Din motive care nu au depins de mine, am tot amînat comentariul de carte la Jurnalul interzis de Corneliu Coposu și era să devină o nouă filă din inventarul imens al proiectelor neîmplinite[1]. Pe măsură ce am început să-l public am avut satisfacția de a ieși din limitele editoriale restrînse acordate îndeobște categoriei book-review. În același timp, în timp ce scriam și treceam în revistă sursele existente, mi-am dat seama că s-a publicat prea puțin despre aceste două gigantice personalități politice românești – Iuliu Maniu și Corneliu Coposu – ceea ce este paradoxal într-o cultură în care ducem lipsă tocmai de modele politice pozitive. Excepționala carte-document semnată de ”Senior” a beneficiat de o atenție modestă, cele mai multe ”recenzii” au fost superficiale, scurte, de curtoazie, admirative, dar nu au intrat în analiza de substanță, de aceea am considerat că merită mai mult spațiu. Am primit semnale de la anumiți cititori, unii dintre ei foști studenți, care au făcut rost de carte și s-au apucat să o citească după ce au citit comentariul de aici.
Dar publicarea unui text în foileton este un demers inedit, care mă scoate din ritmul scriiturii personale, practicată în ultima jumătate de secol (încercările din clasele primare nu le pun la socoteală). Abia acum înțeleg de ce Dostoievski era pur și simplu istovit cînd publica în foileton. El avea însă un contract, pe care dacă nu îl respecta nu era plătit. Eu am ales singur această formă, deci mă pot opri fără să încalc vreun angajament. Cu toate acestea, voi continua și întregi comentariul la jurnalul lui Coposu despre viața lui Maniu în forma unei cărți de sine stătătoare, pe care deja am început să o scriu, dar într-o altă logică decît cea a foiletonului. În serialul de aici voi mai dezvolta doar trei aspecte din cariera lui Maniu, așa cum reies din jurnal: relația cu statul național-legionar; relațiile cu serviciile secrete[2]; Maniu și comuniștii. Restul temelor (în special strategia scoaterii României din alianța cu Germania lui Hitler, negocierile cu aliații, care i s-au datorat exclusiv lui Maniu), abandonarea ”Președintelui” de către anglo-americani în mîinile sovieticilor și ale comuniștilor, procesul pentru scoaterea PNȚ în afara legii, martiriul lui Maniu, vor fi abordate pe larg în carte. În plus, datorită neglijării contribuțiilor la cunoașterea istoriei naționale aduse de jurnal, dar mai ales a faptului că “Juniorul” de atunci a fost martorul direct și privilegiat al unor decizii și acțiuni întreprinse de mentorul său, trebuie ca aceste mărturii să fie corelate cu alte documente și cu textele scrise deja de istoricii comuniști (care nu știau de jurnal) și postcomuniști (care au preferat să îl ignore, deși aducea detalii, nuanțe, ba chiar aspecte cruciale, diferite de cele din textele scrise de niște indivizi care nu au fost participanți direcți). Voi completa și reformula ceea ce am scris, prin corelare, comparație și analiza unor evenimente prin apelul la o bibliografie mai largă.
După decembrie 1989, cînd Corneliu Coposu pur și simplu a explodat în peisajul politic autohton, am analizat și am încercat să înțeleg în mai multe scrieri maniera în care opera și modul spectaculos în care a reușit să inverseze raporturile de forță dintre hegemonicul Front al Salvării Naționale și pletora de partide mici reînființate sau nou înființate. La ”Senior” este absolut uimitoare (scriu la prezentul continuu, cadrul analizei politice) dimensiunea strategică a gîndirii și acțiunii sale. Am încercat să o încadrez într-un tipar (pattern) sau altul, dar nici Sun Tzu, nici von Clausewitz, și nici măcar Machiavelli nu puteau fi invocați ca modele. Era altceva. Abia după citirea Jurnalului interzis, de fapt după recitiri, am realizat că o parte substanțială din gîndirea sa strategică era legată de mentorul său, Iuliu Maniu. O altă parte venea chiar din geniul politic al lui Coposu, care a fost un bun student, un om care știa să asculte, iar în plus a știut să inoveze într-o lume absolut diferită decît cea interbelică sau din timpul comunismului – o lume anarhică, duplicitară, nedreaptă, dar plină de speranțe. Din păcate, moștenirea strategică a lui Maniu și Coposu încă așteaptă să fie dezvoltată și inovată, pentru a fi relevantă într-un context nou, dar în care există atîtea similitudini cu trecutul.
Există un deficit metodologic și explicativ pe care îl percepi doar dacă citești jurnalul discipolului. Istoricii care s-au ocupat de Iuliu Maniu l-au privit ca pe un obiect de studiu, nu ca pe un subiect al politicii, un făcător de istorie, un gînditor dinamic, un strateg, capabil să elucideze complicate dileme morale și geopolitice. Așa se explică de ce în mai toate prezentările este înfățișat un personaj static, ezitant, ros de îndoieli, care se tot amînă, se răzgîndește, iar interpretările care decurg de aici distorsionează semnificațiile marilor sale acțiuni politice. În schimb, în jurnalul său Coposu surprinde un om de acțiune, un politician dinamic, modern, energic, imaginativ, un strălucit strateg care încearcă să găsească cele mai potrivite soluții și oportunități în contexte interne și internaționale nefavorabile, pentru a-și îndeplini scopurile. Iar transformarea României într-un stat fascist (statul național-legionar), susținut de Hitler, Himmler, Rosenberg & Company, a reprezentat un context excesiv de nefavorabil. Fără a zăbovi pe terenul istoriei contrafactuale, soarta României ar fi fost alta dacă generalul Antonescu nu și-ar fi încălcat promisiunea de onoare făcută lui Maniu de a nu accepta nominalizarea ca prim-ministru din partea regelui Carol II. Ca reacție față de acel act, pe care îl socotea dezonorant, președintele celui mai puternic partid a refuzat ferm colaborarea cu noul conducător; or, tocmai atunci respectivul ar fi avut o disperată nevoie de un sfătuitor superinteligent. Din această pricină a fost abandonată complet ideea alianței cu anglo-saxonii, care pentru Maniu reprezenta singura alternativă potrivită pentru România.
Antonescu nu a ezitat să formeze guvernul împreună cu legionarii. Mai mult, după cum am văzut, prin decret regal semnat de Mihai I, s-a constituit statul național-legionar, în care singura ”mișcare” recunoscută în noul stat era mișcarea legionară. Pe 10 septembrie 1940, Coposu menționa în jurnalul său legăturile dintre Antonescu și Al Treilea Reich: ”Antonescu, stăpîn pe situație, s-a înțeles cu Horia Sima și caută să constituie un guvern de coaliție pe care l-ar vrea de uniune națională. Legionarii nu-l secundează în această dorință, ci caută să acapareze cît mai multe și mai importante poziții în administrație. Suntem informați confidențial, de către persoane bine plasate pentru a cunoaște situația, că Antonescu ar fi făcut tranzacție cu nemții, prin mijlocirea diplomaților de la București, că ar fi obținut girul guvernului german și că însăși capitularea lui Carol II ar fi fost determinată, în ultimă analiză, de amestecul nemților, operat prin sugestii și presiuni camuflate.”
Pe tot cuprinsul jurnalului, Coposu relatează despre informațiile notabile pe care mentorul său le primea din cele mai înalte sfere decizionale, chiar dacă era în opoziție. Adesea, vești proaste. Carol II, Antonescu și legionarii au avut în comun decizia strategică eronată de a subordona România intereselor Germaniei naziste, condusă de un personaj cu grave tulburări morale și intelectuale, un demon politic ale cărui acțiuni au afectat negativ pentru decenii soarta mai multor state. Pentru a-i contracara, Maniu trebuia să monitorizeze detaliat ceea ce se petrecea. Pe 15 septembrie, Coposu menționează în jurnal:
”S-a constituit, în sfîrșit, guvernul Antonescu. Generalul a realizat înțelegerea nefastă cu Sima și a împărțit cu el portofoliile. Din păcate, liberalii dau și ei concurs, participînd la guvernare prin fostul meu profesor de finanțe, Gh. Leon, ministru la Economia Națională, și prin George Cretzianu, ministru de Finanțe. Generalul a introdus în guvern cîțiva generali devotați: pe generalul Pantazi, pe generalul Debre, pe comandorul de aviație Jienescu (un ofițer distins și priceput) și pe colonelul Roșianu (om hotărît și energic). De asemenea, și-a asigurat colaborarea cu Alex Cretzianu (subsecretar la Externe) și a lui P. Nemoianu (subsecretar la Agricultură). Guvernatorul al Băncii Naționale a fost numit Alex. Ottulescu. …Au fost abandonate la cheremul legionarilor celelalte ministere și autorități: vicepreședinte al guvernului a fost proclamat Horia Sima, iar la Ministerul de Interne a fost numit generalul legionar Petrovicescu (scos în 1938 din armată), la ministerul de Externe – legionarul de neam boieresc Mihai Sturdza (după cîte am auzit, un diplomat mediocru și fără suprafață), la Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor – Pompiliu Nicolau, la Educație, Cultură și Arte – Traian Brăileanu, la Sănătate și Ocrotiri sociale – Vasile Iașinschi. Tot din cohorta legionară au fost numiți subsecretarii de la Finanțe (Ion Protopopescu), Economia Națională (Corneliu Georgescu), Propagandă și Presă (Constantinescu), precum și directorul Siguranței (Alecu Ghyka), directorul Teatrelor (Radu Demetrescu-Gyr) și prefectul Poliției (generalul legionar Dona). Din Partidul Național-Țărănesc nu a fost recrutat nici un ministru și nici un demnitar. (I.C. Petrescu de la Educație a fost național-țărănist, însă a fost eliminat din partid cînd s-a pus la dispoziția regelui, colaborînd cu Frontul Renașterii Naționale.”
Liderul politic al opoziției față de Carol II și generalul Antonescu se poziționa astfel și ca lider al opoziției față de statul național-legionar. Nu era vorba doar despre poziția sa personală, ci și de cea a întregului partid, precum și a unui segment însemnat din societate. Țărăniștii care acceptaseră să facă parte din primul partid unic (Frontul Renașterii Naționale) fuseseră excluși din PNȚ, astfel încît din guvernul ”de coaliție” Antonescu-legionari nu făcea parte nici un țărănist. Pe vremea aceea a face opoziție era o atitudine curajoasă și riscantă, mai ales pentru că (după cum se va vedea) legionarii (lui Horia Sima) aveau să își plătească polițele față de țărăniști. O zi mai tîrziu, după ce a fost făcut public ordinul regal privind statul național-legionar și instalarea lui Antonescu și Horia Sima în fruntea statului, ”Maniu înaintează un protest vehement scris împotriva acestor decrete abuzive în care precizează că nu recunoaște dizolvarea Partidului Național Țărănesc și cere respectarea așezămintelor fundamentale ale Statului.”
Pe 18 septembrie 1940, de față cu martori, fruntași ai partidului, apropiați, Maniu a dat dovadă de clarviziune în analizarea relațiilor dintre Antonescu și legionari, prevăzînd conflictul ce se va consuma trei luni mai tîrziu între două facțiuni aflate în concurență pentru cîștigarea sprijinului nazist, precum și consecințele negative pentru țară, indiferent de deznodămînt:
”Masă la Mihai Popovici cu Leucuția, Valer Moldovan, Valentin Poruțiu, Ilie Lazăr, Romul Pop, Penescu, Maniu își exprimă regretul pentru alunecarea generalului Antonescu în brațele nemților și blamul pentru simbioza lui cu Sima și acoliții acestuia. Cred că o asemenea combinație nu are sorți de supraviețuire și că unul dintre cei doi parteneri își va <<mânca>> asociatul. Depinde de opțiunea nemților. În cazul cînd aceștia vor încerca să-i susțină pe <<simiști,>> s-ar putea ca violența și ambiția lui Antonescu, sprijinite de armată, să determine un război civil. Dacă nemții, însă, sesizînd incapacitatea lui Sima și a acoliților lui, precum și disensiunile dintre legionari, îi vor abandona pe acești, Antonescu va reuși să se scuture de ei fără dificultate. În acest din urmă caz, Antonescu singur, repudiat de partidele politice serioase, fără sprijin în mase, îl va imita pe Carol, instalîndu-și dictatura personală, sprijinită din afară de nemți. În amîndouă perspectivele, țara românească nu va avea decît de suferit.”
În frecvente ocazii, Coposu a semnalat în jurnal afirmații ale lui Maniu care s-au dovedit profetice, unele în chestiuni minore, dar cele mai multe în chestiuni majore. Într-adevăr, România avea să fie în pragul unui război civil, după declanșarea rebeliunii legionare. Anterior însă legionarii ”simiști” aveau să dea măsura caracterului criminal al viziunii și politicilor promovate de ei, iar PNȚ a fost transformat într-o țintă. În ceea ce îl privește pe Ion Antonescu, ”repudierea” sa de către ”partidele politice serioase” și rămînerea ”fără sprijin de mase” aveau să fie atenuate și amînate datorită atacării Uniunii Sovietice de către cel de-al Treilea Reich, în ciuda Pactului de neagresiune. Recucerirea teritoriilor ocupate ilegal de sovietici a fost privită cu entuziasm de întreaga societate. Maniu anticipa că Anglia va fi victorioasă în război, dar fiind un om de onoare nu avea cum să anticipeze că unul dintre semnatarii pactului de neagresiune, Germania hitleristă, își va încălca înțelegerea. Oricum, exact în acea perioadă, cînd se instaurase statul național-legionar, a avut loc o întîlnire cu adevărat excepțională între liderul opoziției democratice din România și un emisar al guvernului britanic, după cum ne informează Coposu, pe 13 octombrie 1940:
”Președintele are întîlnire cu Gardyne de Chastelain, pe Dorobanți, la Ștefănescu [Mosorel]. Preocupat de invadarea țării de către nemți și cu perspectivele guvernării legionare, de Chastelain afirmă nevoia imperioasă, motivată de situația internațională, ca Maniu să plece în străinătate, să se pună la adăpost și să dirijeze de acolo opoziția antihitleristă din România, paralel cu acțiunea dirijată de guvernul britanic. De Chastelain este însoțit de Bill Burland și se pretinde a fi mandatar al guvernului său. Maniu își manifestă dorința de a sta de vorbă cu Sir Reginald Hoare. Principial, consideră că ideea unei reprezentanțe românești în străinătate este în vederile sale, dar că personal dorește că conducă din interior rezistența românească, socotind că prezența lui în țară este indispensabilă.”
Nici Maniu, nici Coposu nu știau în acel moment că stăteau de vorbă cu un înalt ofițer al serviciilor secrete britanice. Gardyne de Chastelain lucrase anterior în România, la societatea petrolieră Unirea, o filială a companiei britanice Anglo-Iranian Oil Company (în 1954 și-a schimbat numele în British Petroleum, una dintre companiile petroliere gigantice din lume), în cadrul căreia ajunsese într-o poziție de conducere. După începerea războiului, el devenise ofițer al unui serviciu secret britanic abia înființat (altul decît MI5 și MI6, și cu alte funcții, deci nu un simplu serviciu de ”spionaj”), despre nu știa aproape nimeni în lume, nici măcar în Anglia, cu excepția unor demnitari din cercul interior al lui Churchill. Am să reiau în episodul cu serviciile secrete această întîlnire, cu detalii lămuritoare. Semnificativ este că în momentul critic în care România devenise un stat fascist, cu perspectiva ca legionarii să guverneze pe termen lung, iar Antonescu își dăduse acordul (pe 7 septembrie 1940) ca misiunea militară germană să intre în România pe termen nedeterminat (miza era controlul asupra cîmpurilor petrolifere din Valea Prahovei, precum și accesul la substanțialele resurse agricole românești), guvernul britanic l-a contactat pe Iuliu Maniu. Atunci s-a turnat fundamentul negocierilor ulterioare pentru scoaterea României din alianța cu Germania hitleristă, care avea să fie preocuparea principală a liderului țărănist din următorii ani.
Marea Britanie era în război cu Germania lui Hitler, care deja ocupase Polonia (în cîrdășie cu Rusia comunistă a lui Stalin), Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda, Luxemburg, o mare parte din Franța; ca preludiu la ”Bătălia Angliei” (de fapt a întregului Regat Unit), germanii ocupaseră insulele Channel, și începuseră bombardarea masivă a Regatului Unit. Rămași singuri, fără aliați, fără sprijinul altor state, britanicii și-au intensificat în acel context eforturile de organizare a rezistenței antihitleriste în întreaga Europă. Aproape toate statele enumerate mai sus, plus Cehoslovacia ocupată anterior, fuseseră încurajate de către noul premier Winston Churchill și de guvernul britanic să formeze la Londra guverne în exil. În jurnalul lui Coposu se vorbește despre ”ideea unei reprezentanțe românești în străinătate.” În același timp, în toată Europa ocupată de naziști britanicii organizau și/sau colaborau cu forțele rezistenței antihitleriste alcătuite din cei care de voie, de nevoie, rămăseseră în țările lor ocupate.
În spirit patriotic, Iuliu Maniu a refuzat ideea conducerii din afara țării a unui guvern în exil. Încă dinainte să fie atrasă în aventura megalomanică hitleristă de invadare și ocupare a Uniunii Sovietice, care s-a dovedit fatală pentru România, ”Președintele” (cum îl denumește constant Coposu) a optat pentru ”conducerea din interior a rezistenței românești.” Prin invitarea sa la Londra, unde ar fi trebuit să se pună la adăpost și ”să dirijeze de acolo opoziția antihitleristă din Români”, britanicii îi recunoșteau lui Maniu statutul de lider incontestabil al României democratice trecute în opoziție. Tot în spirit contrafactual, nu poți să nu te întrebi cum ar fi decurs totul în România dacă marele patriot pleca la Londra. În seara aceleiași zile, povestește Coposu, ”Ilie Lazăr ne aduce bilete la spectacolul lui (Constantin) Tănase. Plec cu Președintele care mai e însoțit de Ilie Lazăr și Mara, Aurel Leucuția, Mișu Fotino, Romul Pop. Ocupăm șase fotolii în față. La intrarea în sala arhiplină, spectatorii prezenți se ridică în picioare și aplaudă.” Aceste manifestări spontane arătau cît era de iubit și de respectat Iuliu Maniu în țara sa. Coposu își continuă relatarea:
”După spectacol, mergem în grup la masă la Continental. Vedem în restaurant și cîțiva ofițeri nemți în uniformă. Maniu ne spune convins: <<Nu poate fi vorba de nici un dubiu. Anglia va cîștiga războiul. Trebuie să facem tot ce se poate în sprijinirea aliaților noștri firești. Supremația hitleristă este trecătoare. Aliații ne vor ajuta să ne reîntregim țara sfîrtecată.>> Față de blamul exprimat de Leucuția în legătură cu invitarea trupelor germane în România, Maniu observă că prezența acestora la noi poate să ne servească argumentul că suntem o țară ocupată și asimilabilă, ca regim postbelic, cu Cehoslovacia.”
Din păcate, în ciuda angajamentului ferm al lui Maniu de partea Angliei și a riscurilor pe care acesta și le va asuma, ceea ce urma să se întîmple în următorii ani a condus la pierderea oricărei șanse ca ”aliații” să ”ne ajute să reîntregim țara sfîrtecată.” Considerente geopolitice și interese ”superioare” față de interesele și drepturile statelor mici aveau să altereze statutul geopolitic și moral al puterilor occidentale, de unde și incertitudinile lui Maniu privind încrederea în ”aliați.” Planurile concrete ale “Președintelui” de a trimite în străinătate un reprezentant de calibru în locul său aveau să fie dejucate de legionari.
Pe 5 noiembrie 1940, Coposu relatează: ”Luăm masa la Madgearu. Doamna Ecaterina a pregătit pentru Președinte un rasol de legume și indiene. La masă se discută despre perspectiva plecării lui Madgeanu la Istanbul, în vederea organizării unui comitet al rezistenței naționale. Madgearu, invocînd pretextul unei vizite de documentare științifică, urmează să plece, cu aprobare, în Bulgaia și acolo să treacă în Turcia în scopul urmărit de Președinte.”
Pe 6 noiembrie 1940, are loc o altă întîlnire cu un reprezentat al guvernului britanic: ”Maniu se întîlnește cu Sir Reginald Hoare, la legația britanică. Se discută situația din România și necesitatea constituirii, în străinătate, a unui Comitet român de rezistență. Hoare avansează perspectiva ca respectivul comitet să fie recunoscut de guvernul britanic drept reprezentant legal al României, considerată țară ocupată, cu guvern nereprezentativ, lipsit de girul opiniei publice și impus de nemți. Maniu își exprimă părerea că cea mai indicată personalitate din străinătate ar fi Virgil Madgearu. Hoare crede că ar fi indicată plecarea lui Maniu. Președintele înfățișează argumentele care impun prezența lui în țară, în calitate de conducător al opoziției, precizează că îndepărtarea lui ar provoca o demoralizare dăunătoare a opiniei publice și îl roagă pe ministrul englez să susțină pe lîngă guvernul său soluția Madgearu.”
La trei săptămîni după întîlnirea cu ambasadorul britanic, în care ”Președintele” a insistat ca Virgil Madgearu să fie reprezentatul în străinătate al intereselor României, adică pe 27 noiembrie 1940, s-a petrecut ridicarea acestuia din urmă de la locuința sa de către legionari și asasinarea sa. A urmat asasinarea (în aceea zi și de către aceeași ”echipă a morții”) a marelui istoric Nicolae Iorga, alt fost membru al PNȚ, iar apoi asasinatele legionare de la penitenciarul Jilava. Mă voi ocupa pe larg de toate acestea în varianta lărgită a comentariului din carte, altminteri s-ar tripla numărul de pagini ale acestui episod, adresînd invitația celor care nu au avut ocazia să o facă pînă acum să citească Jurnalul interzis scris de Corneliu Coposu, în care respectivele evenimente ocupă pagini întregi. Aflăm din jurnal că profesorul Madgearu lucra la un studiu în care combătea ”cu argumente științifice, teza hitleristă de organizare economică a sud-estului european”[3]. Coposu primește două pistoale Browning de la colonelul Rioșianu pentru a-i asigura securitatea lui Maniu, după care este trimis în audiență la Horia Sima, care neagă orice amestec în răpirea lui Madgearu. După descoperirea cadavrelor celor asasinați, Maniu ”crede că asasinarea lui Madgearu ar fi fost ordonată de Himmler.”
Sunt destule semne de întrebare legate de nenumăratele evenimente tulburi petrecute în scurta istorie a statului național-legionar. Este greu de crezut că a fost o simplă coincidență uciderea lui Madgearu exact după ce Maniu a hotărît (de comun acord cu partenerii britanici) să îl trimită în străinătate ca un conducător al guvernului din exil. După cum am menționat și voi reveni, Maniu se afla sub permanenta supraveghere a Siguranței, care a prins de veste despre mișcările sale diplomatice nonconvenționale. Morozov fusese arestat și avea să fie asasinat chiar de către legionari, iar în fruntea Siguranței în acel moment se afla prințul Alecu Ghyka, un notoriu legionar și descendent al familiilor domnitoare din Moldova și Țara Românească. În plus, Maniu își motivează teza asasinării liderului din ordinul lui Himmler prin faptul că ”Gestapo-ul ar fi dibuit intenția de plecare în străinătate a lui Madgearu, împrejurare care, adăugînd la dosarul ostilității hitleriste împotriva secretarului general prezenței în Occident a unui adversar de talie al expansionismului economic german, ar fi determinat grăbirea executării lui brutale.”
Iuliu Maniu însuși intrase în vizorul lui Adolf Hitler, care în viitoarele întîniri cu Ion Antonescu avea să-i ceară socoteală acestuia cu privire la contactele liderului opoziției române cu aliații. Spre cinstea sa și tocmai pentru că era bine informat de negocierile duse de liderul țărănist cu ”aliații”, mareșalul l-a protejat atît pe liderul opoziției, cît și pe trimișii serviciilor secrete britanice capturați în România cu misiunea de a-l asista pe ”Sfinxul din Bădăcin” în încercarea sa de a scoate țara din alianța cu al Treilea Reich. Dar despre aceasta în penultimul episod.
NOTE
[1] Acest comentariu-recenzie de carte se bazează pe notele mele de lectură la volumul Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis, 1936-1947, 1953, 1967-1983, ediție îngrijită și prefață de Doina Alexandru (București: Editura Vremea, 2014). Mă refer la text în formula Jurnalul interzis
[2] Relațiile dintre Iuliu Maniu și serviciile secrete românești și internaționale au fost extrem de complexe, ceea ce mă obligă să le analizez temeinic în carte. În cadrul acestui foileton mă voi concentra asupra relațiilor liderului țărănist cu serviciile secrete britanice, pe care istoricii români și occidentali, la fel precum acuzatorii săi comuniști și stăpînii lor de la Kremlin, le-au interpretat greșit – misinterpretation – în sensul că Maniu ar fi fost ”agent” britanic. Asemenea interpretări arată nu doar neînțelegerea muncii de intelligence în condițiile absolut speciale de război și de operare în Europa aflată sub dominație nazistă, dar mai ales a felului în care a funcționat Rezistența antinazistă pe continent, iar în particular în România (care nu era ocupată, ci un stat aliat) în timpul celui de-al doilea război mondial.
[3] Peste numai cîțiva ani, dictatorul comunist Stalin avea să încerce reorganizarea economică a aceluiași spațiu în conformitate cu dogmele sovietice.
Excelent acest episod. Aștept cu nerăbdare cartea despre Maniu.