La școala lui Maniu, Coposu a învățat cît de însemnată este lupta împotriva dictaturilor de toate tipurile și nuanțele. După grele suferințe și un preț enorm, Corneliu Coposu a supraviețuit închisorilor comuniste, persecuțiilor și regimului comunist, pentru a lupta după 1989 împotriva moștenirii dictaturilor și regimurilor totalitare din secolul XX. În jurnalul său sunt toate argumentele necesare celor care vor să demonstreze ilegitimitatea unei monarhii care a degenerat în dictatură. Iar Carol al II-lea este un studiu de caz.
În Jurnalul interzis, Iuliu Maniu îi explica secretarului său personal Corneliu Coposu cum Carol II și-a încălcat toate angajamentele și promisiunile [1]. Dacă ar fi fost doar un individ adulter și afemeiat, corupt și nedrept, mincinos și lipsit de demnitate, poate că s-ar fi înscris oarecum într-o categorie morală ceva mai largă, din care au făcut parte atît alți șefi de stat, monarhi sau președinți ori șefi de partide, cît și cetățeni obișnuiți. Dar destul de rapid, regele întronat cu permisiunea condiționată a lui Maniu a făcut pași hotărîți în direcția dictaturii, o experiență despre care manualele și tratatele convenționale afirmă că România nu mai avusese parte.
Adevărul este însă că stilul autoritar de conducere (”mîna de fier”) al unora dintre predecesori (domnitorul Alexandru Ioan Cuza, premierii Lascăr Catargiu, Ion C. Brătianu, Theodor Rosetti, George Cantacuzino, Dimitrie Sturdza, Ion I. C. Brătianu, Alexandru Averescu, chiar regele Carol I, în timpul căruia au fost sîngeros reprimate răscoalele țărănești din 1888 și 1907) s-a manifestat ori de cîte ori autoritățile au crezut că era nevoie (înăbușirea răscoalelor cu ajutorul forței militare, încălcarea drepturilor universale ale omului și libertăților individuale, statutul minorităților, reprimarea agitatorilor socialiști, expulzarea străinilor, iar mai tîrziu a agenților bolșevici/sovietici, interzicerea filialei autohtone a Cominternului, ca să nu mai vorbim despre modul în care erau organizate alegerile). Autoritarismul nu era însă un specific românesc. Combinația dintre democrație și autoritarism s-a manifestat de fapt în toate statele cu sisteme competitive în timpul primului val al democratizării (primul flux), al primului reflux și al celui de-al doilea val al democratizării, dar traiectoriile au fost în ultimă instanță diferite [2]. Dar scenariile au fost diferite. Acolo unde a prevalat logica democratizării și liberalizării, iar instituțiile statului de drept au funcționat, treptat democrația s-a consolidat. Prin contrast, în România (ca și în Rusia, Germania sau Italia), unde statul de drept era vulnerabil, democrația a slăbit, iar evoluția a fost către dictatură sau chiar totalitarism (primul reflux). Acolo unde instituțiile statutului de drept și/sau ale democrației au fost slabe sau disfuncționale, s-au impus ”personalitățile accentuate” sau actorii colectivi radicali de stînga sau de dreapta. În mod surprinzător, o parte dintre carențele democrației autohtone sunt aceleași după mai bine de optzeci de ani, din pricina disfuncționalităților instituționale. Este simptomatic faptul că regimul comunist s-a instalat în România (și în alte state est-/central-europene) exact cînd pe planetă se desfășura cel de-al doilea val al democratizării. Dar să nu anticipez.
Revenind la textul Jurnalului interzis, am relatat în episodul trecut cum Maniu îi împărtășea tînărului său secretar convingerea că ”regele urzește planuri dictatoriale”, iar apoi îl avertiza pe ”ministrul francez” la București că suveranul vrea să instaureze un guvern cu tentă fascistă sub conducerea lui Octavian Goga (al cărui partid obținuse rezultate modeste), dar nu a fost crezut de respectivul. Peste cîteva zile, pe 28 decembrie 1937, guvernul Goga era instalat.
Corupția și autoritarismul regelui Carol nu erau neapărat elemente de noutate, dar încă de la Unirea Principatelor din 1859 românii au avut parte de comportamente exemplare din partea conducătorilor, cei care au făurit România modernă, independentă, unitară, puternică economic și treptat tot mai prosperă. Vreme de peste șapte decenii, situația geopolitică a României s-a îmbunătățit. După cîștigarea independenței față de Imperiul Otoman țara noastră a luptat în primul război mondial de partea învingătorilor, ceea ce a făcut posibilă – în conformitate cu principiul autodeterminării națiunilor enunțat de Woodrow Wilson – unirea cu Transilvania, nordul Bucovinei și Basarabia. S-a constituit România Mare, ale cărei granițe erau garantate de către Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920, unde delegația română a fost condusă în mod strălucit de primul ministru Ion I.C. (Ionel) Brătianu, precum și de toate tratatele de pace care au urmat, în particular de Tratatul de la Trianon (încheiat cu Ungaria), precum și de Tratatul de la Saint Germain (încheiat cu Austria, care cuprindea și clauze referitoare la România). Dar în contextul instabilității provocate de schimbările spectaculoase ale raporturilor de forțe dintre puterile europene politica externă a lui Carol II a pus totul sub semnul întrebării.
Pe 26 octombrie 1938, după cum reiese din jurnal, Iuliu Maniu și Corneliu Coposu sosesc la Cluj, unde în casa lui Zaharia Boilă (căsătorit cu o nepoată a lui Maniu), ”Președintele își serbează patronul (Sf. Dumitru)” [3], cu o mulțime de invitați (nu mai dau lista, dar cei interesați o pot consulta în original, mai ales pentru că din lectura ei se poate constata cîte personalități de calitate, din toate domeniile, erau legate direct sau prin simpatii de PNȚ, și cît de însemnată era filiala din capitala Transilvaniei, Cluj). Înainte de semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, de atacarea Poloniei și izbucnirea celui de-al doilea război mondial, cu o claritate analitică și profetică uimitoare, liderul PNȚ le explică celor apropiați situația geopolitică a Europei și a țării noastre, care se trezea fără garanții de securitate din pricina politicii duse de Carol II:
”Sărbătoritul comentează cu oaspeții situația internă și internațională. Analizînd situația externă în urma Anschluss-ului și a abandonării Cehoslovaciei și examinînd acordurile încheiate recent de către marile puteri occidentale (acordul franco-englez din aprilie, acordul anglo-german și acordul de la Munchen din septembrie), Maniu trage concluzia îngrijorătoare că Anglia și Franța, care au tolerat nepermis reînarmarea Germaniei, fac acum compromisuri pentru a cîștiga timp în fața șantajului și expansiunii amenințătoare a lui Hitler; că Hitler, în perfectă cunoștință a vulnerabilității franco-britanice, nesocotindu-și propriile angajamente și asigurări pacifiste, va continua să-și îndeplinească planurile lui imperialiste și acțiunea revanșardă, atît în vest cît și în est și că numai o neîntîrziată alianță fermă între englezi, francezi și ruși (care din păcate nu se întrevede), l-ar putea opri din drumul lui impetuos; că, spre nenorocul României, politica externă a lui Carol al II-lea a lăsat țara noastră fără garanții temeinice, în fața unor pericole grave, care ne-ar putea împinge către catastrofă. …După sacrificarea Cehoslovaciei, la care Anglia și Franța au consimțit fără ezitare, România nu se poate aștepta la o altfel de atitudine, pentru cazul cînd se vor pune pe tapet interesele României. Polonia, care face jocul lui Hitler, datorită miopiei colonelului Beck, va fi și ea în curînd victima unei politici externe nenorocite.”
Considerațiile strategice de tipul celor făcute în 1938 se vor repeta în anii următori și vor reprezenta fundamentul tentativelor ulterioare ale lui Iuliu Maniu de schimbare a destinului țării noastre din timpul celui de-al doilea război mondial. Pentru oricare dintre reprezentanții generațiilor și forțelor angajate în înfăptuirea Marii Uniri din 1918, spectacolul pierderilor teritoriale din 1940 a condus la angajamentul ferm pentru înlăturarea de la putere a lui Carol II, cel care în mod sistematic și-a adus propria țară mai întîi într-o situație de risc existențial, apoi de amenințare existențială, iar în final în situația de a suferi imense pierderi teritoriale, dintre care unele s-au dovedit a fi ireversibile (nordul Bucovinei, întreaga Basarabie). Tocmai din pricina tentativei de recuperarea a teritoriile românești obținute ilegal de către Uniunea Sovietică, contrar legilor și tratatelor internaționale încheiate la sfîrșitul primului război mondial, România a intrat în război, alături de Germania lui Hitler. Au urmat apoi participarea la Holocaust, îndepărtarea de statele occidentale, considerarea României drept stat agresor, fascist, barbar, antioccidental, dezastrele de pe fronturile sovietice, după care a urmat tragedia instaurării cu forța a regimului totalitar comunist. Or, după cum vom vedea mai încolo, Coposu ne înfățișează substanța și detaliile luptei lui Iuliu Maniu de a împiedica marea tragedie care se prefigura sub ochii săi și pentru a realătura România de lumea civilizată occidentală.
Jurnalul interzis ne obligă să recunoaștem mai multe adevăruri incomode privind istoria națională. România a fost singurul stat european în care extrema dreaptă a avut mai mulți martiri decît victime [4]. Din pricina asasinatelor ordonate de Carol al II-lea, Corneliu Zelea Codreanu a intrat în istorie ca martir, laolaltă cu o serie de ceilalți lideri legionari (“Decemvirii” și ”Nicadorii”), în ciuda faptului că asasinatul era practicat și încurajat de către respectivii. În felul acesta, mișcarea de extremă dreapta a căpătat ”legitimitatea” martiriului, iar comemorarea asasinatului se face anual. Nici măcar comuniștii nu au avut curajul și cinismul de a-i asasina pe față pe ”dușmanii de clasă”, așa cum a făcut regele Carol II. Iată ce consemna Corneliu Coposu pe 30 noiembrie 1938:
”La întoarcerea din străinătate, în urma vizitelor făcute în Anglia, Franța și Germania, Carol al II-lea a dat dispoziții ministrului de interne Armand Călinescu să suprime, pentru exemplificare, un număr de căpetenii legionare. Ordinul a fost executat în noaptea de 29 spre 30 noiembrie. Parchetul Militar al Corpului de Armată a publicat în presă un comunicat din care rezultă că în timpul unui transfer de condamnați de la închisoarea Râmnicul Sărat – București, Jilava, în dreptul kilometrului 30, pe șoseaua București – Ploiești, automobilele au fost atacate de necunoscuți, deținuții au încercat să evadeze și jandarmii, după somațiunile legale, au împușcat mortal pe Corneliu Zelea-Codreanu, pe cei trei asasini ai lui I.G. Duca, N. Constantinescu, Ion Caranica și Doru Belimace și pe cei zece asasini ai lui Mihai Stelescu: Ion Caratănase, Iosif Bozântan, Ștefan Curcă, Ioan Pele, Ioan State, Ioan Atanasiu, Gavril Bogdan, Radu Vlad, Ștefan Georgescu și Ioan Trandafir. S-a autorizat înmormîntarea cadavrelor…
Președintele își exprimă dezacordul cu sistemul oficializat de asasinate fără acoperire legală și teama că acest procedeu va atrage după sine violențe și vărsări de sînge. În cercurile noastre, categoric adversare ale mișcării legionare, n-am întîlnit pe nimeni care să aprobe măsura regală (pusă în execuție de Călinescu).”
Subiectul relațiilor dintre Iuliu Maniu și legionari merită abordat separat. Ceea ce trebuie reținut pentru moment este că mentorul lui Coposu și-a dat seama imediat de consecințele dramatice ale terorismului de stat practicat de către Carol II, chiar dacă cei în cauză reprezentau o forță radicală. În perioada interbelică, asasinatul, ca și terorismul, au fost unele dintre armele politice preferate în Europa, nu numai pentru extrema stîngă, cât și pentru cea dreaptă. Terorismul bolșevic a fost reprimat prompt de către autoritățile române, iar pînă la urmă partidul comunist a fost scos în afara legii, ca partid trădător de țară, din pricina agendei antinaționale a Cominternului. În acele cazuri, autoritățile au acționat legal și constituțional. Regele Carol nu s-a ferit să folosească asasinatul politic și terorismul de stat, dar efectul a fost unul de bumerang. Pe 21 septembrie 1939, într-una dintre puținele însemnări cu caracter personal, Coposu îl numește pe Carol ”descreieretul nostru de rege” și nu se ferește să îi numească pe ”descreierații noștri gardiști, cu crucea într-o mînă și cu pistolul în cealaltă.” Legionarii care comiseseră crime anterior fuseseră deja condamnați de către sistemul de justiție, la fel precum asasinii și teroriștii comuniști. Pînă în 1938, legionarii au participat totuși la alegeri, respectînd regulile jocului politic, în conformitate cu standardele practicate la vremea respectivă. După asasinatele comandate de către rege, care au fost urmate de cîteva valuri sîngeroase de crime împotriva umanității, legionarii s-au radicalizat și au căutat oportunități pentru a se răzbuna pe cei implicați în crimele de stat (vezi crimele de la Jilava, asasinarea lui Iorga și Madgearu). Furia legionarilor a fost greu de oprit apoi, iar dacă mareșalul Antonescu nu zdrobea prin forță militară rebeliunea legionară, crimele ar fi continuat. În cele trei dictaturi care au urmat asasinării lui Codreanu (cea regală, cea antonesciană, cea totalitar comunistă), legionarii au fost ținte constante ale reprimării din partea autorităților, de la reprimările în masă ordonate de Carol pînă la ”experimentul Pitești.”
Jurnalul ținut de Corneliu Coposu acordă o atenție deosebită modului în care fiul regelui Ferdinand și al reginei Maria a transformat o monarhie constituțională în dictatură regală. Comentariile făcute de Iuliu Maniu și consemnate sîrguincios de învățăcelul său insistă atît asupra unor aspecte instituționale, cît și asupra complicității unor mari personalități politice, culturale, intelectuale, universitare la instaurarea dictaturii monarhice. Colaboraționismul a fost posibil din pricina reînnodării interbelice a unor tradiții din epoca fanariotă sau chiar mai vechi, cînd o parte semnificativă a elitelor politice autohtone s-a remarcat prin servilism și oportunism față de deținătorii autorității și puterii, fie pe plan extern, fie pe plan intern, totul pe un fond de lăcomie și nepăsare față de ”oamenii de rînd”. Colaboraționismul cu dictatura regală avea să fie însă mult mai puțin josnic și infinit mai puțin dăunător decît colaboraționismul cu ocupanții sovietici ai țării și uneltele lor, comuniștii români. Dar să nu anticipez. Carol II a desființat formal toate partidele politice (informal ele continuau să existe și de fapt erau extrem de active, lucru care apare constant în jurnal). Pe 16 decembrie 1938, la două săptămîni de la asasinarea conducerii legionare, Coposu notează în jurnal ”Se înființează organizația politică unică totalitară, Frontul Renașterii Naționale, la dispoziția regelui, monopolul activității politice” [5].
Înainte de a continua, o mică paranteză teoretică și conceptuală. Considerarea Frontului Renașterii Naționale drept organizație totalitară este una dintre puținele inexactități din Jurnalul interzis. Era un concept la modă, trendy. Cel care a folosit pentru prima dată (1923) în scris termenul a fost jurnalistul italian Giovanni Amendolo, care s-a referit critic și negativ la guvernul fascist ca fiind un ”sistema totalitaria” (Amendolo avea să fie ucis după cîțiva ani) [6]. În 1924, intelectualul comunist Antonio Gramsci (care nu fusese încă trimis la închisoare de fasciști) a folosit termenul în sens pozitiv, ca încercare a sa de a înțelege ”organic” totalitatea relațiilor sociale. Amendolo și Dom Luigi Struzzo, liderul Partidului Catolic al Poporului, au continuat să îl folosească în sens peiorativ. Pe Benito Mussolini nu l-au deranjat conotațiile negative folosite de criticii săi și l-a preluat fără probleme pentru a-l folosi constant în sens pozitiv (la nostra feroce volonta totalitaria, ”voința noastră feroce totalitară”). Dictatorul fascist italian folosea accepțiile absolut pozitive ale termenului pentru a se referi la o politică de profund angajament al cărei scop era transformarea totală a națiunii italiene, într-un mod necunoscut de alte națiuni. În același timp, statul fascist urma să folosească întreaga sa putere, inclusiv violența și coerciția pentru a umili și în ultimă instanță pentru a distruge cultura ”decadentă liberală” italiană, ceea ce lui BM i se părea tot ceva pozitiv.
Coposu, influențat în mare parte de Maniu, folosește termenul de totalitarism în sens negativ, dar într-un mod care are prea puțin de-a face cu teoria totalitarismului dezvoltată mai ales după al doilea război mondial. În 1938, cînd Carol II înființa FRN, Stalin tocmai inițiase Marea Teroare Roșie în Uniunea Sovietică, iar despre enormul sistem de lagăre de concentrare sovietic, Gulagul, unde milioane de oameni fuseseră deja uciși, se știau destul de multe, apăruseră zeci de cărți și relatări în Occident. Cei care au luat în serios informațiile tulburătoare au fost politicienii din statele vecine (Polonia, România), care pur și simplu erau îngroziți că totalitarismul genocidar comunist va veni și la ei. Cei care au considerat totalitarismul comunist ca fiind cea mai serioasă amenințare existențială au fost naziștii, Hitler, legionarii și alți radicali de dreapta. Aceștia din urmă își legitimau radicalismul ca formă de răspuns la radicalismul comunist. Ambele totalitarisme erau primejdioase, dar multă vreme Occidentul a folosit standarde duble în judecarea lor și în angajamentul geopolitic. Deja din timpul Războiului Civil din Spania, s-a văzut că democrațiile occidentale se temeau mai mult de experimentele totalitare din Italia și Germania, unde nici nu fuseseră încă înființate lagărele de concentrare (abia după izbucnirea celui de-al doilea război mondial au luat amploare), decît de experimentul totalitar bolșevic și sovietic, care avea deja două decenii de crime și de lagăre de concentrare la activ, iar bilanțul victimelor avea să fie mereu mai mare decît cel nazist. Abia după capitularea necondiționată a Germaniei naziste aveau să apară analizele și teoriile privind totalitarismul autentic, din păcate făcute aproape exclusiv pe baza analizei celui de-al Treilea Reich [7]. Abia prin opera lui Richard Pipes și a lui Robert Conquest (pe care cohortele academice de stînga i-au considerat Cold Warriors din pricina faptului că ”atacau” patria revoluției mondiale prin dezvăluirea milioanelor de crime), a existat și o bibliografie relevantă pentru studiul totalitarismului comunist. În concluzie, considerarea formațiunii politice Frontul Renașterii Naționale drept totalitară ar fi avut poate acuratețe dacă nu existau formele ”plenare” de totalitarism, comunistă și nazistă.
George Orwell a întocmit începînd cu perioada interbelică liste cu reprezentanții elitelor britanice (și americane) din categoria ”tovarășilor de drum” ai leninismului și stalinismului. În Jurnalul interzis, Coposu ne prezintă listele cu cei care s-au alăturat FRN, partidul dictaturii regale, reprezentanți ai elitei și milioane de oameni de rînd, precum și pe cei cîțiva care nu se alăturaseră:
”Fondatorii respectivului <<Front>> (singurul partid politic al țării) sunt Armand Călinescu, Gr. Gafencu, Petre Andrei, Mihai Ralea, M. Ghelmegeanu (excluși din PNȚ), C. Anghelescu, M. Cancicov, Mitiță Constantinescu, Victor Iamandi, Victor Slăvescu, D. Alimănișteanu, C. C. Giurescu (dintre liberali), Ștefan Ghițescu, N. Miclescu, Alex. Hodoș, Anibal Teodorescu, Ionescu-Sisești, Vasilescu-Karpen, D. V. Toni (iorghiști), I. Gr. Periețeanu, V. V. Tilea (vaidiști), C. Garoflid, I. Gigurtu, I. Bujoiu (industriași), generali: N. Samsonovici, Gh. Rusescu, N. Rujinski, I. Sichitiu, Gh. Manu, oameni de cultură: C. Rădulescu-Motru, I. Petrovici, D. Gusti, Iuliu Hațieganu, V. Vâlcovici, Lucian Blaga. Consilierii regali: Miron Cristea, mareșalul Prezan, generalul Văitoianu, G. G. Mironescu, N. Iorga, Gh. Tătărescu, C. Argetoianu, E. Balint.
Nu au aderat: Madgearu, M. Popovici, Iunian, Lupu, Dinu Brătianu, Gh. Brătianu.
Peste 3 milioane de cetățeni și-au dat adeziunea pentru a nu rămîne fără pîine.”
Trebuie menționat că de pe lista celor care nu au aderat lipsesc Iuliu Maniu și Corneliu Coposu, ceea ce autorul jurnalului a considerat de la sine înțeles. FRN era un partid al elitelor, dar și un partid de masă: în cîteva săptămîni în partid au intrat trei milioane de cetățeni. Peste un deceniu, în Partidul Comunist Român care era o organizație criminală, pusă în slujba unei puteri străine și care trădase interesele națiunii române a fost din nou o avalanșă de înscrieri pînă cînd Gheorghiu-Dej și Ana Pauker s-au hotărît să-i oprească pe oportuniști și să treacă la verificările de cadre. În decembrie 1989, cînd s-a prăbușit regimul comunist, în PCR erau peste patru milioane de membri, fiind cel mai mare partid comunist din lume din punct de vedere relativ, adică al raportului dintre numărul de membri și numărul de locuitori; pe același raport, de fapt PCR era și cel mai mare partid din lume. Deși am multe de adăugat, nu mai comentez, o să le dau studenților ca temă de seminar la cursul meu de partide politice.
Mai sunt și alte episoade din jurnal care ar merita menționate. Merită citit și analizat bilanțul făcut de Maniu în legătură cu regele devenit dictator pe mai multe pagini privind perioada 1930-1940, dar las această curiozitate cititorilor. Mă voi referi acum doar la chestiunea relativității istorice și contextuale. Jurnalul interzis al lui Corneliu Coposu are autenticitatea notațiilor făcute ”la cald,” însă aprecierile făcute cu privire la diferite personalități trebuie interpretate și în funcție de traiectoria ulterioară a respectivilor actori politici, principiu pe care l-am folosit anterior. Iată cum sintetiza acesta din urmă pentru învățăcelul său traiectoria personajului Carol, precum și rațiunile pentru care trebuia forțat să abdice: ”S-a înconjurat cu un clan de afaceriști veroși, lacomi și lipsiți de simțul măsurii; a urmărit pe de o parte o îmbogățire rapidă prin mijloace condamnabile, pe spinarea țării, iar pe de altă parte o hegemonia absolută, la nivelul orgoliului său. Din nefericire, a găsit lichele devotate, care i-au servit intențiile: Tătărescu, Iamandi, Argetoianu, Călinescu, Manoilescu, Urdăreanu, Auschnitt, cîțiva generali și o pletoră de afaceriști fără scrupule. Domnia lui a alunecat din rău în mai rău și pofta lui de putere absolută a crescut vertiginos. A instaurat dictatura, și-a făcut de cap în toate domeniile. Acum a sosit ceasul ca țara să scape de el și de clica nemernică pe care și-a organizat-o.”
Aici intervin niște complicații, oarecum similare cu acelea invocate chiar în cazul lui Iuliu Maniu, al cărui destin de martir a schimbat ireversibil modul în care îl percepem și îi judecăm cariera politică, inclusiv erorile sale. Cele mai multe dintre personajele calificate de ”Sfinxul din Bădăcin” ca ”lichele devotate” față de coruptul rigă Carol au sfîrșit tragic, fie asasinați de legionari (Armand Călinescu, Victor Iamandi), fie în închisorile comuniste (Gheorghe Tătărescu, Constantin Argetoianu, Mihail Manoilescu) [8]. Doar Ernest Urdăreanu și Max Auschnitt au reușit să scape prin emigrare.
Una dintre părțile cele mai provocatoare din Jurnalul interzis este legată de implicarea lui Iuliu Maniu în detronarea lui Carol al II-lea. Ca reprezentant de seamă al ardelenilor, liderul național-țărănist s-a împotrivit în Consiliul de Coroană față de acceptarea arbitrajului de la Viena, în urma căreia România condusă de Carol ceda Ungariei nord-vestul Transilvaniei, după ce deja cedase pretențiilor Uniunii Sovietice față de nordul Bucovinei și întreaga Basarabie. PNȚ a organizat manifestări populare. Maniu s-a înțeles cu liderii liberali (Dinu și Gheorghe Brătianu) să refuze orice negocieri cu regele dictator pentru ieșirea din criză. Iată ce consemnează Coposu pe 1 septembrie 1940, după ce relatează cum a scăpat Maniu undeva lîngă Ploiești printr-un truc de agenții Siguranței care îl urmăreau permanent:
”Pe străduța din stînga localului staționează, conform convenției stabilite, mașina doamnei Alice Sturza, cu proprietara la volan. Maniu se urcă în spate, unde așteaptă generalul Antonescu îmbrăcat civil. Mașina pornește și se îndreaptă spre Florești. După salutul de rigoare, Maniu intră direct în subiect și relatează generalului că s-a stabilit un acord între el, Dinu Brătianu, George Brătianu și alți fruntași politici, la care George Brătianu și-a luat angajamentul de a-i alătura și pe legionari. Prin acest acord, toți s-au angajat în mod solemn că vor refuza orice mandat cu care regele Carol II ar încerca să-i însărcineze în soluționarea crizei acute prin care trece țara și că vor pretinde abdicarea regelui. Maniu nu exclude posibilitatea ca, în disperare de cauză, regele să facă apel și la generalul Antonescu, pentru a ieși din impas și pentru a-și salva tronul serios amenințat. Antonescu îl întrerupe cu remarca pe care o face că dat fiind aversiunea lui Carol II față de el și conflictele grave care au avut loc între ei, nu crede verosimilă această ipoteză. Maniu stăruie asupra ei și-l întreabă pe general care sunt planurile lui. Antonescu răspunde că nu are de gînd să colaboreze cu regele, pe care-l desconsideră și-l condamnă. Maniu îi pune brusc întrebarea: <<Pot să am angajamentul dumneavoastră de onoare că nu veți accepta nici un mandat din mâna regelui Carol II și că, dacă veți fi invitat să colaborați cu el, îi veți pretinde, ca și noi toți, abdicarea?>>
Antonescu îi răspunde prompt: <<Aveți cuvântul meu de onoare că la [o] adică, voi face exact la fel.>> Maniu îi mulțumește pentru acest angajament înțelept și patriotic și-i împărtășește intenția lui de a încerca organizarea rezistenței contra aplicării arbitrajului de la Viena, în Ardeal, comunicîndu-i că este tocmai în drum spre Cluj… Pe parcurs spre restaurantul Berbec, stabilește cu Antonescu că, dacă timp de trei zile nu se produce nici un eveniment, în ziua de 4 septembrie se vor întîlni în capitală, dimineața, la ora 8, și se vor prezenta împreună la rege, pentru a-i pretinde abdicarea.”
După cum se poate vedea, s-a ajuns la un acord între forțele care contau în acel moment în România (țărăniștii, liberalii, legionarii), iar generalul Ion Antonescu a fost cooptat în această mișcare care încerca să provoace abdicarea regelui. Maniu prevăzuse chiar că regele îi va propune generalului să devină premier. Însă generalul Antonescu nu a respectat înțelegerea cu Maniu. Pe 4 septembrie 1940 a acceptat mandatul din partea regelui pentru a forma un nou guvern, după ce ceruse și a primit puteri excepționale. Conform înțelegerilor făcute cu Maniu, liderii celorlalte partide nu au acceptat să facă parte din respectivul guvern. Abia în acea situație Antonescu a respectat înțelegerea și i-a cerut lui Carol II să abdice. De acolo începe un capitol și mai controversat din viața lui Iuliu Maniu, relația cu guvernul condus de generalul/mareșalul Ion Antonescu. Or, după cum consemna Coposu, dată fiind nerespectarea înțelegerii și a cuvîntului de onoare, Maniu avea să refuze apoi colaborarea cu primul ministru general. În respectiva situație, Antonescu avea să formeze guvernul împreună cu legionarii conduși de Horia Sima. Opțiunile făcute de noul conducător aveau îl pună pe Maniu în situația de a pune la cale înlăturarea de la putere și a generalului Antonescu.
Aveau să urmeze vremuri mult mai grele pentru țară, pentru națiune, pentru toți politicienii respectabili și care țineau cont de interesul național.
NOTE
[1] Acest comentariu-recenzie de carte se bazează pe notele mele de lectură la volumul Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis, 1936-1947, 1953, 1967-1983, ediție îngrijită și prefață de Doina Alexandru (București: Editura Vremea, 2014). Mă refer la text în formula Jurnalul interzis.
[2] Pentru teoria celor trei valuri ale democratizării, periodizarea fiecărui flux și reflux, vezi Samuel P. Huntington, The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century (Norman and London: The University of Oklahoma Press, 1993).
[3] După cum precizează în notele de subsol editorul volumului lui Corneliu Coposu, adică editura Vremea, numele integral de botez al lui Maniu era ”Iulie Dimitrie.”
[4] Pentru o analiză a legionarismului ca doctrină politică, precum și ca experiment radical tipic românesc, vezi Dan Pavel, ”Legionarismul”, în Alina Mungiu-Pippidi (coordonator), Doctrine politice. Concepte universale și realități românești (Iași: Polirom, Societatea Academică Română, 1998).
[5] Pentru istorici și comparatiști, trebuie subliniat că activitatea așa-ziselor ”fronturi” au avut consecințe predominant negative în România secolului XX: Frontul Renașterii Naționale; Frontul Salvării Naționale.
[6] Pentru numeroasele semnificații diferite acordate termenului de totalitarism în țara de origine, precum și pentru preluarea sa în Germania de către Carl Schmitt, Ernst Jünger, Adolf Hitler, cu semnificații pozitive, vezi Abbott Gleason, Totalitarianism. The Inner History of the Cold War (1995), 13-30.
[7] Dintr-o bibliografie enormă, mă refer aici la doar primele contribuții notabile la studiul totalitarismului: Hannah Arendt, The Origins of Totalitarianism, new edition, with added prefaces (San Diego, New York, London: Harcourt Brace Jovanovich, 1979) (prima ediție a apărut în 1951; există și o traducere în limba română, extrem de utilă publicului larg, dar pentru experți recomand originalul); C.J. Friedrich (ed.), Totalitarianism (Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press, 1954); C. J. Friedrich and Z. Brzezinski, Totalitarian Dictatorship and Autocracy (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1956).
[8] Ca exercițiu de istorie aplicată, le recomand cititorilor tineri, dar și celor care nu mai rețin aceste aspecte, să își reamintească cum și în ce circumstanțe s-au produs asasinatele și crimele împotriva umanității comise împotriva celor de mai sus de către reprezentanții extremei drepte naționaliste și ai extremei stîngi internaționaliste.
