Se repetă adesea că papa Francisc a stârnit respingeri și neînțelegeri chiar în interiorul Bisericii. Și lumea se miră de asta. Dar un papă bun, un papă mare se recunoaște tocmai prin faptul că surprinde, pentru că ne ia prin surprindere în așteptările noastre: nici Pius al XII-lea, nici Ioan al XXIII-lea, nici Paul al VI-lea, nici măcar Ioan Paul al II-lea sau Benedict al XVI-lea nu au fost scutiți de așa ceva – să ne amintim.
Papa nu face altceva decât să-și îndeplinească misiunea, care nu este aceea de a guverna Biserica precum se conduce o instituție politică, întărindu-i structura de stat, sporindu-i puterea în raport cu altele, văzute ca rivale sau chiar luate drept modele.
Dacă Biserica a traversat veacurile — așa cum nicio altă instituție făcută de mâna omului nu a reușit —, este pentru că a avut mereu conștiința clară că trăiește doar ca și printr-o comuniune care nu vine de la ea însăși, ci de altundeva – de la Duhul Sfânt, de la unirea trinitară a lui Dumnezeu.
În orice caz, Biserica nu vine din ea însăși. Are ancora numai în cer, și se scufundă dacă nu se hrănește din această origine.
Francisc a avut o singură preocupare: să mențină sau să readucă Biserica în curgerea și suflul Duhului Sfânt, sursa ei și singurul ei ghid. Nu doar să păstreze ecleziologia și doctrina ei (de care predecesorii săi s-au îngrijit), ci să salvgardeze misiunea Bisericii, pentru a da „noii evanghelizări” temelia și mijloacele ei.
Pentru a „ieși în larg” (duc in altum – Luca 5, 4), trebuie să deschizi jocul, ca în rugby, spre exterior, să găsești spațiile libere și să ajungi la margini, la „insule” (cum spun profeții), la „națiuni”.
Credincioșii, teologii, observatorii, ba chiar și necredincioșii au cerut: Biserica să se deschidă către lume. Iar Jorge Bergoglio a răspuns: „Da, dar trebuie să știm: către ce lume?”
Ori, prea mult timp, această „lume” a fost redusă spontan și exclusiv la societățile post-industriale, așa-zis dezvoltate și liberale din Occident. De aici și focalizarea pe disputele între „conservatori” și „progresiști”, blocată pe chestiuni „societale” sau folosind în mod instrumental identitatea liturgică.
Și iată că a apărut un papă: primul care nu e european, primul care nu e din mediul rural, ci copil al unei metropole, primul confruntat dintru început nu doar cu tiranii politice (ca toți predecesorii săi), ci cu economicizarea, financiarizarea și digitalizarea accelerate ale lumii globale, închise acum în sine însăși.
Că, privită prin această perspectivă nouă, miza Bisericii s-a mutat – cine ar putea să se mire? Nu ne-am dorit oare cu toții asta? Atunci de ce ne prefacem că ne mirăm?
Privirea nouă pe care a adus-o Francisc a permis să fie puse lumii, catolicilor, creștinilor și tuturor celorlalți întrebări noi, sau mai degrabă să fie exprimate în cuvinte evidențe latente. În primul rând, legătura – niciodată expusă înainte de el – între ecologia globală și sărăcia oamenilor, sufocați de invazia „deşeurilor”. Invenția conceptului de deșeu, de către Jorge Bergoglio, încă din vremea episcopatului său la Buenos Aires, marchează un progres decisiv în etică: răul fizic nu mai poate fi separat de răul moral, iar responsabilitatea noastră devine la fel de globală ca răul însuși.
În al doilea rând, diagnosticul asupra migrațiilor: ele devin astăzi, fără îndoială, inevitabile din cauza dezechilibrelor climatice, demografice și economice; dar capătă mai ales un nou sens în interiorul unui adevăr biblic fundamental: suntem cu toții migranți, oameni în trecere (evrei – „ivrim”, cei care trec), pe un pământ care nu ne aparține; iar dacă avem un drept de ședere limitat, este tocmai pentru că, în fond, suntem străini (meteci) ai unei alte cetăți, ai Împărăției lui Dumnezeu.
În cele din urmă, chestiunea fraternității noastre: ne lăudăm cu ea și o revendicăm fără să știm prea bine ce spunem, pentru că în același timp nu vrem (și nu putem) să recunoaștem un tată. Căci un tată ar trebui să fie tatăl tuturor, așadar să nu aparțină unui grup anume. Cu alte cuvinte, ar trebui să vină din altă parte, ca un singur „Tată care este în ceruri”.
Pornind de la aceste trei diagnostice, Francisc a conchis că Biserica trebuie să meargă pe câmpurile de luptă, nu pentru a câștiga o victorie imposibilă și zadarnică, ci pentru a-i îngriji pe toți, practicând medicina de război într-un spital de campanie. Toată această învățătură a putut surprinde, dar mai ales ne-a reamintit evidențe, care, retrospectiv, sunt imposibil de negat.
Francisc ne-a spus ceea ce aveam nevoie să auzim. Și dacă e vorba de destinul Bisericii în Duh, atunci este vorba și de soarta omenirii noastre sărmane. Astăzi, când se ridică falși profeți aroganți, a căror minciună își întinde umbra peste pământul nostru, Francisc rămâne cu atât mai mult un mare papă.
Sursa: Jean-luc Marion, « François n’a eu qu’une préoccupation : maintenir l’Église dans le flux et le souffle de l’Esprit saint », Le Figaro.fr
