Pentru oricine sunt, cred, interesante propriile notații făcute în urmă cu douăzeci și cinci‑treizeci de ani, pentru a măsura cum a scăzut, cum a crescut, cum s‑a schimbat, în mod real, și nu cum își închipuie, proiectând asupra trecutului lumina prezentului și propria indulgență cu sine. Despre notațiile mele îndrăznesc să sper că sunt de un interes mai larg, în măsura în care dau o idee despre cum se schimbă perspectiva noastră a tuturor, în momente de cotitură istorică, de schimbare a direcției, de răsturnare de valori. Cum s‑a schimbat ea atunci față de anii dictaturii și cum s‑a schimbat acum, la peste treizeci de ani de la dezvrăjire, față de atunci, când nu trecuseră decât cinci ani de la începuturile ei. Procesul nu este liniar și vectorial, ci comportă și întoarceri,
al căror rezultat, nu cel mai nesemnificativ, este uneori faimoasa nostalgie.
Publicarea la aproape trei decenii de ani distanță a unui jurnal prezintă avantajul că aproape respectă cutuma, dar mai ales pe acela că e destul de aproape și destul de departe pentru a constata stadiul uitării, al cosmetizării, al revopsirii unor bronzuri, socluri, statui…
Aș fi fost tentată să numesc notațiile care urmează „Anii dezvrăjirii”, dar termenul are o conotație pozitivă, iar eu, noi cei mai mulți ieșeam de sub o vrajă rea. Am ales acest titlu, care nu e nici pozitiv, nici negativ. Să trăiești „pe cont propriu”, fără restricții, dar și fără prescripții, s‑a dovedit a fi mult mai greu decât ne închipuiam.
Mottoul din Orwell are rolul de a orienta lectura înspre îngăduință, dar mai ales spre prudența smerită: nu am fost ceea ce ne place să ne imaginăm că am fost. Și pentru a corecta minciuna convențională care i‑a trezit regrete domnului Mircea Mihăieș: nu am întrerupt jurnalul niciodată. Dimpotrivă, am continuat să scriu în el chiar în ziua când promiteam solemn: „de azi nu mai scriu niciun rând”.
D.J.
***
6 decembrie
Absolut incredibil!!! Fără precedent. Gabriela Neagu prezintă actualitățile. Timp de vreo cinci minute se aude în spatele ei ceva. La un moment dat se distinge ce: Iu‑ga! Iu‑ga! Apoi: Nu plecăm! Nu plecăm! Intră în cadru un tip care spune: Avem aici o casetă despre starea reală a sănătății lui Iuga (Liderul Sindicatului Liber din televiziune). Emanuel Valeriu refuză să dea caseta pe post. Apoi iese din cadru. G.N. continuă actualitățile, pe același fond: Iu‑ga, Iu‑ga! Nu plecăm! Lașii! Lașii! Invitații Actualităților trebuie să strige ca să se facă auziți. Se aude la ușa studioului: De‑mi‑si‑a! Iu‑ga!
17 decembrie
Foarte multe mi‑au rămas nenotate zilele astea, și‑o să‑mi fie greu să reconstitui mai târziu, dar:
Decembrie este, cum zic oficialii, o lună plină de convulsii. Ieri la Timișoara, la un an de la începutul Revoluției, un miting de sute de mii de oameni probabil. Cu Doina Cornea, Ana Blandiana, Doru Braia, George Șerban, Toader Stețca. În studio, Iliescu și Roman declară că nu vor ceda, pentru că‑și iubesc țara. Țara nu‑i iubește pe ei, dar ei nu demisionează, pentru că o iubesc. Pentru că au participat la Revoluție, au sperat alături de tot poporul și acum n‑au de gând să‑l părăsească. Ca și cum nu‑și pot iubi țara și demisionând. Părerea lor e că numai ei îi pot face bine, în ciuda faptului că ea, țara, e nemulțumită de ce‑au făcut până acum. Iliescu vorbește despre o „luptă pe față” pe care vor fi nevoiți s‑o înceapă. Iar Roman despre faptul că e alături de președinte și parlament și la cereri iraționale și pline de ură nu răspunde.
E interesant de realizat ce anume îi împiedică pe acești tipi să renunțe și‑l împiedica și pe Ceaușescu acum un an. De ce a trebuit să moară cu dușmanul de gât, urlând până în ultima clipă că îl iubește, el îl iubește. Auzindu‑i pe ăștia doi, îți vine să crezi că nu există oameni, ci roluri: ca și C. anul trecut, Iliescu trăiește identificându‑se cu o anumită imagine a sa despre sine. Nu Iliescu omul, sau directorul de editură, sau individul, persoana, ci Iliescu, șeful suprem al acestei țări. Imagine cu care nu s‑a identificat pesemne doar de un an, ci mult înainte, iar a renunța înseamnă
să nu mai existe, ceea ce e imposibil de imaginat. Eu sunt acesta, cum aș putea să nu mai fiu? Mai bine mort. E un tragism aici, nu? În cramponarea de rol. Nu e pur și simplu cramponarea de funcție. Ci de identitate. El se identifică cu rolul, el nu e Iliescu, ci Președintele. Nemaifiind președinte nu mai e deloc. De‑asta e greu să te desparți în general. Iubirea te în‑ființează și moartea ei te des‑ființează. Cum poți rămâne fără ființă, fără identitate. Mai bine mort. Și chiar spre moarte trag ăștia. Versul din Imnul golanilor, „Mai bine mort, decât comunist”, retransformat cu umor tragic în „mai bine comunist decât mort”.
Minciuna cronică în care trăiesc. Toate manifestările de refuz sunt pentru ei forme ale violenței. Ei acceptă „dialogul”, nu violența. Dialogul cu cineva care nu‑i mai vrea.
(Doina Jela, Pe cont propriu. Jurnal (1989-1995), Editura Corint, București, 2022, pp. 11-12, 125-127)
