În articolul precedent am prezentat o analiză sumară a situației din China în ajunul celui de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist Chinez (PCC). Congresul a avut loc (16-23 oct.) și (aproape) totul s-a desfășurat așa cum era prevăzut.
Alegerile de la Congres
Rezultatele alegerilor arată o victorie deplină a lui Xi Jinping, care nu a avut niciun contra-candidat și a câștigat al treilea mandat de conducător al PCC, trecând peste tradiția celor maximum două mandate instituită de Deng Xiaoping și respectată în ultimii 30 de ani. Se consideră că Xi are acum asigurată conducerea pe viață a PCC, devenind astfel cel mai puternic lider al Chinei după Mao Zedong.
Comitetul Permanent al Biroului Politic al PCC (7 membri) este acum în întregime format din oameni apropiați de Xi Jinping, consolidând și mai mult controlul pe care acesta îl are asupra aparatului de partid.
Cei 4 noi membri ai Comitetului Permanent sunt toți foști colaboratori ai lui Xi. Ei au avut funcții de conducere la nivelul unor importante provincii, dar nu la nivel național. Ceea ce a făcut pe unii comentatori să remarce că “loialitatea bate competența” (The Economist, 26 oct. 2022).
Numărul doi din Comitetul Permanent este acum Li Qiang, conducătorul de partid de la Shanghai, cel mai mare oraș din China, cu 30 milioane de locuitori. Li Qiang a supervizat, în prima parte a acestui an, aplicarea politicii zero-Covid în marele centru urban. Aplicarea acestei politici la Shanghai a creat nemulțumiri masive în rândul populației și considerabile prejudicii economice și comerciale. Ceea ce a contat la promovarea lui Li Qiang a fost însă implementarea nemiloasă a măsurilor preconizate de Xi Jingping. Se presupune că Li Qiang va deveni noul prim-ministru al Chinei.
Actualul prim ministru Li Keqiang și alți lideri considerați reformatori nu se mai regăsesc nici măcar pe lista membrilor Comitetului Central, format din aproximativ 200 de membri. Rezultatele congresului, precedate de o îndelungată campanie anti-corupție, la nivel național, arată că practic toți rivalii, reali sau potențiali, ai lui Xi Jinping, au fost îndepărtați.
Episodul Hu Jintao
Spuneam că “(aproape) totul s-a desfășurat așa cum era prevăzut”, dar chiar la o pregătire minuțioasă a desfășurării congresului, mai pot exista lucruri care scapă de sub control.
Hu Jintao (79 ani) este predecesorul lui Xi Jinping la conducerea PCC și a statului chinez. La congresul recent, el era așezat lângă Xi, iar sâmbătă (22 octombrie) la un moment dat el a avut o discuție cu celălalt vecin al său și apoi a părăsit sala, aparent împotriva voinței lui (vezi foto). Scena a devenit “virală“ pe Internet.
Organizatorii congresului au pretins că el nu s-a simțit bine, ceea ce nu corespunde cu imaginile devenite publice. Au fost avansate cel puțin două ipoteze cu privire la substratul acestei întâmplări: una că Hu se pregătea pentru un moment de tip C-tin Pârvulescu, cel care a luat cuvântul la al XII-lea congres al PCR, în 1979, și l-a criticat pe Ceaușescu, iar cealaltă ipoteză, pe care o considerăm cea mai probabilă, susține că Hu a consultat listele cu cei care erau propuși pentru Comitetul Central și a fost nemulțumit că fiul său nu era pe acele liste.
La puțină vreme după acest incident, organizatorii au eliminat din Internetul chinez tot ce avea legătură cu Hu și cu fiul său.
Care sunt principalele direcții de dezvoltare în perioada care urmează?
1. Politica economică și socială
Va continua promovarea sectorului de stat, în detrimentul celui privat (care în acest moment produce 61% din GDP), marcând deplasarea către un “marxism de stânga“ cum a afirmat recent Kevin Rudd, fost prim-ministru al Australiei și expert recunoscut în problemele Chinei (este și fluent în limba chineză). Această orientare și continuarea neabătută a politicii zero-Covid 19 explică scăderea cursului monedei naționale și a valorii acțiunilor la bursă, imediat după terminarea lucrărilor congresului.
Este clar că Xi Jinping a ales calea unei dezvoltări economice mai lente, punând accent pe stabilitatea socială. În această direcție, este interesant conceptul de promovare, la nivel social, a “prosperității comune“, care vizează micșorarea diferenței dintre cei săraci și cei bogați și ajutorarea categoriilor celor mai defavorizate.
Desigur, se pune problema dacă o economie mai puțin dinamică poate să furnizeze resursele financiare necesare concomitent “prosperității comune“, dezvoltării tehnice și tehnologice, întăririi și modernizării forțelor armate, investirii de sume considerabile în proiecte de prestigiu și de termen lung cum ar fi inițiativa “Belt and Road“, adică un nou drum al mătăsii.
Trebuie să avem în vedere, de asemenea, șomajul din rândul tineretului, șomaj care s-a apropiat anul acesta de 20% și problemele provocate de scăderea demografică, urmare a politicii, practicate pentru o perioadă prea lungă de timp, a unui singur copil pe familie, ceea ce va duce în anii următori la îmbătrânirea populației.
2. Politica externă
Va continua tendința ultimilor ani, de afirmare agresivă a ceea ce China consideră a fi interesele ei principale. Cum spuneam și în articolul anterior, China lui Xi Jinping se consideră suficient de puternică pentru a-și permite să abandoneze prudența și lipsa de aroganță recomandate cândva de Deng Xiaoping. Rezultatele acestei abordări nu sunt favorabile Chinei, relațiile cu Statele Unite sunt acum foarte reci iar țări diferite, dar cu un potențial tehnic și uman f. important (Japonia, Coreea de Sud, Australia) sunt hotărâte să se opună tendințelor expansioniste ale Beijingului. Fenomenul acesta este similar cu evoluțiile europene după agresiunea lui Putin împotriva Ucrainei – țările NATO s-au solidarizat și au luat măsuri importante pentru creșterea cheltuielilor de apărare, iar țări tradițional neutre ca Suedia și Finlanda au hotărât să intre în NATO.
Același Kevin Rudd a remarcat că există o șansă importantă pentru ameliorarea imaginii Chinei în perioada imediat următoare și anume de a interveni la Moscova pentru detensionarea atmosferei încordate generate de amenințările nucleare ale lui Putin. În momentul de față China este țara cu cea mai mare influență asupra Kremlinului.
Revista Forbes, Taiwanul și Siberia
Revista Forbes a avansat de curând (24 oct. 2022) o ipoteză interesantă, în legătură cu posibilele orientări pe termen mai lung ale politicii externe a Chinei. Chiar dacă această ipoteză pare acum mai curând de domeniul fanteziei și nu credem că ea s-ar putea materializa foarte curând, merită de semnalat cel puțin că scenariul respectiv a fost pus în discuție.
Problema este formulată în următorii termeni: China are nevoie de un succes major de politică externă, care ar putea fi unificarea cu Taiwanul. Dar în acest moment, așa cum am argumentat și în articolul precedent, Taiwanul este o “nucă prea tare“ și atunci ar putea fi vorba de un alt obiectiv și anume (o parte din) Siberia. Această zonă geografică are o mulțime de resurse, este slab populată (cauzele fiind sporul demografic redus, mutarea unei bune părți a populației rusofone în Rusia europeană, unde există mai multe oportunități, etc.).
De asemenea, există în Siberia și un număr crescând de etnici chinezi.
Ca să nu mai vorbim de faptul că o parte a Siberiei a aparținut Chinei până în sec. al XIX-lea, când Rusia țaristă a anexat mai multe teritorii. Aceste fapte istorice constituie un subiect actual foarte sensibil pentru naționalismul chinez, alături de alte umilințe impuse Chinei, în aceeași perioadă, de către puterile occidentale și Japonia.
Nu credem că ipoteza menționată se va materializa foarte curând fiindcă, așa cum știm, China și Rusia și-au declarat “prietenie veșnică“ chiar la începutul acestui an, dar să nu uităm că dinamica evenimentelor internaționale a devenit rapidă și interesele, economice și politice, sunt, din păcate, mai puternice decât prietenia declarată într-un anumit moment.
Cum spuneam și în articolul precedent – trăim vremuri (mult prea) interesante!
Foarte interesant comentariu, Tudor! Felicitări!