[Cosmin Budeancă]: Detaliați puțin, vă rugăm, întâlnirea cu mama dumneavoastră!
I-am povestit cum n-am avut mâncare, de taică-meu cătrăiește, că îi la Țibolovka, și câte și mai câte…Și zice mama: Vai, tocmai azi îi 23 august, îi ziua ta de naștere! Și vă spun, când îi ziua mea de naștere… plâng… (plânge – n.e.) Și n-o mai trecut chiar multă vreme, până în ’44, și io am stat cu mama acolo pe priciu-ăla. Și maică-mea, cum vă spun, foarte curajoasă, fuja și lucra la câmp la țărani pentru o bucată de pâine, de ceva, o țâră arpacașă, câțiva cartofi fierți… Și coji de cartofi… și-elea or fost bune… Și, totuși, deși am fost cu ea, dejaba, că m-am îmbolnăvit foarte rău. Am avut un șoc de-mi făcea impresie că cineva-i în spatele meu. Și chiar una din lagăr, nu știu cum o pus mâna pe mine… de n-am urlat… de n-am zbierat… la disperare… Sâmțeam că cineva îi în spate… Și încet mi-o trecut. Și într-o perioadă, am uitat numele… am avut așa ca o amnezie…
[C.B.]: De asistență medicala… nici nu cred că putea fi vorba, nu?
Doamne ferește! Doamne ferește! Am căpătat și râie… Mi s-or umflat mâinile de la râie, da’ nu știu ce râie o fost, că se făceau beșici de puroi… poate și din cauză c-am fost nehrănită… Dar, totuși, am fost cu mama… În lagăru’ de copii o fost și tifos. Cred că și io am avut, da’ cine te-o controlat? Am avut febră și vă spun c-am stat așe… (arată cum tremura – n.e.) unu-ntr-altu… Și, să mă scuzați de expresie… din fund o mers apă chioară, așa, verde… Dizenterie… Da’ am scăpat. Vă spun că odată or scos copiii să vadă câți or mai rămas și io n-am mai putut ieși. Și-acolo or fost morții, într-o cameră, i-aduna două-trei zile, după care venea o căruță și o încărca cu vârf. Și am stat între morți singură… da’ nu mi-o fost frică, că mortu’ nu-ți face nimic… ce-l viu îți face…
Și la un moment dat o apărut o boală, și o prietenă de-a mea, tot evreică, într-o zi zice că o doare buza… Ce-o fi având, Doamne? Ce are? Ce are? I s-o înrăutățit situația și i s-o făcut câteva beșici albe acolo în interiorul buzei… Aia o durat o lună și ceva de zile, și nu durmea noaptea, plânjea, nu mai putea de durere… și io ’negrit partea din afară ca pân’ la urmă să-i pice buza… Pe ormă o vin’t cineva și s-o uitat la noi în gură și ne-o izolat. Și am avut și io beșici, da’ în gură, și m-o durut, da’ am scăpat. Am stat vreo două săptămâni separat și am scăpat… Am avut zile. Și io mă mir câteodată… Poate credința m-o țânut, că de nu mă rugam… Mă rugam la Dumnezău: Ajută-mă, Doamne, să nu mor flămândă! Să nu mor flămândă! Asta m-am rugat…
[C.B.]: Cum v-ați eliberat din lagăr?
În ’44, în februarie, martie, or intrat rușii și… am fost liberi cum s-ar zâce… nu ne-a mai fost frică că vine și ne omoară. Și n-o trecut multă vreme și cum taică-meu aflase de mama că unde e, ne-am trezit cu el. O venit pe jos douășpe zile… Făcea câte 5-6-10 km, să oprea, dormea pe câmp, găsea o ceapă, găsa ceva… o trăit cum o putut și o ajuns la noi. Și atunci am fost, cum s-ar zâce, fericită. Fiecare era îmbrăcat cu niște haine de sac… Vai! Și io am avut sfetăruțu’ ăla și rochiuț-aia… Și am țânut la sfetăru-ăla ca la o comoară… Și am mai stat acolo până am auzât că Cernăuțiu s-o ocupat de ruși. Hai să merem acasă! Cu ce? Pe jos câte-un 10 kilometri… Bagaj mare n-am avut, Doamne mulțam, că n-am avut ce căra, decât hainele de pe noi. Ne-am dus câțiva kilometri, ne-am oprit, erau încă bombardamente… Stăteai într-o gară, așteptai poate-un tren, să meri barem un 10-15 kilometri… Venea trenu’ plin de răniți… Și așa am mers, poate, două-trei săptămâni, câte-o-țâră, câte-o-țâră, pân-am ajuns în Cernăuți… Și orașul o fost deja ocupat de ruși…
Când ne-am întors… Vai și-amar! Din casa noastră n-am mai găsât decât fundația, altceva nimic. Tot o fost stricat. No, ne-am necăjit, am stat la o mătușă de-a mea care o ajuns înaintea noastră, că o fost în alt lagăr. Vă spun că o fost în toată Ucraina lagăre… Ea o ajuns înainte și-o avut o cameră și-o bucătărie, și-am stat și noi cu ei, acolo, pe jos. Cine-o avut mobilă? Doamne ferește! Și s-o dus mama la vecinii care i-am avut noi, chiar români, că o lăsat la ei când o plecat perini, dune… La noi așa să obișnuia, să te-acoperi cu dună pe vreme-aia… Și ăia mi-o’ mai dat și mie vreo două rochițe. Aia o fost în ’44 deja, da’ o fost încă greu, o fost încă război, că s-o gătat în ’45 în 9 mai mi se pare… Și era foarte greu și la ruși. N-ai avut unde să lucri, și n-or țânut cont că am fost în lagăr, să ne ajute… Nu! De exemplu, dacă ai avut copii până la șepte ani nu te-o deranjat nimeni, da’ dacă copilu’ o fost mai mare, te lua și te trimitea la lucru pe la Ural (sic!), la Dombas, să construiești Rusia. Și mama săraca o lucrat într-un restaurant și s-o dus la spital și doctorii când o văzut că io sunt așa slabă, i-o dat o hârtie că-i însărcinată de trei luni. Atuncea cu femei gravide n-or avut treabă. Apăi hârti-aia o țânut pân’ s-o gătat războiu’. Și eu am fost foarte bolnavă. Am fost internată-n spital atuncea și mi-o dat foarte multe medicamente, c-o zâs că dac-am scăpat io de-acolo din ghiarele morții, trăbă să trăiesc. Am avut 10 ani și douășpe kile… Piele și os am fost. Și o zâs că sunt scăpată de pericol și pot să mă duc acasă… Și nici io n-am vrut să mai stau la spital…
În ’45 când s-o gătat războiu’ o fost bucurie pentru tătă lumea… Știți? No, și din toamnă, din ’45, o zâs că la evreii care vor să plece în România le dă pașaport, le dă viză. De-aici din România s-o putut pleca în Israel, da’ de la ruși nu. Și noi ce-am avut de pierdut? Vorb-aia, casă nu, bani nu, nimica nu… Zice taică-meu: Apăi, hai să merem și poate plecăm în Israel, ce să mai stăm aici după atâta suferință, după ce-am pierdut casa, am pierdut copiii… Și în 6 mai ’46 am ajuns în Orăștie… repatriați, nu refugiați, că am venit cu acte în regulă.
[C.B.]: Cum de ați ales tocmai Orăștia?
N-am ales, așa am primit. Noi am mers în Siret, că acolo o fost granița, și de-acolo pe samă că ei o’ știut locurile și n-or repartizat. Și ne-o dat și-un pic de ajutor de la comunitatea evreiască. O sumă mică de bani, s-avem cu ce supraviețui vreo lună de zile… Atuncea o fost mulți care or fost repartizați la Deva, alții la Timișoara… Noi n-am auzit de Orăștie veci! Și am stat la Siret vreo săptămână, apăi plus drumu’, că vreo două-trei zile am călătorit. Da’ de la Siret încoace am călătorit gratis, da’ tot în bou-vagoane de-lea… Apăi o mers trenu’ un ceas, două, pe ormă cinci ore o stat, pe ormă iar o mers, iar o stat… până am ajuns aicea în 6 mai. Am venit în Orăștie și ne-am aranjat, și-am stat foarte rău și-aicea nu știu câți ani într-o singură cameră mică. Și maică-mea mai vindea haine vechi… și taică-meu s-o apucat de lucru, ca pantofar. Și un sfert de cameră era cu păpuci… și o’ fost două paturi care le-am căpătat, și acolo am dormit toți trei. Aveam un dulap unde mi-o fost agățată sfetăruțu’ ăla, că nu mi-o mai fost bun… L-am pus ca să-l văd întotdeauna când deschid dulapu’… Așa am stat, și ne-am realizat oarecum. Adică noi am fost învățați și să trăim rău… după anii ăia. Și pân’ la urmă nu știu cum s-o-ntâmplat, maică-mea nu s-o prea interesat de plecările în Israel, și am rămas aicea.
[Valentin Orga]: Ați venit aici mai mulți evrei din Cernăuți?
Da, da, pă’ nu numai noi am fost! O fost mai multe familii, da’ cam după ce m-am măritat eu, la scurtă vreme, or plecat în Israel.
[C.B.]: Și după ce ați venit aici ați continuat să mergeți la școală?
După ce-am scăpat din lagăr și am venit acasă m-am înscris la școală… Prin câte-am trecut și cu școala! Când ne-am întors în Cernăuți părinții mei o’ fost ocupați cu lucru’, vai și-amar, și m-am dus singură și m-am înscris la școală. Și acolo o-nvățătoare m-o văzut pe coridor singură, slabă, amărâtă. Zâc: Vreau să mă-nscriu în clasa a III-a. Atunci m-o văzut prima dată. Zâce: Io-s învățătoare-n clasa a II-a. Dacă vrei, hai la mine și te fac șefa clasei! Și m-o lămurit, și-ntr-adevăr m-o făcut șefa clasei… Ș-am făcut clasa a II-a… Dup-aceia m-am luptat și m-am zbătut… Io am fost deja mai mare… Și cine mă-ntreba: Pe-a câtea ești la școală? În clasa a III-a… să nu zâc că-s în clasa a II-a. Și m-am luptat tătă vacanța și am zâs la-nvățătoare: Nu se poate cumva să fac și io două clase-ntr-un an? Să-mi deie ceva oresă mă pregătească… O fost încă război, în ’44-’45… Și m-o ajutat. Și nici n-am zâs la părinți, să știți… Și cât m-am bucurat c-am intrat din clasa a II-a… da’ când am intrat în clasa a IV-a… parc-atuncea m-am îngrășat, am sâmțât o mare fericire. Știți?
Apăi când am venit aicea trebuia să mă-nscriu iar la școală, și n-am știut românește cum trăbă… Părinții or zâs: Lasă, că dor știi să scrii, știi să citești, știi puțin nemțește, știi evreiește, știi rusește… no lasă. Pă’ nu-i destul… Și m-am luptat și m-am zbătut și până la urmă m-am înscris… Am avut noroc c-am stat în chirie la cineva care-o fost în clasa a IV-a… Și m-am trezit după vacanță, și m-am dus la o învățătoare, doamnaBoteanu, n-o uit niciodată… Ea o fost învățătoare până-n clasa a IV-a. Și i-am spus: Io am patru clase… nu știu românește bine și-aș vrea să am, totuși, o hârtie. Adică io trăbuia să gat a IV-a și ea o fost deja intrat în hălant… Și zâce: Vino la școală! I-o fost cumva milă de mine că-s singură, și am vorbit foarte rău românește. Să mai râdeau copiii de mine cum citeam, că io n-am citit legat, adică nu puneam punctu’ unde trăbă… Și o-ncercat diriginta să mă pună la dansuri de-stea românești și io am zâs că nu, că astea o’ trecut pentru mine…
M-o ajutat Dumnezău și am gătat clasa a IV-a ș-apoi am făcut acolo până-n șapte clase… Și să mă duc și io la liceu. M-am dus singură și m-am înscris la liceu’ de fete „Despina Doamna”, unde-i Liceu’ Chimic acum… Și o fost cu taxă atuncea, de la 4.000 pân’ la 10.000, cum erau banii în ’48… Și la părinți nici n-am îndrăznit să le cer, că n-or avut de unde să-mi dea, în ce condiții erau. Și am dat ore de rusă și de matematică ca să-mi câștig bănuțu’, să pot să-mi plătesc taxa, și pe-orm-am dat examen și-am luat bursă… Și m-o chemat la Cancelarie și mi-o dat banii de bursă și-o spus că-s singură scutită de taxă, că mă văd prea luptătoare, și, totuși, să pot să și-nvăț ceva…(plânge – n.e.) Singură m-am luptat ca copil… Acuma io am fost mai mare ca colegele mele… Și-am mai făcut clasa I-a de liceu și dup-aceia s-o desființat liceu’… Am făcut clasa a VI-a și când să mă duc într-a VII-a o venit taică-meu: No lasă, nu te mai du… Am stat rău și acasă, într-o singură cameră în chirie, și n-am avut condiții să-nvăț… Când trebuia să-nvăț ieșeam afară și iarna tremuram cu cartea în mână… Și nu m-am mai dus la școală. O venit doamna directoare Tition și o zâs: Îi cea mai mare greșeală că nu mă mai duc la școală. Da’ n-am mai putut, că dacă n-am avut condiții… Și pe urmă am învățat și io croitorie, așe, să știu pentru casă… Și nici la vârsta de 18 ani m-am măritat. Și dup-aia m-am dus în servici și-am făcut încă două clase, a VII-a și-a VIII-a, la fără frecvență, că te-o cam obligat… Dar așa m-am luptat mult în viață.
[C.B.]: Părinții dumneavoastră n-au avut nimic împotrivă să vă căsătoriți cu un român?
Ba da, or fost contra și n-or vorbit cu mine doi ani… Mai mult taică-meu… Și știți de ce? Aici or fost mai mulți evrei și el o fost ca un preot. El o știut toată slujba ca un preot cu facultate. El întotdeauna sara după ce lăsa lucru până să culca studia cărțile ălea… Și nu-l interesa că-i la 1 noaptea și nu s-o culcat. Și n-o prea fost corect să-i fac așa o bucurie… după ce-am suferit atâta. No, asta-i adevărat. Da’ ce să fac? Știți cum îi dragostea… (râde – n.e.) Io am avut băieți și de nația mea, și chiar băieți cu meserii foarte bune, da’, să vă spun sincer, nu mi-or plăcut… Mie mi-o plăcut de el. Și el o fost sărac, de la Orăștioara de Sus, da’ o fost un om fain și harnic… Ne-am luat din dragoste, să știți, și el o fost mai mare ca mine cu 10 ani, da’ n-am sâmțât niciodată asta… Ne-am înțăles întotdeauna și am trăit 50 de ani cu el… Io am fost învățată cu munca și cu economii, că altfel nu faci nimic… Nu zâc că am răbdat foamea, Doamne feri! Am mâncat, da’ totu’ o fost calculat… Altfel n-aș fi putut să fac nimic. Și io n-am fost în rând cu alte doamne, cu-mbrăcămintea, cu alea… De multe ori zâcea soțu’: Ia-ți și tu o mielușcă de-aia cum au tăte! Era 2.500, era foarte mult. Apăi cum să-mi iau când tu ai zâs că-ți trăbă 10 saci de ciment? Pot să-mi iau eu aia? Am io haznă? Sau altădată îi trăbuia varu’, altădată îi trăbuia pietrișu’… N-am umblat nici dezbrăcată, da’ nici n-am fost în rând până când ne-am făcut casa.
[C.B.]: De-a lungul vieții nu ați mai avut probleme datorită faptului că sunteți evreică?
Nu, aicea nu. Dumnezău mi-o dat putere și am lucrat în fabrica Chimică 28 de ani și ca într-o familie am trăit, și-am fost foarte apreciată că mi-am văzut de treabă. Pentru mine ce-o zâs maistru’ o fost sfânt. De când sunt în Orăștie n-am sâmțât nimic… Și colegele m-or ajutat să mai uit din trecut, și chiar am trăit ca într-o frăție… Și cu colegele foarte bine m-am avut, cu toate m-am înțeles, nu m-am certat niciodată cu nimeni, n-am țânut niciodată ură sau dușmănie… Și acuma când ne-ntâlnim ne sărutăm, stăm de povești… La noi există și o sărbătoare, „Ziua iertării”… În ziua aia postești, mergi la biserică, și sara te săruți, și: La mulți ani, să fim sănătoși! Chiar dacă ai avut probleme mari. La noi așa-i obiceiu’. Am mai fost și io la biserică, și am mai fost și pe la Deva, da’ de doi ani n-am mai fost că e greu și îs obosită. Nu știu ce am, da’ mi-i greu. Anii-s de vină…
[C.B.]: Ați avut colege săsoaice?
Nu prea… Am avut cunoștințe și m-am avut foarte bine cu ele. N-am ținut ură. Doamne ferește! De exemplu pe strada noastră o stat câteva familii de nemți și nu ne salutam decât pe nemțește… Ce, limba-i de vină? Și într-o perioadă n-am prea avut cu cine vorbi nemțește și am mai uitat… Și am știut și rusește foarte bine, da’ deja-s legată de limbă, nu mai pot vorbi…
[C.B.]: Copiii i-ați botezat în religia ortodoxă?
Știți cum îi? Ei au nume românesc și țân și religia română. Acuma biserica noastră-i stricată, și nu mai sunt decât trei evrei… Și băiatu’ îi de mult în Israel cu familia, și aicea eu stau c-o fată. Și ea o fost trei ani plecată, da’ o venit înapoi, că soțu’ o murit acu’ doi ani, și-s singură. Și ei țân sărbătorile, și și io le țân. Acuma, de exemplu, am avut pom de Crăciun, am făcut mâncări de-stea rituale, sarmale… Ginerele meu îi român, noră-mea-i româncă, da’ țân la ei ca la nu știu ce… Așa-s io. Îi om, ne-nțelegem…
[C.B.]: După căsătorie nu v-ați gândit să emigrați în Israel?
Nu. Mama o murit și îi îngropată aicea la cimitir. Da’ după ce-o murit ea, tata o plecat, o vrut să moară acolo… Și o avut 78 de ani când o plecat în Israel. O plecat legal, cu acte în regulă… O căpătat pensie acolo, că aicea nu i-o dat nimeni pensie, că actele s-o’ mai pierdut, și nu o avut dreptu’ nici la anii ăia din lagăr… Erau patru ani jumate, și să dădea un an jumate pentru-un an, atuncea, în vremea lu’ Ceaușescu. O plecat acolo și o profitat de pensie 13 ani… Și numa’ în biserici o fost. Se scula noaptea la trei jumate să meargă la biserică… Și o zâs preotu’: Ești bătrân, nu mai fă treaba asta… El vroia s-arate la Dumnezău că atunci când îi somnu’ mai dulce el se roagă și merge la biserică. Și o trăit aproape până la 92 de ani.
[C.B.]: Ați mai ținut legătura cu el după ce a plecat?
Da, da. Am fost de trei sau patru ori în vizită înainte de Revoluție.
[C.B.]: Și nu ați avut probleme?
Apăi știți cum? Am avut un maistru foarte cumsecade, să-i dea Dumnezău sănătate… El o fost și secretar de partid pe fabrică. Și mi-o spus: Doamna Grădinaru, dacă nu mai vii înapoi să știi că m-am ars. Și io am zâs: Domnu’ Susan, io nu rămân acolo. Aicea am muncit prea mult. Apăi după ce-am muncit atâta aici să mă duc să stau acolo într-o garsonieră?
[C.B.]: Vă chemau înainte să plecați sau când vă întorceați să dați declarații?
Ooo, păi înainte. La tăți sfinții mă chema în fabrică. Și colo, și colo… Și odată mi-o dat să citesc nu știu câte hârtii, și io nici nu văd bine… am stat și m-am uitat acolo ca mâța prin calendar… Le-ai citit? Da, cum să nu? Să vii înapoi! (râde – n.e.) Zău, no, c-o fost greu… mai ales c-am lucrat și la produse speciale, că dacă lucram în altă parte… No, și într-adevăr m-o chemat și maistru, și tăți pe-acolo, vai, să nu rămân pe-acolo. Și era un domn de la Securitate și ăla m-o chemat, da’ o vorbit frumos, nu pot să zâc… Și am fost de două ori pe vremea lu’ Ceaușescu… Prima dată am stat o lună, și a doua oară am stat șapte săptămâni. Am avut o lună concediu și o lună parcă mi-am luat neplătit… Dup-aia am ieșit la pensie și n-am mai avut probleme… Și ultima dată am fost în ’90. O fost bine…
[V.O.]: Cei care au stat în închisoare primesc un supliment la pensie. Dumneavoastră pentru că ați stat în lagăr primiți ceva?
Io dacă am fost copil, anii ăia nu s-au trecut la pensie… Și ar fi trebuit să umblu. Și mă gândesc că mi-ar fi cerut acte din Cernăuți… Apăi io la vârsta mea, am 69 de ani, nu-s mai capabilă să mă duc acolo… Că dor există arhive, că ne-am pierdut casa… Pe mine de mă duce cu ochii legați, mă duc direct unde-am avut noi casa…
[C.B.]: Ați mai povestit cuiva lucrurile astea? Soțului, de exemplu, i-ați povestit?
Nu chiar tot. Și el o suferit în partea lui, să știți, că l-o luat pe front de tânăr… nu știu dacă o avut 20 de ani. Și tatăl lui o murit pe front… Și el în Cehoslovacia o fost rănit la picior… Și el nu s-o sâmțât bine… și doi ani o fost bolnav, și de boala aia o și murit… ciroză hepatică.
Și când am fost la școală în clasa a VI-a, o zâs profesoara de română: Dacă vreți să faceți o lucrare cum ați fost despărțiți de părinți, când ați fost la bunici în vacanță sau ați fost undeva într-o tabără… Și io am scris pe șasă pagini cum o fost în lagăr. O plâns toată clasa cu profesoara-n frunte…
Și la copiii mei le-am mai povestit, da’ nu chiar tot. Băiatului, când vine din Israel, că vine-n tot anu’ în vizită, îi mai spun… apă’ începe să plângă… No, nu te mai năcăji, las’ că ai tensiune, lasă că știu… Și am câteva găini și le fierb niște cartofi de-ia foarte mărunți și pun și o mână de tărâță… și atuncea zâc la nepoată: Vezi, tu, Dana? Nu-mi mai spune nimic, taci! Păi să fi avut… nu numai eu, zeci și sute de copii, să fi avut ce dau eu la găini… un nap cu o tărâță sau o țâră de dovleac… Da’ n-am avut… Îți spun că-s lucruri de care mi-o fost mie jenă să le mai scot din gură să le spun. Mă și mir c-acuma m-ați găsât așe… în toane. (râde – n.e.) Vă spun că uneori nu-ți vine a crede c-ai putut să treci printr-așa ceva… Îs atâția ani de-atuncea, și-o fost o reclamă la televizor și o arătat nemți și am ieșit repede afară, parcă începea să mă mânce capu’… Îs atâția ani, și știu că nu-i mai… da’ dejaba. Îi în sânje să știi… Îs lucruri de necrezut! Nu te crede nimeni!
[C.B.]: Aveți vise despre anii petrecuți în lagăr?
Am mai avut, da’ nu acuma. Înainte am mai avut, să știi. Și când mă trezesc îs tătă apă… No, zâc, bine că m-am trezit, poate nu mă mai trezeam. Am avut… Da’ acuma, de-o vreme, de câțiva ani… nu. Da’ de adus, mi-aduc aminte întătdeauna cum o fost, și cu mâncarea… că n-ai avut ce mânca… Să n-ai tu lapte, să n-ai o lingură de zahăr, să n-ai un ceai, și, totuși, să trăiești… mai ca un câine, să știți… No, m-o ajutat Dumnezău… că numai puterea lui o fost, să știți…
[C.B.]: Nu v-ați gândit să mergeți să vizitați locurile copilăriei, pe unde-ați fost în Ucraina?
În Ucraina? Nu! Nu! Acolo nu! Acolo nu! În Cernăuți am dorit întotdeauna să merg, d-apăi io nu-s mai capabilă să umblu… Și de câte ori visez că îs acolo… și îs atât de fericită… dar mă rătăcesc imediat și nu găsesc locu’… Îs pe alte străzi… Da’ niciodată n-am visat casa mea, unde am trăit și am copilărit… Îs pe o stradă, da’ trebe să mă-ntorc pe hailaltă, ba pe dincolo, pe dincoace… Mi-ar fi plăcut și când am fost mai tânără… da’ acuma-s bătrână… Să mă duc sângură pe tren? Nu… Și n-ai unde să stai… Nu să poate…
[C.B.]: Noi vă mulțumim mult.
Cu toată plăcerea… Asta-i autobiografia mea… Acuma io am mai scurtat, că erau mai multe de spus. Io am vrut să-mi fac o carte, dar am avut copii, am lucrat la fabrică, greutățile cu cozile… și acuma la bătrânețe aș fi avut curajul, dar nu mai văd bine… și să-mi strâc ochii parcă n-aș vrea.
Interviul a fost publicat inițial în Memoria – revista gândirii arestate, nr. 55-56 (2-3/2006), pp. 198-217.
