam cu URSS. Tematica nu era numai una explicabilă în logica unei istorii mai vechi, ea fusese bine pregătită prin obsesiile  antimaghiare mult mai recente ale lui Nicolae Ceaușescu. Și campania de acum și-a ales o țintă sistematică a discursului naționalist: “multinaționalele” în general, firmele “austriece” în special. Terenul era pregătit.

Există desigur o diferență fundamentală: în toată avalanșa de discursuri își face loc și argumentul amestecului rusesc-putinist. Dacă în 1990 diversiunea anti-maghiară reușea, printre altele, să deturneze atenția de la filo-sovietismului unora dintre cei care preluaseră puterea, azi mizele sunt interne. Electoratul anti-PSD rămâne pro-european și pro-occidental, o parte importantă a sa nu e susceptibilă să cadă în capcana retoricii naționaliste anti-austriece, dar eventual poate fi păcălit de nada discursului care invocă o formă de amestec rusesc în explicația atitudinii Austriei. Armand Goșu, întrebat la Europa FM pe acest subiect, a remarca că deocamdată nu există nici-un argument serios în acest sens, ba chiar Rusia e interesată ca oamenii săi cu pașaport românesc să beneficieze de privilegiile apartenenței României la spațiul Schengen[1]. Dar astfel de ranalize nu împiedică pe aproape nimeni să oprească rostogolirea argumentului amestecului rusesc pentru că el se potrivește prea bine în actualul context și grupului-țintă respectiv. Cazul este simptomatic: inteligența colectivă produsă de o lungă experiență pre și post-1989 este instrumentalizată  de cvasi-monopolul mediatic pentru a atinge niște obiective conjucturale ale conducătorilor politici. 

Într-o serie de articole pe platforma Contributors.ro[2] am încercat să arăt cum, plecând de la Decembrie 1989, trecând prin pregătirea alegerilor de la 20 mai și ajungând la 13-15 iunie 1990, s-a cristalizat o cultură instituțională a guvernării prin dezinformare și diversiune. Ceea ce a fost fulminantul succes al acelor strategii din punctul de vedere al conducerii statului, mult timp nepedepsirea vinovaților, apoi nepedepsirea unei părți a acestora, au încurajat acest nărav a cărui eficiență depinde de o democratizare incompletă și de existența unui pluralism mediatic cel puțin șchiop. Mineriada din ianuarie 1999 sau suspendarea din vara lui 2012 sunt semnificative pentru că tehnicile de manipulare în masă au eșuat pe termen scurt, nu au fost răsturnați șefii statului din momentele respective pentru că au existat contra-ofensive intra-sistem. Lecția a fost că, pentru ca diversiunile de această amploare să funcționeze, este nevoie de o complicitate aproape perfectă între cei care domină sistemul mediatic și cei care conduc statul. Această complicitate există în România lui Iohannis de ceva vreme, dar ea a devenit obscenă abia prin cooptarea PSD la guvernare. Sigur, în perioade de război la graniță, astfel de combinații pot avea o justificare. Dar episodul Schengen ne arată măsura în care acest tip de monopol, ca orice monopol, nu numai că invită la abuz, ci chiar duce  inevitabil la el. Iar abuzul poate fi și unul al supra-utilizării mijloacelor mediatice aflate la dispoziție. Puterea ultra-dominantă are nevoie de dușmani naționali pentru a-și justifica în continuare dominația. Așa se nasc țapii ispășitori musai “anti-naționali”. “Lupta” cu ei durează zi și noapte. “Inamicul” e extern, dar există și “cozi de topor” interne, “vigilența” se impune, “trădătorii” trebuie denunțați, cuvintele grele anunță pedepse grele. Aparent numai la nivel simbolic. Deocamdată.

Actuala putere, aflată în căutarea unei minime legitimități, face toate erorile care într-un context normal o duceau la pierzanie. Iată însă că tocmai contextul extern și aparenta lipsă a unei alternative o pune în situația în care nu plătește pentru erorile comise, ceea ce și explică faptul magnitudinea erorilor tinde să crească.

Zgomotul mediatic și al rețelelor sociale nu poate să ascundă problema lipsei unor contra-puteri funcționale. Cu o opoziție și o societate civilă rahitice, ajungem în situația pe termen lung contra-productivă de a trebui să căutăm aceste contra-puteri la nivel european. Dar poate că zelul mobilizării naționaliste, implicit anti-occidentale, tocmai asta încearcă să prevină. Contextul Schengen a permis deocamdată o (re)credibilizare a unui discurs care până de curând era considerat extremist. Președintele Iohannis, cu superbă ipocrizie după ce oamenii săi au fost primii care au pus gaz pe foc, a îndemnat acum la moderație. Dar răul e deja făcut. O să ne amintim și de acest decembrie. Și nu din cauza Austriei. 

NOTE

[1] Vezi primele minute ale emisiunii Europa FM Piața Victoriei, cu Ioana Ene Dogioiu: Este Putin în spatele deciziei cancelarului austriac?

[2] https://www.contributors.ro/30-de-ani-de-autointoxicare-episodul-1-frontul-salvarii-naționale-de-la-partidul-stat-la-statul-partid/, https://www.contributors.ro/30-de-autointoxicare-episodul-2-alegerile-din-20-mai-uitarea-vinovata-a-fesenismului-majoritar/, https://www.contributors.ro/30-de-ani-de-auto-intoxicare-episodul-3-violențele-din-13-15-iunie-sau-diversiunea-ca-model-de-succes-in-postcomunism/

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.