La doar câteva zile după moartea lui Stalin, de la 15 martie până la 8 (sau, conform altor surse, 20) octombrie 1953, instituția cenzurii sovietice, Glavlit, va fi preluată de organele securităţii, devenind Direcţia generală nr. 11, la dorinţa lui Lavrenti Beria de a concentra toată puterea în mâinile sale. De altfel, ambele instituții, securitatea și cenzura, aveau mai multe atribuții comune și concurau între ele, fiind coordonate de partid, iar proiectul de transfer al Glavlit-ului către Ministerul de Interne al URSS a existat încă din 1952, dar Stalin privea cu suspiciune dorința poliţiei secrete de a-și spori puterea și l-a respins. După înlăturarea lui Beria, care va fi arestat, apoi împușcat, Glavlit îşi va revendica „drepturile” ierarhice şi va reveni la statutul anterior, echivalent unui minister independent, subordonându-se Consiliului de Miniştri. Până la desființarea URSS din 1991, Glavlit a suferit câteva modificări, dar fără a mai deveni vreodată simplu departament al securității.
În primii ani de putere comunistă în România, aceste două instituții, înființate după model sovietic, s-au aflat într-o relație de bună colaborare. Anumite funcţii ale cenzurii dublau sau imitau activitatea organelor de securitate (un exemplu: la poştă un cenzor controla cărţile şi revistele, iar un securist, scrisorile, dacă o persoană primea un ziar şi o scrisoare, cenzorul citea doar ziarul, de scrisoare nu se atingea, controlul corespondenţei private nu intra în atribuţiile lui). Tot aici e cazul să menţionăm şi modul în care cenzorii îşi recrutau cadrele, atunci când nu le primeau direct de la comitetele de partid. Cenzura era un organ secret şi, activând aproape clandestin, nu putea angaja în mod obişnuit oamenii de care avea nevoie. Instructorii de la Unitatea „Instructaj-Control” a DGPT (Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor=instituția cenzurii în România) recrutau oamenii la fel ca ofițerii organelor securităţii, iar cei vizați care refuzau orice angajament nu știau, de fapt, din partea cărei instituții venea propunerea. Cazurile dificile ale cenzurii erau „rezolvate” cu ajutorul securităţii, așa cum reiese din „Nota” DGPT din 3. I. 1952: „Delegatul dela Mediaş ne informează în raportul pe Decembrie 1951, că acum o lună staţia locală de radioamplificare a transmis câteva minute – din vina responsabilului staţiei – emisiunea «Vocea Americei». Organele securităţii cercetează cazul.”
În România, moartea lui Stalin nu afectează instituția cenzurii, așa cum s-a întâmplat în alte state ale blocului sovietic (în Bulgaria, Glavlit a fost desființat, de pildă). Din documentele acestei perioade, nu reiese subordonarea cenzurii de către securitate, iar gradul de independenţă al DGPT era destul de ridicat. Situația se schimbă odată cu moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej și cu venirea lui N. Ceușescu la putere. Pe la mijlocul anilor ’60, vom remarca implicarea tot mai intensă a organelor represive în viaţa internă a cenzurii. În arhiva DGPT, există documente conform cărora organele securităţii întocmeau liste cu cenzorii care aveau acces la secretul de stat, făceau adevărate „razii” de control, soldate cu avertismente și pedepse, care nu se practicau în primii ani de activitate ai instituţiei („În perioada 15-30 XII. 1966, la biroul Documente Secrete din DGPT a fost efectuat un control pe linia păstrării secretului de stat, de către organele Ministerului Afacerilor Interne”). În anii ’70, în urma unor noi legi privind „apărarea secretului de stat”, acest control se intensifică, se generalizează, fiind impus la ordinele Partidului şi ale Securităţii. În 1975, DGPT devine CPT – Comitetul pentru Presă și Tipărituri, cu atribuții nu neapărat mai puține, dar mai lipsite de consistență, în favoarea organelor de partid, ale securității și editurilor. De aici până la desființarea instituției din 1977 nu a fost decât un pas. Pe de o parte, desființarea DGPT nu a presupus că dispare cenzura, funcțiile ei au fost preluate rapid de instituțiile interesate și procedeele nu s-au schimbat; iar, pe de altă parte, această desființare instituțională nu a fost una simbolică, instituția ca atare nu a mai existat după 1977, toți angajații ei, câteva sute, au fost transferați, la fel au fost „transferate” mobilierul și automobilele cu care cenzorii de la secția Presă (care lucrau noaptea) erau duși acasă.
Există mai multe păreri privind acest moment: distanțarea lui Ceaușescu de URSS, dorința lui de a părea democrat într-o perioadă de deschidere față de Vest, economisirea resurselor (până a ajunge la DGPT, manuscrisele treceau printr-un șir lung de cenzori neoficiali și nu mai era nimic subversiv și cenzurabil în ultimele etape) etc. Cert e că după un scurt moment de efuziune și entuziasm, se ajunge la concluzia că acum cenzura e mai dură, că nimic nu s-a schimbat. Făcând abstracție de principiul clasic, îndelung testat, cu succes respectat chiar și de Stalin, „duobus certantibus, tertius gaudet”, Ceaușescu desființează cenzura și întărește astfel securitatea. Mai amintim și de „divide et impera”, de care iarăși a făcut abstracție Ceaușescu, când a desființat o instituție cu rolul ei în echilibrul puterii. Un alt subiect de discuție ar fi în ce măsură securitatea a fost implicată (că direct interesată a fost!) în desființarea DGPT din 1977. Și în ce măsură acumularea puterii în mâinile securității a dus la slăbirea partidului și la căderea lui Ceaușescu însuși.
