Gânduri despre anul pre-electoral (I)

Puținele sondaje care apar în România ne arată o populație mai degrabă resemnată decât revoltată. Trecerea de la o stare la alta riscă însă să aibă loc până la următoarele alegeri. Deocamdată, conform ultimului Eurobarometru, românii sunt printre europenii care cred că războiul de la Est îi va afecta cel mai puțin în viața lor de zi cu zi. E o dovadă de auto-iluzionare colectivă. 

Inflația a avut deja un impact social semnificativ, dar persistența și consecințele profunde ale acesteia asupra puterii de cumpărare și a celor care au economii vor fi conștientizate treptat. Nemulțumirea socială va deveni elementul central al dezbaterii publice și politice. Mass-media sedate de sponsorizări instituționale și partinice reușește încă, pentru cât timp vom vedea, să impună o agendă politică dominată de subiecte secundare. E posibil să asistăm la o creștere semnificativă a sărăciei, dar pentru guvernanți marele pericol nu va veni de aici. Va veni din partea unei clase de mijloc care s-a obișnuit cu o creștere constantă a nivelului său de trai și a valorii patrimoniului său, o clasă în mare parte dependentă de credite care devin mai greu de obținut și mai costisitoare. Inflația semnificativă e o realitate pe care majoritatea membrilor acestei categorii nu o cunoșteau până acum, nu știm cum se vor adapta. Așa că nu putem știi nici cum vor reacționa față de nivelul politic: în stradă? La urne? Plecând din țară? Probabil societatea va utiliza toate supapele care ar trebui să ducă la o formă de reechilibrare pe alt palier. Dar e greu de crezut că această reechilibrare nu va duce și la schimbări de comportament politic legate de interesul pentru participarea la alegeri și de importanța votului de protest.

Exercițiul electoral din 2024 se anunță unul foarte delicat nu numai pentru guvernanți și pentru întreaga clasă politică, ci în general pentru toți cei care dețin puterea instituțională, militară,  economică, mediatică. Și la acest nivel va exista o dorință de resetare a zonelor de influență, echilibrul de dorit pe hârtie, în diverse birouri, proclamat diplomatic sau în contracte politice are mari șanse să dispară în apropierea momentului electoral. 

Dacă este adevărat că nu poți minți pe toată lumea tot timpul, e posibil să avem o formă de moment al adevărului: fie vor fi alegeri competitive, radical diferite spre exemplu de prezidențialele din 2019 în care PSD-ul i-a făcut președintelui cadou candidata Viorica Dăncilă; fie mimarea democrației va continua imperturbabil, atunci contrastul cu nemulțumirea socială va fi nu numai vizibil, ci și obscen.

Deunăzi unul dintre principalii ideologi ai sistemului, Vasile Dîncu, îndemna partidele importante să devină suveraniste, vezi Doamne ca să nu fie lăsat numai unuia monopolul naționalismului. Îndemnul trebuie văzut în context: inflația de discursuri patriotarde din jurul amânării intrării noastre în spațiul Schengen a fost pilotată chiar de guvernanți și de vectorii lor mediatici. Îndemnul este deci post-factum, e de fapt o încercare de a legitima o strategie care este demarată de ceva timp. E marele paradox al mandatelor Iohannis: un președinte ales pentru că reprezenta pro-europenismul în fața unui Ponta care redescoperise naționalismul neaoș, devine șeful Statului sub pulpana căruia e lansat din incubator direct în Parlament un AUR strălucitor, apoi își face loc în discursul unor oficiali o formă naționalism, una evident mai puțin virulentă decât cea al talentatului actor politic Simion.   

Pe de o parte, se denunță legionarismul, pe de altă parte, el este (re)inventat, văzusem asta și în anii 1990, rețetele de succes nu se schimbă. Așa autoritățile și partidele de la guvernare se află atât în luptă împotriva extremismului, cât și în situația de avea, prin AUR, un fals adversar ce poate strânge o mare parte a eventualilor revoltați din 2023-2024. Deși mulți “idioți utili” se duc după fentă, strategia prea e cusută cu ața serviciilor ca să nu se întoarcă împotriva strategilor.

Întrebarea este dacă atât PNL cât și PSD pot câștiga concomitent din aceste contorsiuni, din acest joc fals. Iar răspunsul la această întrebare ne duce spre povestea rotativei din următoarele luni. Pe de o parte, este clar că  partea lucidă a PNL vede riscul unui adevărat colaps electoral. Poate nu este scenariul cel mai probabil, dar e cel puțin una dintre posibilități ca cei sacrificați să fie “liberalii”. Pentru a îndepărta acest spectru, tentația este foarte mare ca să vrea ca alegerile  generale să nu-i prindă la putere. Pe de altă parte, mulți au trecut prin experiența localelor din 2012, atunci când pierderea guvernării de către PDL a accelerat semnificativ înfrângerea acelui partid la locale, fenomen care a agravat-o și pe cea de la alegerile legislative de după câteva luni. În plus, PNL-ul va avea în continuare președintele, deci faptul că nu mai are Premierul nu va schimba percepția că este un partid responsabil de politica Guvernului.  Ar trebui să urmeze o plecare de la guvernare, dar fuga ar risca să fie mai mult rușinoasă decât sănătoasă. Asta în timp ce, spre exemplu, un ipotetic prim-ministru PSD își poate oricând depune mandatul în funcție de interesul electoral de moment.

Putem construi multe scenarii complicate, clar este însă că actorii politici Iohannis, Ciuca, Ciolacu nu sunt temperamental înclinați să provoace crize, ceea ce nu e o garanție absolută, dar e semnificativ. În plus, contextul geopolitic tinde și el să împingă spre sfârșitul anulului sau spre 2024 posibile crize guvernamentale, iar acestea teoretic pot să nici nu se producă în măsura în care electoratul se dovedește definitiv domesticit. Este oricum pariul făcut de liderii citați mai devreme. Întrebarea este dacă partidele sunt actori autonomi care pot contrazice calculele de la nivel înalt. E probabil ca fiecare să-și rezerve dreptul de a deveni mult mai nărăvaș o dată cu apropierea diverselor tipuri de alegeri.

Palmele bătute la București s-ar putea să fie sincere, dar acordurile să nu fie durabile din cauza dinamicii evenimentelor și a raporturilor de forță din interiorul partidelor respective. Argumentele celor care acum un an pronosticau eronat o viață foarte scurtă guvernării PNL-PSD, de câteva luni, se pot dovedi acum corecte. Deocamdată forțele centripete s-au dovedit net mai puternice decât cele centrifuge, nu înseamnă însă că apropierea momentului electoral nu poate aduce surprize. E suficient un eveniment major ca toți actorii politici importanți, dar și opinia publică, să vadă situația cu alți ochi. Viața politică postcomunistă are mai multe astfel de momente-cheie. În plus, nimeni nu a testat durabil capacitatea unui duopol politic, majoritar perceput ca incompetent și corupt, de a păstra indefinit controlul situației. Semi-democrația românească a funcționat un timp datorită alternanțelor, ele produceau legitimitatea necesară în urma unor alegeri cât de cât competitive. Nici măcar aparența acestei situații nu mai poate fi păstrată dacă duopolul chiar funcționează până la alegerile din 2024 și după. În această logică chiar dacă principalele partide și-ar regăsi interesele în păstrarea coaliției, o parte dintre susținătorii și sponsorii lor pot avea tentația de a găsi alte soluții, care nu pun în pericol un motor al legitimării electorale și așa fragil. Nu pasiunea democratică, ci nevoia de stabilitatea socială poate strica jocurile de la nivelul partidelor.

Scenariul pe hârtie ne spune că în această primăvară PNL-ul va merge ca mielul la tăiere: cedarea conducerii Guvernului s-ar putea să fie definitivă. PNL ar urma să legitimeze un nou guvern PSD sperând că salvarea în 2024 va veni chiar de la “social-democrați”. Ce garanții poate primi PNL? E aproape incredibil că va merge încă o dată pe mâna unui Iohannis care, iată, se decredibilizează accelerat spre sfârșitul mandatelor sale. Putem înțelege de ce Iohannis are nevoie disperată de garanțiile PSD, în același timp, la nivel teoretic, PNL-ul poate ieși din această capcană neacceptând să mai fie condus de la Cotroceni. Ar fi o manevră desigur riscantă, mai ales pentru unii lideri ce probabil se simt vulnerabili. Deocamdată acest scenariu e practic irealizabil pentru că Iohannis și-a impus generalul în rezervă la șefia partidului și a guvernului. Întrebarea este în ce măsură această relație de subordonare a PNL în fața șefului Statului va funcționa dacă Nicolae Ciucă nu mai este Premier. 

Pe partea PSD-ului, lucrurile sunt mai simple pentru că partidul nu riscă apocalipsa electorală în 2024. În negocierile despre care se spune că au loc acum își pot maximiza influența la nivelul ministerelor, pot accepta o amânare a schimbării Premierului, Marcel Ciolacu poate mima o atitudine relaxată și lipsa dorinței de a prelua rapid conducerea guvernului. putem însă bănui, indiferent de mesajele ambigue ale liderilor săi, că partidul așteaptă de fapt cu sufletul la gură situația în care președintele său, ar fi ilogic să fie altcineva, preia conducerea guvernului. Acum, peste șase luni, peste 12 luni. Ar fi ca o revanșă istorică și, prin implicita umilire a lui Iohannis, o ultimă umilire a electoratului anti-PSD. Puterea ar reveni titularului ei cel mai legitim în Republica iliesciană. În mentalitatea dominantă la nivelul PSD-ului, riscurile preluării puterii pălesc în fața semnalului de forță pe care l-ar transmite o astfel de preluare a puterii nu numai la nivelul Palatului Victoria, ci și din mâinile titularului  de facto al acesteia, din cele ale șefului Statului. 

Va purcede Iohannis la o astfel de abdicare, sau este într-un angrenaj în care nici nu mai are de ales? Va accepta PNL-ul consecințele unei eventuale abdicări prezidențiale? Sau și în acest caz e un angrenaj suicidar politic ce s-a declanșat chiar atunci când l-a împins pe Iohannis către Cotroceni? Pe de altă parte, poate PSD-ul să riște intrarea în perioada electorală fără a putea controla organizarea și ordinea în care vor avea loc diversele alegeri? Ce alte garanții poate primi PSD în afară de acelea pe care i le-ar da chiar nominalizarea încă de pe acum a unui Prim-ministru? Poate PSD să riște repetarea situației din 2004 sau 2020 când a câștigat parlamentarele, dar nu a putut să aibă Premierul? 

Toate aceste întrebări sunt însă foarte departe de așteptările pe care societatea le poate avea de la oamenii politici. Sigur, sondajele ne-ar arăta că așteptările aparent sunt nule, că resemnarea e ultra-majoritară. Perioada pre-electorală poate schimba această percepție. Imaginea statică de azi s-ar putea să-i înșele pe cei care pariază pe soliditatea duopolului politic, resemnarea socială chiar se poate transforma în revoltă.