« Un pontificat plin de evenimente s-a încheiat brusc. Papa Francisc a fost lăudat și glorificat, dar și combătut și detestat. Acest iezuit argentinian, redutabil și călduros, nu a lăsat pe nimeni indiferent. S-a dorit profund reformator. Doar timpul va arăta însă dacă reformele sale cele mai îndrăznețe vor dăinui. Succesorul său nu le va continua neapărat — nici în același mod, nici în același ritm. Cu atât mai mult cu cât, înainte de plecarea lui Francisc, exasperarea era deja vizibilă la Vatican, unde voința sa, autoritarismul și contradicțiile sale i-au obosit până și pe cei mai loiali susținători. Se simțea nevoia de liniște, de seninătate și stabilitate într-un mediu clerical care prețuiește tihna.
Din punct de vedere al dreptului canonic (dreptul intern al Bisericii), sfârșitul unui pontificat echivalează cu suspendarea automată a tuturor mandatelor înalților responsabili ai Curiei Romane. Odată ales, succesorul, suveran, nu este legat în principiu de deciziile predecesorului său. Poate schimba echipa. În cele mai multe cazuri, el continuă lucrarea începută, căci continuitatea este o virtute eclezială, dar poate totodată să adopte o altă direcție și un stil cu totul diferit. Turbulențele interne care au marcat pontificatul nu vor întârzia să reapară, în momentul bilanțului pe care cardinalii îl vor face înainte de a intra în conclav. Colegiul Sacru, senatul Bisericii, care reunește cardinalii, ar putea — ipoteză care merită luată în calcul — să nu continue pe drumul deschis de papa argentinian, chiar dacă acesta a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a numi cardinali apropiați de linia sa.
Oricum ar fi, lovitura de pumn dată de Papa Francisc în mușuroiul Vaticanului și al Bisericii Catolice a fost atât de puternică, încât, potrivit multora, nimic nu va mai fi ca înainte. Întrebarea esențială e legată de greutatea reală a moștenirii lui Francisc, care a rămas întipărită în conștiințe și în amintiri ca o personalitate ieșită din comun. Un papă care a zdruncinat o instituție aparent ireformabilă, îndemnându-i mai întâi pe toți să se reformeze în interiorul lor.
Pe plan internațional, va rămâne cu imaginea unui papă reformator care s-a luptat cu obiceiurile proaste din propria casă. Dar nu va rămâne în memoria diplomației mondiale. Nu din cauza personalității sale, ci din pricina unei gestiuni uneori confuze a dosarelor. S-a implicat mult în conflictele actuale — Siria, Ucraina, Țara Sfântă —, dezamăgind adesea părțile pe care dorea să le apere. De asemenea, apelul său pentru imigrație către țările occidentale, americane și europene, a șocat profund opinia publică, în special în Italia. În schimb, a marcat puncte prin angajamentul ferm al Bisericii Catolice pentru ecologie. Va rămâne de asemenea în istorie ca prietenul islamului, căruia i-a întins mereu mâna — spre marea nemulțumire a Bisericilor Catolice Orientale, persecutate zilnic.
Constatarea este mai nuanțată în privința tendințelor de fond ale Bisericii. Papa Francisc nu a reușit să oprească declinul practicii religioase și al hirotonisirilor sacerdotale — cu excepția Asiei și Africii, două regiuni ale lumii în care catolicismul este dinamic, dar care și ele încep să încetinească ritmul. Bilanțul este, de asemenea, contrastant în privința mai multor dosare importante pentru Francisc.
Primul este reforma teologiei pastorale referitoare la morala familială, și în special chestiunea integrării persoanelor divorțate recăsătorite și a celor homosexuale în Biserică. Papa a convocat un sinod dedicat familiei în două etape, în octombrie 2014 și octombrie 2015, pentru a lucra la o mai bună integrare a persoanelor vizate în comunitățile parohiale. S-a decis permiterea împărtășaniei pentru persoanele divorțate recăsătorite, în anumite condiții, însă măsura a fost dificil de aplicat din cauza unei lipse de claritate în directive, percepute diferit de către episcopi.
În ceea ce privește primirea persoanelor homosexuale, sinodul despre familie a rămas prudent în 2015. Cel privind viitorul Bisericii, în sesiunea din octombrie 2023, a amânat chiar abordarea subiectului. A fost necesară o intervenție a dicasterului pentru Doctrina Credinței, în decembrie 2023, pentru a permite binecuvântarea cuplurilor homosexuale. Acest lucru a stârnit controverse aprinse și o ruptură profundă în unitatea internă a Bisericii: Bisericile Catolice africane au refuzat deschis această măsură, iar papa a fost nevoit să accepte veto-ul lor, menținând totuși măsura pentru restul Bisericii.
Un alt dosar sensibil a fost cel al admiterii la preoție a bărbaților căsătoriți. În 2019, după sinodul despre Amazonia, autorizarea anumitor laici căsătoriți să devină preoți în acea regiune a fost votată. Papa Francisc a preferat însă să amâne decizia, nedorind să o asume în timpul pontificatului său, ceea ce a provocat o mare neînțelegere în rândul aripii progresiste.
Cât despre reforma Curiei și guvernarea Bisericii, dosarul rămâne incomplet. Este adevărat că Francisc a impus o reformă a Curiei la 19 martie 2022, dar aceasta a întâmpinat numeroase dificultăți de implementare, subminată fiind de o opoziție latentă a serviciilor de la Vatican față de papă. Reforma protocoalelor de gestionare financiară este simptomatică în acest sens: ea există pe hârtie, dar este puțin aplicată în practică. Pe acest subiect, pontificatul lasă în urmă o situație financiară dezastruoasă.
În ceea ce privește sinodul despre sinodalitate din 2023 și 2024, al cărui obiectiv era introducerea unei mai mari democrații și descentralizări în Biserică — adică o adevărată revoluție culturală în guvernare —, acesta încă trebuie să-și dovedească eficiența concretă, în special în a conferi mai multe responsabilități laicilor și femeilor. Papa Francisc a închis ușa hirotonisirii femeilor diaconi, provocând din nou o mare dezamăgire în rândul aripii progresiste.
În ceea ce privește liturgia, în cele din urmă, Francisc a deconstruit sistematic linia de deschidere inițiată de Benedict al XVI-lea în favoarea tradiționaliștilor fideli Romei. Papa iezuit, deși un apostol al milostivirii, i-a criticat mai dur decât oricine altcineva în Biserică. Chiar și cardinalii care nu împărtășesc această sensibilitate eclezială — care atrage numeroși tineri — consideră că acest subiect extrem de sensibil, mai ales în Franța și în Statele Unite, va trebui reluat.
Rămâne, de asemenea, chestiunea abuzurilor sexuale din Biserică, care a fost profund marcată de scandaluri. S-au luat măsuri juridice puternice în ultimele două decenii, începând cu pontificatul lui Benedict al XVI-lea — decisiv în această privință — și continuând cu cel al lui Francisc, pentru a limita pe cât posibil aceste devieri. Însă mai este mult de făcut, în special în America Latină, Asia și Africa, dar și în Italia… Biserica este rănită, dar mai puțin decât victimele, pe care le-a ignorat multă vreme. Francisc, căruia i se reproșează gestionarea anumitor cazuri în Argentina și la Roma — unde l-a acoperit pe iezuitul Rupnik —, a militat intens pentru ca Biserica să-și facă introspecția.
Mai larg vorbind, Francisc, criticabil pentru unii din cauza reformismului său excesiv, a dorit să schimbe în profunzime cultura însăși a instituției catolice, luptând împotriva clericalismului, adică a excesului de putere al preoților și episcopilor. Desigur, clerul, chiar dacă este inima comunităților, nu reprezintă în sine întreaga Biserică: fără laici, mai ales femei, și fără milioanele de credincioși, clericii n-ar însemna nimic. Dar și inversul e valabil: corpul eclezial n-ar fi nimic fără preoți, călugări, călugărițe și episcopi. Acești actori sunt esențiali pentru continuitatea instituției, la fel ca și curia romană, adesea criticată de Francisc. Și ea joacă un rol discret, dar decisiv în universul eclezial. Astfel, o reformă a Bisericii nu are viitor fără acordul acestor clerici — preoți și episcopi — care sunt adevărații regulatori ai sistemului eclezial. Atitudinea clerului, în sens larg, va fi decisivă pentru continuitatea moștenirii abundente a acestui papă.
Totuși, Francisc nu și-a menajat niciodată preoții. Atacurile sale constante împotriva comportamentelor clericale — adesea ale unei minorități de carieriști — au condus totuși la o vastă conștientizare în rândul clerului, inclusiv la cel mai înalt nivel roman. Un preot profund influențat de papa Francisc mărturisește: „Nu am împărtășit toate opțiunile sale pastorale, dar m-a obligat să fiu mai coerent cu alegerile vieții mele sacerdotale.”
Un astfel de impact, de natură imaterială, va fi greu de măsurat. Asemenea și amploarea reală a moștenirii papei, care nu poate fi cuantificată în momentul plecării sale. Chiar și astăzi, familii întregi sunt, de exemplu, marcate de-a lungul generațiilor de mărturia lui Ioan Paul al II-lea.
Acest tip de moștenire, care ține de spirit și de credință, și care atinge profund oamenii, se va putea evalua pe parcursul deceniilor. Dar este sigur că milioane de catolici au fost marcați de exemplul și exigența acestui papă ieșit din comun, de apelul său la misiune și, mai ales, de exigența sa radicală de a trăi coerența creștină în toate domeniile: spiritual, social, politic. »
Sursa: Jean-Marie Guénois, « François a voulu une révolution de l’Église dont les résultats se font attendre », Le Figaro
