A fost bătut sălbatic și ucis pentru că așa au vrut cuplul dictatorial și securiștii care slujeau regimului comunist al Ceaușeștilor.
Nu i se putea ierta nici că se luptase pentru viața bucureștenilor puși în pericol de nesimțirea, lăcomia și cruzimea unui dictator comunist tot mai paranoic, precum Ceaușescu, nici că-i divulgase nemernicia cu subiect și predicat la Europa Liberă. Și cu atât mai puțin că ținuse un jurnal. Capodopera diaristică, scrisă din anii 40, pare să fi fost o veritabilă cronică a istoriei României. Un text probabil inestimabil, care nu menajase, între altele, ticăloșia tiranului de după cutremurul din 4 martie 1977. Cum consemnase și infamiile lui precedente.
Nu vom putea regreta vreodată îndeajuns pierderea, în speță confiscarea și distrugerea securistică (după 1990) a acestui text. Iar dreptate lui Babu Ursu nu i s-a făcut.
În calendar s-a marcat, la 19 noiembrie, o zi posibil decisivă pentru justiția și democrația din România. Cea occidentală a trecut Rubiconul când, vorba lui Thomas Sowell, societățile apusene au abolit sclavia și au impus și celor aflate sub influența lor s-o abolească. Mă întreb de multe decenii: când se va emancipa, în fine, societatea post-ceaușistă, cu magistrații ei dominați de mentalitatea dictaturii și de intimidările polițiștilor ei politici? Când se va emancipa în fine de securism, de robia la care sunt supuși românii?
La ora 10 dimineața se programase miercuri, 19 noiembrie 2025, reluarea, la Curtea de Apel Bucuresti, a deliberărilor în procesul torționarilor lui Gheorghe (Babu) Ursu. Era și timpul, după 40 de ani și două zile de la asasinarea poetului, inginerului și disidentului Babu.
Crima. Și asasinii
Gheorghe Ursu a fost asasinat bestial, în arestul Miliției și Securității București, la 17 noiembrie 1985, în urma loviturilor primite în timpul unui ultim interogatoriu la anchetatorii săi, ofițerii de Securitate Marin Pîrvulescu și Vasile Hodiș. De la acea anchetă, Babu Ursu a fost readus în celula temniței sale de către gardieni. Fusese bătut. Era învelit într-o pătură și vărsa sânge, cum au reliefat între altele mărturiile oculare și probele administrate – de pomană – de-a lungul anilor. De pomană, căci, după ce-au fost convinși, intimidați sau cumpărați magistrați, după ce s-au amânat termene de judecată la calendele grecești, după ce s-au aruncat în luptă oștiri de manipulatori cu vorba și cu filmul, după ce poporul român a fost înșelat ani la rând, torționarii și asasinii securiști au tot scăpat nepedepsiți. Spre deosebire de ofițerii de miliție și troglodiții delincvenți de drept penal care l-au torturat la ordinul Securității.
După ce securistul Pîrvulescu Marin a fost ajutat să fenteze dreptatea imanentă, decedând fără să dea socoteală, fie și doar simbolic, pentru crimele sale de dulău al sistemului comunist și al dictatorilor săi asasini, a rămas inculpat fostul său subaltern, coleg și ofițer de Securitate din direcția a VI-a cercetări penale, Hodiș Vasile. ”Din documentele de anchetă și mărturii rezultă că acesta a participat, alături de Pîrvulescu, la anchetarea lui Gheorghe Ursu pe toata durata arestării sale sub un pretext de drept comun (17 dolari) la Miliție, că ancheta a fost violentă si motivată strict politic. Lucru care rezultă și din declarațiile anterioare ale celor trei martori care au fost chemați la termenul de azi”, nota, marți, Andrei Ursu, pe Facebook.
Nu e doar despre uciderea unui disident. E despre România
Pe cetățenii României ar trebui să-i obsedeze seria de verdicte și sentințe strigătoare la cer, care au culminat la ÎCCJ cu achitarea, în 2023, a criminalilor securiști împotriva umanității, pe ideea aberantă că poliția politică ceaușistă nu i-ar mai fi oprimat, chipurile, pe români. Căci această serie nu s-a rezumat să jaloneze deceniile de impunitate a Securității și de prelungire sine die, prin injustiție, a sfidării națiunii de către ucigașii lui Babu.
S-a întâmplat ceva și mai grav. S-a perpetuat, prin această interminabilă serie, o parte esențială din regimul totalitar. Și s-a eternizat scuza falsă a celor care, de la naziștii condamnați la Nürnberg încoace, se prevalează de părelnica justificare că de vină n-ar fi fost ”decât dictatorul”. Sau ”regimul”.
Nu, de vină au fost și slugile lor. Încât și fiecare termen al rejudecării torționarului său care mai e în viață, și cu atât mai mult revenirea pe rol a procesului, la CAB, la 40 de ani de la finalul martiriului acestui erou al românilor, îmi par evenimente istorice.
Ca atare, pe banca acuzării i-am văzut cu ochii minții luând loc, simbolic, alături de securistul torționar, pe niște inculpați invizibili, dar nu mai puțini reali. Și bine mersi. Cu pensii speciale. Prea adesea cu Lamborghini sau Porsche la scară. Sunt regimul comunist și securist, ca și cel postcomunist, cu tot cortegiul lor de injustiții, marcând istoria ceaușismului și postcomunismului, a Securității, a SRI și SIE, a unei magistraturi corupte, bolnave, timorate de polițiștii politici și de urmașii lor înstăpâniți peste o Românie suferindă.
Care, spre a se însănătoși, are nevoie ca de aer de judecătoare libere de internalizări ale narativului securist. Și de o sentință de condamnare a inculpatului în acest proces pentru crimă împotriva umanității. În speță, de o justiție funcțională.
Și nu e doar despre justiția care ne-o trage de zeci de ani, făcând ca nedreptatea să dăinuie
Nu doar de o justiție reală are țara nevoie, ci și de un președinte care știe s-o ajute să se tămăduiască și să-și recapete speranța. Evident, șeful statului român nu se poate substitui magistraților. Dar mă întreb: ce așteaptă, oare, Nicușor Dan? Nu și-a lansat el cariera politică pretinzând că salvează Bucureștiul? N-a stat el de vorbă cu Andrei Ursu, acum cinci ani, cu prilejul unei demonstrații în capitala țării, în favoarea soluționării dosarului asasinării lui Babu?
Ce așteaptă el, oare, înainte de a-l decora post-mortem pe Gheorghe Ursu? Nu și-a sacrificat Babu viața pe altarul salvării bucureștenilor amenințați de un nou seism devastator, precum cel din 77, oameni pe care Ceaușescu îi condamnase la moarte, oprind lucrările de consolidare a blocurilor capitalei, pentru ca ”să nu coste” prea mult? Nu i-a acordat Nicușur Dan însuși disidentului, postum, în 2021, titlul de excelență, satisfăcând perfect justificat, ca primar general al capitalei, revendicarea unei părți a societății civile românești?
Ce mai așteaptă oare acum președintele, înainte de a-l decora pe Andrei Ursu, unul dintre cei mai merituoși români în viață, care și-a dedicat decenii din existență reparării defectei justiții românești, a justiției țării în care tatăl său, în loc să fie răsplătit, a fost asasinat, iar memoria lui călcată în picioare de judecători prea lași sau dezinformați ca să facă dreptate?
România privilegiilor, pensiilor speciale, magistraților dedulciți la ce nu li se cuvine are nevoie de repere autentice. Între reperele cele mai importante: un veritabil proces al comunismului. Unul cinstit, fără bla-bla. Unul însoțit și urmat de fapte. În justiție și în afara ei. Între reperele necesare sunt și cei care promovează, ca Andrei, recuperarea adevărului istoric. Nu în locul condamnării securiștilor torționari și asasini și a activiștilor criminali, ci în completarea efortului depus întru osândirea lor, în procese demne de un stat de drept.
Am mai scris frecvent pe subiectul impunității asasinilor lui Babu. De pildă, aici: https://www.dw.com/ro/babu-securitatea-%C5%9Fi-crimele-ceau%C5%9Fiste/a-18862273. Dar niciodată n-am salutat destul curajul celor circa 10.000 de români curajoși, care s-au opus activ și eroic, ca disidenți, ceaușismului. Și nici munca extraordinară depusă împotriva propriilor neputințe și frici, a propriei descurajări, a propriei oboseli, în contra tuturor obstacolelor formidabile, de către martorii, avocații, magistrații și istoricii români onești, care n-au abdicat de la datoria lor de a face lumină. Și niciodată nu le-am mulțumit destul (1).
Notă (1)Lor și altora, cărora avem a le fi recunoscători. De pildă lui Șerban Georgescu și lui Liviu Tofan pentru excelentul lor film din 2023, ”Cazul inginerului Ursu”. Un documentar cu adevărat edificator.
Text publicat inițial pe site-ul petreiancu.com
