Primul tur al alegerilor legislative a confirmat hegemonia mișcării lui Jean-Luc Mélenchon, La France Insoumise, asupra stângii franceze, ceea ce poate avea consecințe importante pe termen mediu și lung: scade probabilitatea unei alternanțe politice în Franța, la nivel european scade greutatea socialiștilor și întărește curentul stângii radicale anti-europene care, precum partidul lui Mélenchon, merge până la a cere ieșirea Franței din dimensiunea militară a NATO.
Alegerile din 12 iunie pentru Adunarea Națională, camera decizională a parlamentului francez, au adus un nou record negativ al prezenței, 47,51%, dar nu aceasta a fost surpriza, ci contra-performanța alianței Ensemble, alianța pro-prezidențială, practic un sfert din voturile exprimate, net mai puțin ca Macron la primul tur al prezidențialelor (aproape 29%).
Rămâne totuși foarte probabilă o victorie a macroniștilor în turul doi, miza acum fiind măsura în care, datorită sistemului majoritar, vor reuși să recapete o majoritate absolută. Rezultatul primului tur este însă o mare victorie pentru strategia lui Mélenchon care inițial părea că e o cvadratură a cercului: radicalizare spre stânga extremă combinată cu unirea stângii sub drapelul său. Alianța “Noua Uniune Populară, Ecologică și Socială” (NUPES), dominată de partidul lui Mélenchon, a ieșit practic la egalitate (cu aproximativ 26%) cu Ensemble și aliații, dar și-a clamat victoria simbolică. Pentru Ministerului de Interne rezultatul era ușor favorabil macroniștilor, jurnalul Le Monde, calculând altfel identitatea politică a fiecărui candidat, a anunțat un avans minim pentru NUPES. Deja această polemică e semnificativă pentru climatul politic general, unul de neîncredere mai mult sau mai puțin justificată.
Nu a fost singura șicană a Ministerului de Interne, ceea ce a arătat dificultatea partidului prezidențial de a accepta această înfrângere de etapă. Urmează dueluri între NUPES și Ensemble în 271 circumscripții (dintr-un total de 577 ), dueluri în care, conform proiecțiilor, în marea lor majoritate macroniștii sunt favoriți. Mélenchon, care se auto-desemnase viitor prim-ministru, știe acum că nu mai poate nici teoretic să aspire la o formă de forțare a mâinii președintelui pentru a fi numit în acest post. Cel mai talentat tribun al Franței va rămâne pe post de opozant sistematic, totuși acest rezultat poate schimba raportul de forțe în politica franceză.
Mélenchon a reușit de unul singur aproape 22% la primul tur al prezidențialelor din aprilie, ceea ce era pe punctul să-l califice în turul doi. Deși și-a surclasat adversarii de pe stânga, totuși a suferit de concurența acestora. Acum Uniunea sa a reușit să adune socialiștii, ecologiștii, comuniștii și alte forțe ale stângii radicale. Din această perspectivă, stânga are un scor mai mare față de proiecțiile inițiale, dar ca scor absolut nu progresează, rămâne foarte slabă după criteriile istoriei electorale, în plus e fără capacitate de alianță la al doilea tur al legislativelor și mai târziu.
Stânga unită a fost marea realizare a fostului președinte François Mitterrand care a reușit, de la începutul anilor 1970 și până la începutul anilor 1980, întâi să refondeze un Partid Socialist unit, el însuși divers, apoi să se alieze cu Partidul Comunist. Din anii 1920 Partidul Comunist Francez (format din socialiștii care decid intrarea în Comintern, Internaționala comunistă fondată de Moscova) domină stânga franceză până la jumătatea anilor 1970. Stânga reușește să provoace în 1981 prima alternanță din istoria celei de a V-a Republici (din 1958) datorită uniunii stângii comuniste și socialiste, dar mai ales datorită hegemoniei socialiștilor asupra întregii stângi franceze. O hegemonie ce vine după ce comunismul nu mai e la modă în mediile intelectuale, cu mare întârziere istorică de la primele revelații asupra crimelor leniniste și staliniste din anii 1920 și 1930.
Intrarea comuniștilor pe poziții secundare în primul guvern socialist din 1981 a accelerat declinul PC, care devine un parti minor. Totuși nu-și schimbă numele după 1989, ca alte partide comuniste europene. Asta și pentru că acea (contra)cultură politică a stângii comuniste, care fusese dominantă în anumite zone în anii 1950-1960, rămâne vie chiar și după căderea comunismului. Reprezentanții săi rămân puternici în mediul jurnalistic și academic, una din consecințe fiind marginalizarea sau relativizarea sistematică a memoriei crimelor comunismului. De altfel și restul stângii franceze va apărea din ce în ce mai puțin interesată de această memorie care deranjează, parcă aparține doar Estului Europei, nu și actualei UE în ansamblul său.
Complezența mediatică și din partea mediului academic față de Mélenchon, steagurile cu secera și ciocanul care nu lipsesc de la mitingurile sale, nu pot fi înțelese fără a pleca de la această uitare voluntară: aticomuniștii sunt suspecți prin definiție, spectrul extremei-drepte planează asupra lor. Chiar antitotalitarismul e suspect, totalitarismul e un concept de evitat în lucrările de științe sociale. Sigur că fosta stânga anti-totalitară mai are reprezentanții ei, dar cei mai cunoscuți dintre aceștia sunt de multe ori calificați drept “noii reacționari”.
Pierderea memoriei realităților comuniste, sau necunoașterea lor, explică parțial și atitudinea elitei franceze față de Vladimir Putin, înainte de agresiunea asupra Ucrainei, dar și acum. Iar de această situație a beneficiat Mélenchon. Deși a fost criticat direct și indirect de Macron în legătură cu atitudinea sa față de Putin, totuși nu a fost întâmpinat de un baraj mediatic similar celui construit pe același subiect împotriva Marinei Le Pen. Asta deși nu e singurul subiect unde extremele se ating: atitudinea față de Europa, populismul economic, suveranismul și anti-americanismul apropie nu numai programele, dar în parte și sociologia votanților celor două extreme ale politicii franceze.
Dacă după 1970 François Mitterrand a reușit să unească stânga într-o strategie dictată de socialiști, acum situația este inversată: unirea se face la extremă. Exact motivul pentru care în 1981 stânga prelua puterea (marginalizarea comuniștilor în interiorul stângii), devine un posibil motiv pentru care o stângă unită sub personalitatea și programul lui Mélenchon e condamnată să rămână în opoziție.
Partidul Socialist, cel care după 1981 avusese președintele timp de 19 de ani și majoritatea guvernamentală 20 de ani, era muribund după președinția lui François Hollande (2012-2017) și după candidatura Annei Hidalgo (1,75% la prezidențialele din acest an). Aderând la NUPES și-a pierdut programul, identitatea, onoarea. Căci, cum poate să accepte fostul partid de guvernare declarat pro-european să se unească sub cupola unui discurs antieuropean explicit? Mélenchon nu vorbește de Frexit, dar vorbește despre “dreptul de nesupunere față de instituțiile UE” și are un program economic care ar duce către Frexit. Exact același lucru se poate spune despre ecologiști, auto-declarați până de curând cel mai pro-european partid. Candidatul lor luase puțin sub 5% la prezidențiale, scor sub așteptări, totuși decizia de a ignora tot ce ai spus până atunci și de a accepta o alianță asimetrică și care tinde spre extrema stângă denotă o adevărată derivă. Că este ideologică, oportunistă, sau ambele, e mai puțin important. Verdele devine roșu-aprins, daltoniștii sunt răzbunați.
În cazul programului economic situația este la fel de flagrantă: socialiștii se doresc de zeci de ani o forță responsabilă de guvernare, acceptă sistemul economiei de piață, cel concurențial de la nivel european, mondializarea. Nu este deloc cazul cu Noua Uniune Populară. Este ceea ce au denunțat și socialiștii istorici Lionel Jospin, fost premier, și fostul președinte Hollande. În programul de campanie al NUPES citim, spre exemplu, despre “blocarea prețurilor la produsele de prima necesitate și la energie (la carburant, gaz, electricitate)”, “gratuitate pentru apă și electricitate în cantitățile necesare subzistenței”. Dar și despre creșterea simultană a salariului minim la 1500 de euro și a pensiilor la același nivel minim, combinate cu scăderea vârstei de pensionare la 60 de ani și crearea unui venit garantat de peste 1000 de euro pentru tineri, acordarea unei a șasea săptămâni de concediu și scăderea timpului de lucru pentru anumite meserii dificile la 32 de ore, anularea datoriei Franței deținută de Banca Centrală Europeană, instaurarea unui impozit de 90% pentru cei cu veniturile cele mai mari și, nu în ultimul rând, investirea a miliarde de euro în relansarea cooperativelor. Nu ne miră, Mélenchon s-a declarat adesea inspirat de discursurile stângii radicale, a unor Chavez, Maduro etc. Stânga franceză devine în 2022 utopică economic și practic nefrecventabilă pentru restul partidelor de stânga aflate la guvernare în Europa.
Alt subiect central al clivajului în interiorul stângii era raportul față de laicitate și problema complezenței interesate a lui Mélenchon față de islamismul politic militant. Julien Dray, unul din cei mai cunoscuți socialiști, fondator al SOS Racisme în anii 1980, și-a dat demisia din PS denunțând tocmai comunitarismul încurajat de Mélenchon. Un discurs similar a avut fostul prim-ministru socialist Jean Cazeneuve. Faptul ca partidul lui Mélenchon dorește să reflecte diversitatea etnică și religioasă a Franței este salutar și deschide o concurență binevenită cu celelalte partide. Faptul însă că vrea să agraveze falii sociale și să le exploateze cinic este în mod evident iresponsabil și îi anulează pretenția de a fi un “partid republican”. “Poliția ucide” spune Mélenchon importând teme dintr-o Americă împotriva căreia militează susținându-l alaltăieri pe Castro, ieri pe Putin și azi pe orice lider sud-american sau din alte păți ale lumii care se declară anti-american.
De altfel, în ciuda agresiunii rusești care l-a obligat pe Mélenchon să-și schimbe discursul admirativ față de Putin (nu e singurul), pe site-ul La France Insoumise putem găsi o “Propunere de lege care invită Guvernul să retragă Franța din Organizația Tratatului Atlanticului de Nord”, proiect susținut de grupul parlamentar al partidului, ceea ce ne amintește că în programul prezidențial din 2017 Mélenchon susținea aderarea Franței la Alianța Bolivariană creată în 2004 de Hugo Chavez și Fidel Castro.
Toate acestea nu trebuie însă să anuleze realitatea faptului că factorul Mélenchon a fost singurul dinamic între prezidențiale și parlamentare, singurul care a făcut campanie, adică a făcut (și) politică. Puterea macronistă, dreapta LR și formațiunea Marinei Le Pen, au părut absente, statice, încercând să piardă cât mai puțin din ce câștigaseră la prezidențiale. Această non-campanie generalizată, cu excepția stângii unite, e factorul surpriză care a agravat absenteismul și a pus în valoare dinamica Mélenchon.
Indiferent de rezultatele celui de al doilea tur, tribunul stângii radicale și-a reușit în mod spectaculos pariul adunării simbolice a majorității stângii în jurul său. Verzii și socialiștii nu prea s-au văzut în campanie, chiar când sunt aleși, nu lor li se datorează aceste victorii, asta-i va pune în dificultate când vor încerca să se rupă de NUPES. Divorțul e ca și anunțat, vorr fi grupuri parlamentare separate, dar în viitor nu e clar ce voturi vor fi rupte de la un Mélenchon care, deja, se gândește la următoarele prezidențiale. Se poate spune că aceste partide au legitimat o formă de comunizare a stângii care va dura dincolo de alianța politico-electorală din 2022.
Asta nu însemnă însă că această situație e doar produsul unei dinamici pe partea stângă. E în măsură importantă rezultatul fenomenului Macron: după 2017 a aspirat spre guvernare o parte a stângii social-democrate, lăsând restul în cvasi-faliment. E și consecința eșecului dreptei post-Chirac și post-Sarkozy de a-și adapta discursul și acțiunea electoratului său și evoluției societății franceze, de a fi nu numai unită, ci și coerentă și convingătoare. Pierderea de voturi către dreapta sa (spre Marine Le Pen și Eric Zemmour) a contribuit și ea la radicalizarea stângii: denunțarea “pericolului fascist” este un factor unificator important al acesteia. În plus, rolul central al denunțării extremei drepte în victoria lui Macron a contribuit la legitimarea discursului mișcării lui Mélenchon și i-a permis acestuia să se transforme din înfrânt al prezidențialelor într-un fel de câștigător moral.
Încă 5 ani un Centru nedefinit va guverna cu Macron, poate într-o alianță parlamentară cu dreapta LR, dar Franța electorală s-a dus către extreme în 2022. Se mai întâmplase asta în 2002, dar nu la aceleași proporții și nu cu același sentiment că acum este un fenomen durabil.
