Franța după alegerile parlamentare. Falimentul macronismului sau criză de regim?

Al doilea tur al alegerilor pentru principala cameră decizională a parlamentului francez, Adunarea Națională, a reprezentat un eșec pentru majoritatea prezidențială. Deși partidele pro-Emmanuel Macron, reunite în coaliția Ensemble! (Împreună!), rămân principala forță parlamentară, cu 246 de aleși din 577, pierd majoritatea absolută, lipsindu-le 43 de voturi pentru a controla Adunarea Națională. În plus, nici-una din forțele politice parlamentare, toate definite printr-un anti-macronism confirmat în repetate rânduri în ultimii cinci ani, nu vrea sau nu-și permite în fața alegătorilor să accepte o formă de coalizare, fie și informală, cu susținătorii președintelui. Este o situație fără precedent, care testează limitele instituționale ale așa-zis-ului semi-prezidențialism francez, de fapt un super-prezidențialism în care șeful Statului practic confiscă puterea legislativă atunci când dispune de o majoritate parlamentară pro-prezidențială. Ceea ce de regulă este cazul datorită votului majoritar în două tururi.

Lipsa de elan de la alegerile prezidențiale, în ciuda unei victorii nete în al doilea tur împotriva Marinei Le Pen, pare că acum s-a răzbunat. La prezidențiale Macron nu a avut un program veritabil, nu a căpătat un mandat programatic în numele căruia să ceară și o majoritate parlamentară. Macronismul nu prea a avut argumente politice în afară de lupta împotriva celor de la extreme. După ce, între cele două tururi ale prezidențialelor, Macron chemase stânga în ajutor pentru a face baraj împotriva Marinei Le Pen, acum accentul a fost pus pe barajul împotriva lui Jean-Luc Mélenchon, tribunul stângii unite sub stindardul roșu-aprins al stângii radicale. 

Rezultatele acestor legislative arată o Franță majoritar anti-macronistă atât în termen de voturi, cât și la nivelul locurilor din parlament. Șansele președintelui francez țin de imposibilitatea ca această opoziție majoritară să se coordoneze. Rezultatele reflectă o țară profund divizată, în plus nu există o cultură politică a coalițiilor și compromisului parlamentar, o cultură abandonată în 1958, care nu poate să revină într-un context definit de o radicalizare a electoratului și a partidelor.

Radicalizarea stângii este fenomenul principal al acestei perioade: pentru prima dată stânga este unită sub stindardul aripii sale cele mai radicale, partidul lui Mélenchon, La France Insoumise (LFI), putând fi văzut mai radical chiar decât Partidul Comunist, care de altfel face si el parte din coaliția NUPES (Noua Uniune Populară Ecologică și Socială) împreună cu LFI, Verzii, Partidul Socialist și alte mici formațiuni politice. Programul acestei coaliții reia aproape integral ultra-populsimul LFI, am analizat într-un alt articol de pe Sens Politic această derivă stângistă care marginalizează socialiștii francezi la nivel european și limitează capacitatea acestei zone de a face alianțe și de a veni la putere.

NUPES avea ambiția să provoace o coabitare, Mélenchon fiind candidatul de prim-ministru. Reușește să fie pe un remarcabil loc doi, cu 142 de locuri, dar fiecare din cele patru partide principale va dori să-și formeze propriul grup parlamentar, ceea ce-i va dilua influența. Deja din această zonă s-a anunțat depunerea la începutul lui iulie a unei moțiuni de cenzură împotriva Guvernului condus de Elisabeth Borne.

Radicalizarea este însă vizibilă și la dreapta: pentru prima dată ex-Frontul Național, actualul Rassemblement National (RN), reușește să aibă mai multe locuri parlamentare decât centrul-dreapta. Cu 89 de circumscripții câștigate, față de 8 în 2017, RN-ul este de departe partidul care a progresat cel mai mult, de altfel va avea grupul parlamentar cel mai important din opoziție. După ce a eliminat concurența Eric Zemmour (partidul acestuia nu are aleși), Marine Le Pen are o strategie de câștigare a unei părți a electoratului dreptei republicane. Asta face ca alianța tradițională de centru-dreapta să fie sub presiune, deocamdată și a rezistat peste așteptări după eșecul usturător de la prezidențiale. LR-UDI are 64 de locuri și speranța unui grup parlamentar de aproximativ 80 de membri. Macron și-a construit mișcarea politică și guvernele succesive pescuind aleși în mare parte din această zonă, ceea ce face că, deși LR-UDI este cea mai apropiată de politica guvernamentală, mai ales cea economică, să fie acum constituită majoritar din anti-macroniști. Aceștia au și concurența RN-ului Marinei Le Pen, așa că nu vor putea accepta o coaliție cu majoritatea parlamentară pentru ar cvasi-dispărea, cum au făcut-o socialiștii acum sub Mélenchon.

Câmpul de ruine politice deasupra căruia Emmanuel Macron s-a ridicat în 2017 e, după aceste alegeri, și mai complicat. Radicalizare politică, divizare socială și ideologică: pe de o parte, parlamentul este mai reprezentativ, democrația franceză funcționează. Centrul cu un președinte atotputernic a guvernat aproape fără contra-puteri și fără dorința de a negocia. Asta deși era de mult minoritar, așa cum au arătat-o rânduri succesive de alegeri (locale, regionale, primul tur al prezidențialelor). În mod paradoxal, francezii care au votat la legislativele din 2022 (53% absenteism față de 57% în 2017), inclusiv la extreme, produc o reechilibrare instituțională și o formă de democratizare. Dar produc și un Parlament ce se anunță blocat în cel mai bun caz, în cel mai rău caz producător de instabilitate guvernamentală, o amenințare care nu a mai existat de la fondarea celei de a V-a Republici în 1958.

Dar paradoxul trebuie dus mai departe: pe de o parte, nu s-a văzut niciodată mai clar perspectiva crizei de regim. Pe de altă parte, găsim tot în mecanismul constituțional, în locul central al instituției prezidențiale, elementul principal de stabilitate. Până și alegerile în două tururi, foarte atacate în campania electorală tocmai pentru lipsa de reprezentativitate, a căror reformare o promisese candidatul Macron încă din 2017, dovedesc că pot reflecta pluralitatea peisajului politic

Responsabilitatea actualei situații poate fi pusă pe mulți umeri: populismul de toate nuanțele, prăbușirea partidelor tradiționale, contextul post-Covid, inflația, nu în ultimul rând elemente ale arhitecturii instituționale. Totuși, principala responsabilitate o are Emmanuel Macron: nu și-a construit un partid solid, și-a schimbat de două ori prim-miniștrii relativ populari cu persoane mai puțin potrivite și mai puțin populare, a exersat puterea nu numai solitar, dar și machiavelic. Spre exemplu, campania sa și a premierului Borne a fost minimalistă, scopul a fost adormirea electoratului și creșterea absenteismului, o strategie confirmată de faptul că a declanșat chiar înaintea alegerilor legislative discuții în jurul unui “Consiliu National al Refondării”, care practic creează un paralelism cu parlamentul, scopul acestuia fiind să propună diverse reforme. De fapt scopul era golirea de sens a momentului electoral. 

Absenteismul a fost încurajat pentru că în sistemul majoritar în două tururi, prin care se aleg deputații în Franța, se pot menține în turul doi acei candidați care au luat peste 12,5% din voturile celor înscriși. Absenteismul masiv face ca numai primii doi să se poată califica, cu foarte puține excepții (7 din 577 circumscripții în acest an). Apoi candidații centriști pro-Macron erau mai bine plasați pentru a se alia fie spre stânga, fie spre dreapta, în funcție de profilul circumscripției. Asta explică victoria relativă a macroniștilor. Dar pe fond nu este numai un eșec prezidențial, este și o umilință: trei miniștri proaspăt numiți, inclusiv ministra postului foarte mediatic al Tranziției ecologice, au fost bătuți. Dar mai ales nu au fost aleși doi stâlpi ai partidului prezidențial, președintele de până acum al Adunării Naționale, Richard Ferrand, și președinte grupului parlamentar al partidului macronist, Renaissance (ex-LREM), Cristophe Castaner. 

Macronismul nu a fost niciodată o doctrină, a fost o metodă, “En même temps” (În același timp). O decizie de stânga, una de dreapta, un ministru venit de la socialiști, altul din centru-dreapta. Decizia era luată de către un președinte foarte adaptabil, cu simțul comunicării, cu simțul momentului. Trebuie folosit timpul trecut, această metodă pare imposibilă acum. Pe 19 iunie macronismul acesta a murit pentru că se baza pe un președinte care controla instituțiile politice. Aleșii îi datorau totul și erau dependeți de el. Acum condițiile pentru concentrarea puterilor în mâinile șefului statului nu mai sunt împlinite. Macron va trebui deci să accepte un alt rol, al unui președinte care ține cont atât de opozanți, cât și de aliați . Nici aliații actuali, nici cei potențiali, nu vor să se sinucidă politic într-un demers în care președintele, care nu mai are dreptul la al treilea mandat, să mai poată utiliza instituțiile la limită pentru a continua să guverneze singur.

Fenomenul Macron a fost un șoc pentru toate partidele tradiționale de guvernare, toate devenind frontal anti-macroniste din motive ideologice sau pur și simplu pentru a supraviețui. Dar acest fenomen, care a condiționat până acum viața politică franceză, și o va mai face cinci ani, nu a reușit să fondeze o mișcare politică demnă de acest nume și, mai grav, nu a desenat o viziune clară: macronismul a fost de la început și a rămas un oportunism. Unul servit de certele mari calități ale unui personaj care, în ultimele luni, pare obosit, fără inspirație, ezitant. În seara alegerilor, pe 19 iunie, Mélenchon a făcut o glumă, de un gust îndoielnic, referitoare la numele partidului macronist (Renașterea), întrebându-se dacă era mort. Dar este adevărat că în actuala situație Macron trebuie să se reinventeze, să revoluționeze (falsa) “revoluție” macronistă. În astfel de momente liderii politici fie devin mari personaje, fie se prăbușesc.

Franța, datorită instituțiilor sale, rămâne guvernabilă și va fi guvernată. Executivul nu trebuie votat în Parlament, el este numit de președinte, declarația sa de politică generală nu este neapărat urmată de un vot în Adunarea Națională, spre exemplu între 1988 și 1993 trei guverne nu au cerut acest vot, asta deși exista o majoritate informală, dar era fragilă. Apoi Guvernul poate să-și angajeze răspunderea pe proiectul de Buget, și, în plus, o dată pe sesiune pentru legi importante. Deci guvernarea pe hârtie e posibilă. Totuși, e puțin probabil ca o astfel de situație să dureze cinci ani. Deja se aude muzica une posibile dizolvării a Adunării recent alese, iar aceasta e nu numai una din pârghiile de ieșire din blocajul ce se profilează, ci și o formă de calmare a spiritelor noilor aleși.

În ciuda unor discursuri recente, Macron este obligat să numească un nou guvern în lunile, poate săptămânile, următoare, cel actual practic a fost dezavuat de votanți. Dar nu va fi suficient pentru că acum se pune problema legitimității sale de a guverna în logica super-prezidențialistă caracteristică regimului politic și accentuată după 2017 de tânărul președinte (ales la 39, reales la 44 de ani). Acum este mai experimentat, dar are un profil de învingător sistematic. Nimeni nu știe cum va reacționa în fața acestei dileme: cedează o parte din putere, sau riscă o explozie social-politică. Din grava criză a Vestelor galbene a ieșit prin artificii de comunicare ce s-au răzbunat la aceste legislative. Acum va trebui să aleagă, în fine, oameni care să-i facă umbră, care, preluând o parte din puterea efectivă, să preia și o parte criticile opoziției devenită acum majoritară. 

Să spunem că situația este una complicată e un eufemism. Să credem că e una fără ieșire, ar însemna să ignorăm măsura în care actualele instituții au fost construite de De Gaulle tocmai pentru a face guvernarea funcțională într-o astfel de situație. Rămâne ca și Macron să fie la înălțimea funcției pe care o ocupă și de la înălțimea căreia, cu nonșalanță, a lăsat lucrurile să-i scape de sub control.