Două sunt clișeele larg răspândite și nedrepte care au afectat și mai afectează percepția asupra cenzurii în zilele noastre: 1) a cenzura = a tăia ceva dintr-un text (literar, de obicei) și 2) odată cu dispariția/desființarea regimurilor comuniste, a dispărut și cenzura. Spre deosebire de multe fenomene și instituții ale secolului trecut care chiar au dispărut în anii 1989-1991, cenzura și-a schimbat doar „părul, dar năravul ba” (vorba proverbului), mai ales că nu a apărut odată cu regimul comunist, fiind mult mai veche. Cercetătorii în domeniu sunt atrași cel mai mult de cenzura literaturii artistice, creându-se din această cauză impresia că cenzurarea romanelor și a poeziilor ar fi principala preocupare a cenzorilor comuniști. Ca să demontăm primul clișeu, e destul să analizăm structura Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor (cea mai importantă instituție a cenzurii din România). De pildă, în anul 1962, într-o perioadă de maximă efervescență instituțională, la DGPT erau 435 de persoane, dintre care 21 lucrau la Unitatea „Literatură”, fostă „Controlul cărții”, adică în jur de 5% (vezi „DGPT- instituția românească a cenzurii” în capitolul al doilea, în volumul de față), în timp ce ceilalți lucrau la departamentele Import-Export, Ştiinţă şi Tehnică, Ideologie, Documentare, Instructaj-Control, Tipărirea Presei Centrale, Radio-Televiziune, Artă, Tipărituri Mici, Biblioteci-Anticariat-Muzee etc. În acest context, titlul cărții poate induce în eroare sau poate părea reducționist. Obiectul cercetării noastre nu-l constituie activitatea celor 5% și nu romanele și poeziile ne interesează aici, ci toate departamentele sus-numite, în atribuțiile cărora intra, mai mult sau mai puțin, și cenzurarea cărților, precum și întreg sistemul cenzurii care funcționa impecabil.
După mai bine de trei decenii de la căderea comunismului, putem vedea mai clar că miza cenzurii nu e literatura, ci capacitatea/dorința de a controla și influența (id est: manipula etc.) orice fel de informație. Dacă nimeni nu îți taie un cuvânt dintr-o poezie sau un fragment incomod dintr-o volum de proză nu înseamnă că cenzura nu mai există. În comunism, volumele cenzurate apăreau în zeci de mii, iar uneori, sute de mii de exemplare, iar azi un tiraj de câteva sute e considerat decent, iar o mie de cărți vândute este deja un mare succes editorial. Din păcate, puterea de azi (politică, dar nu numai) continuă să vadă în artiști, savanți, scriitori, jurnaliști etc. niște sprijinitori ai ei, potențiali sau reali, care sunt utili dacă țin discursuri de legitimare (laudă) a puterii (ca în comunism), dacă susțin vreun candidat la alegeri, dar nu se mai găsesc fonduri, nu se distribuie cărțile/publicațiile, nu se premiază, dacă puterea (ori doar o parte a sistemului) e criticată. În comunism se ofereau vile de lux, privilegii și tot felul de avantaje pentru scriitorii/artiștii puterii. Subjugarea cărții/ culturii intereselor politice este cea mai mare crimă a cenzurii din toate epocile (să ardă/să dispară dacă ne este potrivnică! zice puterea; nici epurarea cărților, apropo, nu e un fenomen comunist). Și cea mai mare dezamăgire în postcomunism e că instrumentalizarea actului creator, atât de blamată în comunism, nu a încetat nici după ce acest regim a dispărut.
Între timp, în ultimul deceniu, au mai apărut câteva cărți notabile despre cenzură, care mi-ar fi plăcut să fie menționate în volumul de față. Două studii serioase despre cenzura presei, care se completează reciproc spre binele cititorului: Mihaela Teodor, Anatomia cenzurii. Comunizarea presei din Romania 1944-1947, prima ediție în 2012, reeditată în 2021, și Emilia Șercan, Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă, publicată în 2015. La origine teză de doctorat, Anatomia cenzurii… impresionează printr-un bogat material bibliografic și arhivistic, precum și o listă respectabilă de publicații ale epocii. Perioada aleasă este esențială pentru evoluția cenzurii și a regimului comunist, în general, și efortul autoarei de a descifra toate etapele și de a analiza schimbările este unul remarcabil. Nu scapă atenției nici detalii precum „criza hârtiei”, „controlul mijloacelor de finanțare” sau „practicile de intimidare a jurnaliștilor”. Cu accent pe perioada ceaușistă (după 1965), cu valoroase capitole despre presă ca instrument al propagandei, Cultul secretului… prezintă toate formele și instituțiile de control/cenzură ale presei în regimul communist (sociale, juridice, politice); autoarea, jurnalistă cu experiență, utilizând și interviuri realizate personal cu jurnaliști și redactori ai epocii. Mi-a atras atenția acest aspect, pentru că avusesem, la un moment dat, ideea, care nu s-a materializat, de a intervieva un censor…
Cum am menționat deja, literatura artistică este ținta atenției cercetătorilor când e vorba despre cenzură, e domeniul cu cea mai bogată bibliografie. Până în 2014, când a apărut prima ediție a Controlului cărții…, existau deja studii, antologii de documente valoroase, pe care le-am citat când a fost cazul. Aș menționa încă două studii apărute între timp: Dan Culcer, Cenzura și ideologie în comunismul real (vol. I-II) și Liviu Malița, Literatura eretică. Texte cenzurate politic între 1949 și 1977. Ambele publicate în 2016, ambele având ca temă principală relația operei cu puterea (și a scriitorului cu cenzura), ambele având documentele fondului arhivistic „Comitetul pentru Presă și Tipărituri” drept principală sursă, cu toate acestea, stilul, structura, viziunea sunt diferite. Cartea lui Liviu Malița are o ținută științifică exemplară, cu fraza sobră, elegantă, cu capitole distincte despre genuri, curente, direcții (estetism, naturalism etc.), teme literare (libertatea, religia, revolta etc.), incursiuni teoretice privind „ipoteza compromisului inevitabil”, „rezistența prin cultură” sau „mutația estetică”. În cele 1735 de pagini cât însumează cele două volume ale lui Dan Culcer, cenzura este în primul rând o obsesie autobiografică, cu spectacolul tragic al unor cărți arse, distruse, disprețuite în copilăria autorului, al unor experiențe traumatizante sau instructive la revista Vatra, unde a lucrat între 1971 și 1987. În al doilea rând, cenzura este pretext pentru un eseu exhaustiv asupra literaturii române de la Eminescu la Romulus Zaharia, Ion Lăncrănjan sau bine cunoscutul Marin Preda. Nu în ultimul rând, în cazul studiilor de caz ale unor scriitori citați, autorul consultă și dosarele lor de urmărire informatvă de la CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității). Într-un fel și carte-testament, Cenzura și ideologie… face trimiteri dese la postcomunism și la cenzura în democrație.
Tot în anul 2016 apare, sub coordonarea lui Marian Petcu, O cronologie a cenzurii în Romania, la care am colaborat în calitate de contributor/coautor. Peste trei ani, în 2019, proiectul va fi reluat, revăzut, completat și va apărea sub titlul Enciclopedia cenzurii din România, 1640-1945 (vol. 1), 1946-2018 (vol. 2), cu 77 de contributori (față de 24 în primul proiect), mulți dintre ei arhiviști din județele românești și din Republica Moldova, volumele însumând circa 4.500 de referințe care ilustrează practica veche și complexă a cenzurii.
În 2023, am privilegiul de a citi în manuscris volumul Contribuții la istoria cenzurii în România. 1944-1948 de Raluca-Nicoleta Spiridon, care reeditează „Listele publicațiilor ce au fost retrase din circulație” în primii ani de comunism. Printre altele, autoarea analizează, pe baza unor documente convingătoare și relevante, modul cum au fost preluate vechile structuri instituționale în domeniul cenzurii, chiar dacă cenzorii sovietici au coordonat întreaga activitate în domeniu.
După cum vedem, cenzura, fiind un domeniu foarte vast, permite autorilor să se completeze reciproc și să nu se suprapună în preocupările lor. Chiar dacă în ultimul deceniu au apărut importante volume despre cenzură, cartea noastră nu și-a pierdut actualitatea. Dimpotrivă, volumul nostrum pare chiar mai actual astăzi decât la apariția lui, în 2014. Acum zece ani, cenzura comunistă era considerată un subiect de istorie recentă, astăzi trăim schimbări la nivel mondial și național, când cenzura, alături de suratele ei, propaganda și manipularea, sunt strivitor de active și prezente în viața noastră. Cine, având un cont de facebook (sau Meta, mai nou) n-a fost pedepsit că încalcă „standardele comunității”? Anunțasem acum vreo doi ani că urmează o lansare a Panoramei comunismului în România și postarea mi-a fost ștearsă, pe motiv că vreau să obțin avantaje economice (dar bine că nu mi-a fost restricționat contul pe 30 de zile!). Termenul „cenzură” apărea tot mai des pe paginile utilizatorilor siderați, în tot felul de cazuri la limita absurdului. La începutul lunii ianuarie 2025, Mark Zuckerberg, fondatorul Meta, a anunțat că va reduce cenzura pe Facebook și Instagram și va desființa funcția de factchecking/ verificator al faptelor, un sinonim modern al cenzorului de altădată…
Nu s-ar fi ajuns aici, dacă studiul cenzurii ar fi fost încurajat. Așa cum scriitorii nu trăiesc din scris, nici cercetătorii nu pot supraviețui ocupându-se doar de cenzură, e mai degrabă o pasiune pentru timpul liber; nu există o instituție, un departament, o catedră în domeniul cenzurii și cred că ar fi timpul ca studiul cenzurii să fie luat în serios, privit/susținut cu atenție, iar contribuțiile în domeniu, aduse publicului larg, nu marginalizate, ascunse vederii cititorului prin tiraje mici sau inaccesibile… A studia cenzura înseamnă și a descoperi întrebări/situații incomode, a înțelege subtextul, a exercita spiritul critic. Ce sistem (politic sau de orice altă natură) își dorește așa ceva?
În acest sens, mă bucur că volumul de față este republicat la prestigioasa editură Arc (editura mea de suflet, unde am debutat în 2003!) din Republica Moldova, unde cărțile despre cenzură sunt chiar mai puține decât în alte țări (prima ediție a Controlului cărții… a apărut la Editura Cartea Românească din București). Probabil cel mai important specialist din Republica Moldova în domeniul cenzurii este Maria Danilov (1956-2018), care a publicat volumele Cenzura sinodală și cartea religioasă în Basarabia. 1812-1918 (între tradiție și politică țaristă), 2007; Presa şi cenzura în Basarabia. Documentar (secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea), 2012; Carte, cenzură și biblioteci în Basarabia. Inventarierea surselor (secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea), 2016); Carte și cenzură în Basarabia (1812-1917), 2018. Aș vrea să dedic reeditarea cărții de față memoriei acestei neobosite cercetătoare a cenzurii basarabene.
În volume colective sau în publicații periodice, au apărut și studii interesante despre perioada sovietică: Ion Varta, „Cenzura sovietică din R.S.S. Moldovenească în anii ’70 ai secolului al XX-lea”, Limba Română, 2011, nr. 3-6; Angela Lisnic, „Cenzura din domeniul culturii în RSSM în anii ’60-70 ai secolului XX: referinţe de arhivă”, Tyragetia, VI/2012; Mihai Lescu, „Instituția cenzurii în Moldova Sovietică”, în Victor Moraru (coordonator), Europenizarea: faţetele procesului, 2013. Indirect, despre cenzura moldovenească s-a vorbit și în legătură cu volumul Săgeți de Petru Cărare (apărut în anul 1972), în memorialistica unor scriitori sau jurnaliști etc. Mă gândesc și la capitolul „Basarabia-RSSM” din acest volum, unde analizez lista cărților interzise despre Barasabia și România Mare, dar și un document din 1962, o traducere din revista sovietică Voprosî literaturî, despre articolul lui I. Kojevnikov, „Să avem o atitudine plină de atenție față de moștenirea clasică”… Sper ca cercetarea noastră să impulsioneze și să inspire mai mulți cercetători în abordarea acestui subiect, esențial în înțelegerea lumii în care trăim și a libertății la care visăm.
La vremea apariției, Controlul cărții… a fost remarcat de critici și cititori (tirajul s-a epuizat, iar volumul nu se mai găsește nici în anticariate la suprapreț), fiind nominalizat la premiile revistei Observator Cultural și la Premiul PEN România (în același timp, „Institutia cenzurii comuniste în România” a primit premiul „Dimitre Onciul” al Fundației Culturale Magazin Istoric). Studiul cenzurii mi-a inspirat, în mod paradoxal, și lucrări artistice: Cenzura pentru începători. Die Zensur. Für Anfänger, Monolog în trei acte, ediție bilingvă română-germană, trad. din l. germană de Gerhardt Czejka (2014) și romanul Caiet de cenzor (2017), tradus în engleză de Monica Cure: The Censor’s Notebook (2022), câștigător al Oxford-Weidenfeld Translation Prize 2023. „Paradoxal”, pentru că, de pildă, romanul pornește de la căutarea aproape obsesivă a caietelor de cenzor, care au existat cu adevărat, dar au fost arse conform proceselor verbale la care am avut acces. Ei, eu am parcurs tot fondul kilometric al cenzurii în speranța că poate unul s-a păstrat. Dacă nu l-am găsit pe cel real, am inventat unul, al meu. Este un exemplu când cenzura poate fi și constructivă.
Liliana Corobca
Post Scriptum:
„Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România” (Ed. Arc, 2025) se va lansa la Bookfest, 30 mai 2025, ora 17.00.
