Emoția colectivă de acum 30 de ani din momentele agoniei și morții liderului PNȚCD depășise cu mult sfera politicului pentru a deveni un moment de răscruce în evoluția conștiinței publice de după 1989. Daca Jürgen Habermas vedea în căderea regimurilor comuniste “revoluții de ratrapaj”, putem spune că momentul noiembrie 1995 este pentru români unul al unei revoluții de ratrapaj la nivelul memoriei colective. Este începutul punerii de acord între retorica publică a legitimității democratice și memoria publică a perioadei comuniste. Aceasta din urmă fusese până atunci marcată de politica uitării statal organizate în care victimele comunismului erau mai degrabă suspectate decât onorate.
Acum 25 de ani independent de voința statului sau a unor partide un val de sentimente colective s-a transformat într-un val de conștientizare colectivă. Atunci s-a ridicat ceața ignoranței încurajate de propaganda statului nedecomunizat. Atunci, abia atunci, s-a destrămat vraja politică a anului 1990. O vrajă care nu era în primul rând pro-Iliescu și pro-FSN, ci era una una anti-Coposu, anti-partide istorice și anti-tot ceea ce reprezentau acestea. Vraja politică a anului 1990 fusese confecționată cu ajutorul metodelor de guvernare comuniste, în primul rând prin utizarea fricii. În România postrevoluționară frica de autorități nu mai funcționa, așa că a fost organizată mediatic frica de anticomuniștii civici și politici, cel mai proeminent dintre aceștia fiind Corneliu Coposu. Cum românii veniți din ceaușism învățaseră să urască ceea ce le provoca frica, foarte mulți dintre ei au crezut că ura față de președintele PNȚCD e o formă de a-și exprima libertatea. De fapt le prelungea sclavia.
Emoția din 1995 nu a fost însă ocazia de a înlocui acea ură cu iubirea, era oricum prea târziu, ci o modalitate de a face uitată frica și ura din 1990. Se naște astfel un mit Coposu care tinde să-l depolitizeze pe acesta în favoarea statutului de victimă și a discursului moral. Totuși un efect salutar al acestui tip de mitizare a fost accelerarea integrării memoriei anticomuniste în memoria națională. Ceea ce pentru mulți românii era sinonim cu conștientizarea ratării șansei de a avea în 1990 un lider politic precum Corneliu Coposu. Această tardivă inteligență colectivă era implicit și o revoltă cvasi-ideologică împotriva României lui Iliescu. În acest sens și numai în acest sens dispariția liderului opoziției democratice a ajutat la victoria acesteia în noiembrie 1996.
Ideea însă că a fost un fel de sacrificiu necesar e ușor criticabilă și chiar psihanalizabilă. Această idee pe fond falsă, devenită clișeu încă de la sfârșitul anilor 1990, e un ecou al ambiguității constitutive a mitului național Corneliu Coposu. Un mit care se naște acum 25 de ani și care ne spune ceva mai ales despre modul în care la nivel colectiv suntem dispuși să ne amintim de el.
Memoria și, după 25 de ani, uitarea lui Corneliu Coposu sunt oglinzile în care la nivel colectiv ar trebui să ne uităm cu atenție. Și nu vrem.
Dacă am privi cum arată România de azi în această oglindă am putea vedea că spiritul Coposu rămâne unul destabilizator pentru actualul regim așa cum era în anii 1990 pentru regimul Iliescu. Lecția lui Corneliu Coposu rămâne aceea a unei intransigențe senine a celui care știe că are dreptate dar nu vrea să o impună cu forța. Prin experiența și calitățile sale Corneliu Coposu putea deveni un De Gaulle al României. Avea legitimitatea istorică, avea viziunea necesară unui autentic fondator. Elitele administrative, militare și politice erau însă prea vulnerabile și mai ales prea puțin patriotice pentru a alege calea radicală pe care acesta o propunea. Nu recunoașterea din partea poporului i-a lipsit, ci condițiile în care aceasta să se producă.
În anii 1990 Corneliu Coposu nu reprezintă numai un partid sau o alianță de partide care să provoace o simplă alternanță la putere. Nu reprezintă numai posibilitatea unui alt regim constituțional. El este vectorul unei alte Românii. Și nu a uneia utopice, ci a României pur și simplu. România utopică era chiar cea produsă de comunism. România pur și simplu nu era una a trecutului, nostalgică, sau exclusiv anticomunistă. Coposu avea viziunea unei alte Românii posibile în care despărțirea de trecut se făcea prin reconciliere, nu una factice, ci una făcută de oamenii care aveau legitimitatea să o înfăptuiască. Numai așa se deschidea drumul spre o democratizare și o europenizare care să nu fie de vitrină.
Memoria liderului politic Coposu are implicit un efect radical delegitimator asupra liderilor, partidelor și a regimului nostru politic de azi. Intransigența a dispărut din vocabular, consecvența e de mult timp ridiculizată, setea de adevăr a fost înlocuită cu iluzia transparenței și patriotismul a fost golit de sens prin utilizare demagogică și eventual scos la defilare de autorități doar de ziua națională. Cultura politică produsă de regimul fondat de Iliescu și asezonat cu acquis comunitar e incompatibilă cu memoria radioactivă a unei alte Românii posibile pe care Corneliu Coposu a reprezentat-o și continuă și să o reprezinte și azi.
O formă a acestui articol a apărut pe site-ul Fundației Corneliu Coposu, https://corneliu-coposu.ro/
