Trăim timpuri care demonstrează consecințele grave ale aroganței noastre de a crede că societatea este rodul rațiunii noastre naturale și a intenției. Mai devreme sau mai târziu, această aroganță ne duce la conflicte urâte, la război.
Pe acest tip de gândire se bazează filozofiile progresiste. Acest tip de gândire permite să stabilim scopuri sau ierarhii de scopuri pentru societate și să creăm oricât de multe doctrine socio-economice am vrea ca să le atingem.
În științele sociale, acest tip de gândire ne face să reducem libertatea individuală în numele atingerii acelui bun comun sau a ierarhiei de scopuri pe care o are în minte o elită conducătoare ghidată de o astfel de gândire. Astfel, toți ce aderă la această raționalitate trăiesc în superstiția generată de acele doctrine care arată cum poate fi atinsă intangibila ierarhie de scopuri.
Intangibilitatea unei ierarhii de scopuri prestabilite omniscient pentru societate face să repetăm încercările de a realiza irealizabila ierarhie până când insatisfacțiile care se acumulează din demonstrarea repetată a neputinței de a atinge obiectivele superstiției în care ne plasăm cu acel tip de gândire ne fac să devenim agresivi în a le atinge.
Așa se ajunge ca statul să invadeze spațiul privat al individului, iar noi să ne invadăm vecinii, persoane fizice sau state-națiuni. Orice doctrină socială bazată pe acest tip de gândire este, potențial, o doctrină a războiului. Iar ordinea astfel construită este ordine proiectată.
În schimb, cei ce acceptă învățătura lui Hume, conform căreia rațiunea și intenția nu pot să construiască o societate singure, fără ajutorul venit de la „înțelepciunea” pe care o conține sistemul de reguli coerente între ele, pe care le-am descoperit de-a lungul existenței, exact pentru că în societate cunoașterea este disipată (aici îi datorăm enorm lui Hayek), au o gândire ce încearcă să mențină libertatea de acțiune individuală în limitele pe care le conturează acea înțelepciune disipată în sistemul social astfel creat. Acele reguli au ca scop protecția spațiului privat al individului, în interiorul căruia poate lua decizii în mod liber.
Din această concepție nu pot apărea mai multe doctrine, ca în cazul concepției că doar rațiunea sau intenția creează societatea, ci doar una singură: liberalismul clasic. Această ordine este o ordine spontană.
Celor mai mulți nu le vine să creadă că, totuși, ordinea socio-economică este covârșitor preponderent ordine spontană. Lor li se pare paradoxal că, în aceste condiții, ordinea proiectată are totuși capacitatea de a duce la conflicte. Dar nu e nimic paradoxal.
Guvernele care îmbrățișează tipul de gândire constructivist creează ordinea proiectată în răspăr cu ordinea spontană, astfel că ele sunt, în final, cele care creează și conflictele. Gândiți-vă cine a declanșat războaie sau conflicte militare în ultimul timp.
Concluzie: aroganța noastră de a crede că rațiunea sau intenția sunt baza societății este sursa conflictelor. Această aroganță ne limitează cooperarea și întreține tensiunile generatoare de conflicte grave.
Vor exista întotdeauna oameni ce vor susține că societățile sunt construcții ale rațiunii sau intenției. Nu putem evita acest lucru. Ceea ce este grav este că odată ce concepțiile acestea sunt larg răspândite, ele sunt greu de demontat.
Mai mult, orice guvern care îmbrățișează filozofia liberală și dorește revenirea la condiții favorabile cooperării va avea dificultăți să o transpună în practică.
Acest lucru se întâmplă pentru că ceea ce fac guvernările ghidate de doctrine constructiviste este să apeleze la pozitivismul juridic pentru a înscrie în legi, sau chiar în constituții, prevederi care sunt premeditat proiectate să facă dificilă sau chiar imposibilă revenirea la filozofiile liberalismului clasic în practica guvernării.
Sursa: LucianCroitoru.ro
