Îndreptându-mă spre ea și cercetând-o din priviri, acolo în holul bibliotecii, Lucreția îmi părea felul de om care evită reflectoarele, care ar vrea, în toate împrejurările, să treacă nevăzută. Uitându-mă la portretul din mintea mea, o surprind ca și cum ar vrea să dispară prin colțul de perete de lângă sala de lectură și nefiindu-i cu putință se mulțumea să supravegheze, cu ochii îmblânziți de timp, tot ce se petrecea în jur.
Mai târziu m-am gândit că această atitudine, parcă mereu căutătoare de pericole, trebuie să fi fost consecința interiorizării prelungite a unui mod de viață. Fiind partizan pe munte a exersat clandestinitatea într-o formă extremă. Principalii săi aliați au fost noaptea, pădurea, în general travestiul. Vreme de patru ani, se poate spune, a fost redusă, ca posibilitate de a fi, la condiția de stafie, de om condamnat să existe fără să fie întâlnit, fără să fie văzut și mai ales recunoscut.
Ca prelungire a acelui reflex, după 1964, când a ieșit din închisoare, și până în 1989, Lucreția a trecut prin încercarea complicată și dureroasă a „automutilării” biografice. A procedat așa pentru că trecutul său de partizan și deținut politic devenise un „seif” al terorii, plin de tragedii, suferințe, șocuri emoționale. Încă nu se simțea capabilă să-l deschidă și să retrăiască, prin mărturisire, ceea ce i se întâmplase. Apoi, căuta să se uite pe sine din motive care țineau strict de cotidianul vieții în comunism. Își imagina, și avea dreptate, că trecutul ei anticomunist, odată devenit public, va lua forma unui stigmat social care se va transforma într-o sursă infinită de noi probleme și complicații.
De la travestiul fizic de pe munte, acum, în „libertatea” societății comuniste, Lucreția îl încerca pe cel social-identitar. Din 1964 și până la căderea lui Ceaușescu, prin tot felul de metode, Lucreția a vrut, și a reușit în mare măsură, să-și „secretizeze” traumatizanta și spectaculoasa biografie anticomunistă. Imediat după ieșirea din închisoare, în pofida multor curiozități și întrebări venite dinspre rude, Lucreția a ales nevorbirea, găsindu-se în imposibilitatea psihică de a cuvânta despre sinele zdruncinat. Celui de-al doilea soț, Grigorie Costescu, cu care a fost căsătorită din 1966 până la moartea acestuia în 1987, Lucreția i-a povestit doar aspecte generale: că a mai fost o dată căsătorită, că a fost „fugită” și apoi arestată. Colegilor de serviciu de la fabrica de textile „Flacăra” din Cluj, unde a lucrat până la pensionare în 1985 (19 ani), a fost capabilă să le ascundă orice fel de informație despre anii partizanatului sau ai detenției politice: „Cu acomodarea în libertate nu mi-o fost ușor nici după ce m-am angajat. Vroiam în continuare să trec cât mai puțin observată, să nu mă-ntrebe nimeni nimica, să nu-mi pună întrebări. Nici măcar la servici, cât am fost, nu o știut decât câteva persoane care a fost trecutul meu”. În același sens, poate chiar mai sugestiv, vecinii de bloc nu doar că au aflat puține despre biografia ei tragică, dar i-a ajutat să-i uite până și numele: „La fabrică și aicea în bloc nu mă știa lumea de Lucreția, numa’ de Luci. Mi-o părut bine că am scăpat de …”.
Abia după 1989, cu sufletul înviorat de bucuria libertății, Lucreția a început să-și recupereze sinele biografic, să aducă la lumină acea parte „uitată”, autocenzurată. „Noua” Lucreție, care acum lupta pentru a se (re)întregii, era o neașteptată surpriză pentru vecini, cunoscuți sau foști colegi. Cu toții aflau, și erau stupefiați, că „Luci”, era Lucreția, că vecina Costescu era Jurj, personaj cu un interesant trecut istoric sau că femeia timorată, tăcută și aproape nevăzută, cândva, în tinerețile ei, fusese femeia-partizan: „Pentru ele o fost o mare surpriză după Revoluție, când o văzut că am carnet de fost deținut politic. M-o întrebat fosta mea maistră cât am dat de am primit legitimația. Că m-am dus la ea la fabrică în 1990”.
Însă procesul întregirii biografiei amputate a fost unul gradual, dureros și, poate, nicicând dus până la capăt. În era libertății cuvântului, care la noi a luat adesea forma vorbăriei fără noimă, Lucreția mi-a lăsat mereu impresia că era strivită între durerea/consumul psihic provocat de efortul mărturisirii și datoria morală de a vorbi despre epopeea Șușmanilor. Cine nu a trăit privilegiul de a fi stat lângă un fost deținut politic, trecut prin torturile represiunii comuniste, poate ar înțelege cu greu asemenea dificultăți și inhibiții. În ce o privește pe Lucreția, ființa ei sensibilă a fost atât de cutremurată de brutalitățile și șocurile pe care le-a traversat încât cred că i-a fost deosebit de greu să revină la ele, să le retrăiască. Ne văd pe Cosmin și pe mine lângă Lucreția, în holul apartamentului, locul în care îi ascultam povestea vieții (pe la sfârșitul anului 2000 și începutul anului 2001). Spun că ascultam, dar cred că este prea puțin. Ar fi mai potrivit să afirm că eram absorbiți în vârtejurile emoționale pe care adesea le creau rememorările ei. N-am cum uita multele momente în care, ajungând în preajma evenimentelor încărcate de tragism, buzele Lucreției începeau să tremure, vorbele i se stingeau, lăsând loc lacrimilor ce i se prăvăleau abundent peste obraji, într-o liniște uimitoare. Ca să poată vorbi despre cea care a fost, femeia-partizan sau femeia-deținut politic, îmi dau seama că a trecut prin destule frământări și chiar nopți nedormite. Într-un final, numai ea a știut cum, a izbutit să-și învingă blocajele, lăsând posterității, cu câțiva ani înainte de a muri, una dintre cele mai semnificative reconstituiri despre partizanii din Apuseni. Indiscutabil, forța mărturisirii a venit și din voința rațională a Lucreției Jurj, de a nu lăsa uitării amintirea sentimentală și tragică a soțului său Mihai, precum și figurile eroice ale celorlalți membri ai Grupului „Șușman”: „Dorința mea după Revoluție o fost să fac cunoscut cine am fost noi cei din grupul Șușman. N-am vrut să vorbesc atât pentru mine, mai mult m-am simțit obligată în așa fel încât să știe lumea de Șușmani, de cei care o pierit. N-am vrut să rămână fără să se știe cine o fost, de ce o fost fugiți și ce-o făcut. Pentru asta m-am zbătut, să-i scot și pă ei la lumină, să vorbească cineva de ei. Era păcat să nu să știe, că tătă lumea s-ar fi întrebat: De ăia nu vorbește nimeni, oare cum s-o prăpădit? Ce s-o ales de ei? N-ar fi știut nimeni cum o dispărut. Suntem datori să ne amintim de ei că, Doamne, mult o suferit. De multe ori erau necăjiți și plângeau. O fost vremuri grele să fii tăt timpu hăituit de Securitate și să umbli cu ranița în spate după alimente, prin frig și prin ploaie…”.
Revenit sub cupola Bibliotecii Universitare, trebuie să spun că acea primă întâlnire cu Lucreția nu a fost tocmai ca la carte. Prezentându-mă, aflam cu surprindere că auzise de mine, ba îmi știa chiar și numele. Citise într-un ziar clujean un reportaj istoric despre Grupul „Șușman”, care cuprindea și câteva opinii formulate de mine, inspirate din rezultatele recentelor cercetări de teren la care avusesem șansa să particip. M-aș fi bucurat, poate mă și așteptam, ca venerabila doamnă să aprecieze modesta mea încercare, una dintre primele la acea vreme, de a schița istoricul luptătorilor de la Răchițele. Continuând să-mi vorbească, de fapt Lucreția mă sfădea. Cu puține cuvinte și cu un glas molcom, atins de o oboseală enigmatică, îmi atrăgea atenția că afirmațiile mele conțineau unele exagerări, prin care maculam amintirea celor care au luptat în Grupul „Șușman”. Era deranjată, țin bine minte, de afirmația că Șușmanii i-ar fi executat pe Petru Purcel a lui Indrei și pe Pașcu Suciu a Bontii, două personaje care, adaug acum, au căzut „proba caracterului” și de care Securitatea s-a folosit pentru a-i prinde pe partizani.
Ajunsă în acel punct, cumva sensibil, discuția și-a cam pierdut energia, îndreptându-se spre încheiere. Nici nu era locul potrivit să continue, în plus conferința pentru care ne aflam acolo stătea să înceapă. Următorii ani, până la moartea Lucreției, au mai apărut prilejuri în care am vorbit despre Suciu și Purcel, cel mai important fiind chiar interviul publicat în această carte. Însă nici aceste reveniri nu au fost mai revelatoare, Lucreția preferând opiniile sumare, chiar negând că ar avea amintiri concrete, directe sau indirecte, despre cei doi.
În schimb, interogatoriul care îi era luat la Securitatea Oradea, în perioada septembrie-decembrie 1954, este destul de diferit. Lucreția confirma, în acea reconstituire inițială smulsă în condiții de presiune extremă, că Suciu și Purcel au fost capturați și apoi împușcați de Șușmani, întâmplări despre care a aflat de la ceilalți colegi, în primul rând de la soțul său: „Din spusele lui Jurj Mihai și Șușman Teodor [jn.] am aflat aceste amănunte fără să fi fost eu de față”.[1] Subliniind că nu a fost prezentă la actul execuției (când a fost răpit Purcel încă nu se alăturase partizanilor), recunoștea, totuși, că s-a aflat în adăpostul de la Nimăiasa unde, în zilele de 19 și 20 august 1951, Șușman l-a „cercetat” și i-a stabilit pedeapsa lui Pașcu Bontii: „O zi întreagă l-a cercetat Șușman pe Suciu”.[2]
Neîndoielnic, cele două dispariții, considerate un episod controversat în istoricul grupului de la Răchițele, sunt imposibil de lămurit la un nivel care să elimine semnele de întrebare sau abordările polemice. Cu toate acestea, coroborând documentele de arhivă și cele orale, studiul istoric pe care îl cuprinde cartea de față formulează opinia că, pentru calitatea lor de colaboratori ai regimului, Purcel și Pașcu Bontii au fost eliminați de partizani. Adoptând această prezumție, devine implicită concluzia că după 1990, atunci când s-a referit la Purcel și Suciu, Lucreția s-a repliat într-un fel de sincopă a memoriei. Cu siguranță a făcut-o vrând să protejeze amintirea primului său soț și a celorlalți membri ai Grupului „Șușman”, față de care, la nivelul conduitei publice, a manifestat o solidaritate fără fisură până la sfârșitul vieții. Fiindu-i destul de apropiat în ultimii ani de viață, îmi iau îndrăzneala de a presupune, că Lucreția a ocolit episodul celor două dispariții și pentru a se feri pe sine de presiunea socială care se putea isca odată ce ar fi deschis „cutia pandorei”. Or, cu fragilitatea ei emoțională, la care nu de puține ori am fost martor, Lucreția se gândea că i-ar fi greu, dacă nu imposibil, să devină subiectul disputelor, al controverselor sau al acuzelor publice.
Diferențele dintre cele două versiuni, în care este redată speța Purcel-Suciu, îi pot activa cititorului unele precauții, îndreptățite, cu privire la valoarea documentară a rememorării Lucreției Jurj. Ca orice alt izvor istoric, documentul oral este afectat de omisiuni, de reconstituiri parțiale sau de interpretări subiective. Evident, nu face excepție nici povestea Lucreției în care se pot sesiza inevitabile confuzii cronologice, uitări involuntare dar inerente, respectiv posibila tăinuire a unor informații legate în special de Petru Purcel și Pașcu Suciu. În pofida acestor limite, mărturia femeii-partizan constituie un document prețios și spectaculos care contribuie semnificativ la cunoașterea istoriei Grupului „Teodor Șușman” și în general a problematicii rezistenței armate anticomuniste din România. Altfel, testimonialul Lucreției Jurj, cum se va constata și din paginile acestei cărți, satisface principalul criteriu al eticii mărturisirii, anume rostirea adevărului, majoritatea covârșitoare a informațiilor factuale fiind validate și de alte surse documentare arhivistice și orale. Concomitent, mărturia Lucreției, ca altele similar, crează oportunitatea unei corecții esențiale în raport cu documentele emise de aparatul de represiune comunist, care, la rându-le, compun o realitate deformată, mistificată din cauza condiționărilor ideologice.
NOTE
[1] ACNSAS, Fond Informativ, dosar 2701, vol. 13, f. 271.
[2] ACNSAS, Fond Penal, dosar 1002, vol. 1, f. 117.