Domnul Ion Grigorescu este un artist celebru deja. Aparține panteonului contemporan al Artelor Vizuale românești de ceva timp. Oriunde te-ai duce în lumea artistică domnul Ion Grigorescu este vorbit de bine. Nu are rost să întrebi de ce oamenii au o părere bună despre opera acestui artist, fiindcă aici este mai degrabă o atitudine convențională, este o dogmă de bonton. Dacă nu știi cine e domnul Ion Grigorescu (da, voi continua să îl domnesc pe domnul Ion Grigorescu) e o problemă cu tine, nu ești inserat în realitatea care contează.
Pe data de 26 Mai anul curent, Muzeul Național al Artei Contemporane, prescurtat MNAC, a sărbătorit noul an expozițional, invitând publicul pentru a intra gratis și a vizita noile expoziții ale muzeului. Un eveniment reușit în care instituția a amestecat mondenul cu arta contemporană.
Expozițiile sunt în mare parte, așa cum ne-am obișnuit, rezultatul efortului deosebit al domnului director de a fi curatorul principal al acestei instituții de Artă Contemporană. Domnia sa a considerat dealtfel să păstreze pentru încă un an expoziția retrospectivă dedicată artistului Ion Grigorescu (vezi). O expoziție mamut, pentru a cărei studiere nici cinci ani nu ar fi de-ajuns pentru a putea găsi răspunsurile la întrebările firești despre valoarea deosebită (da, valoarea, nu semnificația, nu consistența, nu relevanța – ce cuvânt minunat relevanță- pentru că aici emitem judecăți de valoare) a operei domnului Ion Grigorescu pentru evoluția practicilor vizuale din România. Din păcate această expoziție este făcută pentru a celebra definitiv gloria și faima artistului român. Este o retrospectivă a întregii sale activități, este un eveniment apoteotic: domnul Ion Grigorescu și opera sa devin puncte de referință în istoria artelor plastice românești.
Ceea ce voi consemna însă în legătură cu expoziția retrospectivă a domnului Grigorescu nu este în nici un caz o critică adresată lucrărilor și practicii artistice a acestui nume foarte celebrat în patria noastră și peste hotare. Ceea ce am recunoscut pe dată în monumentala expoziție este o practică culturală autohtonă, care domină complet orizontul valorilor creatoare românești, deocamdată. De asemenea trebuie să precizez faptul că în sine această practică nu este neapărat găunoasă. Ea devine contraproductivă doar prin extinderea ei la o rețetă generală și incontestabilă, fiind singura metodă utilizată abuziv pentru a stabili ceea ce este valoros în frământările spirituale ale artiștilor și intelectualilor noștri.
Această practică culturală identifică și consacră într-un fel foarte specific o categorie aparte de autori, creatori ai artelor vizuale și literare, transformându-i în Eroi Culturali. Există niște rațiuni mistice , inexplicabile public, prin care la orizontul spațiului public românesc apar la un moment dat niște nume colosale, care transcend definitiv dezbaterile teoretice și critice în raport cu opera concretă și semnificația ei în contextul patrimoniului cultural românesc. Fără a contesta valoarea și realizările spectaculoase ale acestor Eroi Culturali eu încerc să semnalez utilizarea abuzivă a acestei metode care aparține mai degrabă cultului religios, cu al său dosar de miracole, decât actului public de cultură.
Cultul eroului Intelectual nu este o practică provenită doar din direcția instituției publice. Însăși publicul român este obișnuit să primească și să se mulțumească cu aceste simplificări hagiografice ale actului cultural. În polemicile interpersonale Eroul Cultural este o unealtă excelentă : ești împotrivă sau ești pro acest Erou sau Eroină și lucrurile au fost stabilite. Tot ceea ce faci după ce te-ai declarat împotriva domnului Patapievici este să arăți mereu celui care e de partea lui, toate defectele, toate micile abateri sau bâlbâieli pentru a-ți susține cauza ta de mare cunoscător în ale valorilor intelectuale. Este imposibil să îți convină anumite lucruri din opera unui erou cultural și altele să îți repugne. Dacă faci așa ceva însemană că ești un om cu două caractere, un om care judecă cu două măsuri. Trebuie să arăți o loialitate totală. Argumentarea critică devine astfel o simplă ciondăneală infantilă practicată de cei care constituie majoritatea publicului interesat de actul cultural românesc. Da, ne convine această ciondăneală pentru că noi tranșăm repede lucrurile, ajungem la esență. Mă recunosc printre acești intransigenți împărțitori ai culturii în Mare și mică prin uzanța câtorva nume impropriu vulgarizate. Totuși trebuie să admit că pierd niște lucruri prețioase în această practică a tranșării axiologice fără nici o argumentare analitică. Asta am simțit în timpul contemplării retrospectivei domnului Ion Grigorescu. Un șuvoi de întrebări referitoare la contextul tematic al producerii acelor filmări paradoxale de exhibiționism introspectiv m-a cuprins și aș fi vrut să găsesc atunci pe loc trimiteri la ceea ce se petrecea atunci în arta contemporană internațională precum și în aceea contemporană românească. Am realizat că practicăm un fel de memorie simplificatoare a întregii perioade comuniste, reducând totul la un fel de bau-bau pueril, peste care, utilizat drept fundal absolut, putem apoi detașa miraculos chipurile aureolate ale Eroilor noștri Culturali. Este un fel de truc axiologic în care putem folosi suferința trecutului nostru pentru a specula prezentul în cel mai oportunist fel.
În cazul publicului nevoile iraționale pot prima. Ăștia suntem noi românii, tranșanți când vine vorba de Cultură. Însă instituțiile publice dedicate educării acestui public ar putea încerca ponderarea hagiografiei cu prezentarea contextuală a momentului în care Eroul nostru a creat, pentru a construi astfel niște criterii mai aproape de discursul critic. Un astfel de model ar putea influența pătimașele idiosincrazii culturale ale publicului. Și poate, miracol, publicul s-ar simți mult mai responsabil în relație cu actul cultural românesc, ca mai apoi să își asume, ieșind din starea puerilă, responsabilitatea pentru aberațiile unui trecut recent din care nimeni nu a ieșit vinovat, ci doar victimă.
Până atunci, Eroul cultural rămâne o categorie populată de nume proprii, care nu mai au nici o legătură cu zona coruptă și toxică a vieții cotidiene românești, cu trecutul hâd al perioadei comuniste, de care ei s-au desprins și acum plutesc asemenea unor eliberați ai religiilor indiene. De la numele mari, de inițiatorii ai proiectului România, trecând prin intelectualii interbelici și continuând cu disidența anticomunistă, eroul cultural cuprinde și câteva nume contemporane, aceste nume devenind reprezentări sociale la propriu și la figurat (e.g. Horia Roman Patapievici). Calitățile eroului cultural sunt contopite într-o structură mitică care demonstrează respectul și năzuința celui ce venerează personalitatea culturală. Ceea ce definește în primul rând eroul cultural este faptul că el izbutește să se ridice peste ceilalți, oricare ar fi ei. El primește o recunoaștere exogenă grupului său, o recunoaștere a celor din alte țări, mai civilizate și mai puternice, pe care mai apoi o poate folosi pentru a demonstra că cei de acasă nici măcar nu puteau înțelege cu cine aveau de-a face. Un exemplu definitiv este Brâncuși. Românii nu puteau să-i ajungă acestui erou cultural nici măcar la degetul cel mic. Valoarea sa cosmică, universală a fost dovedită de instanțe supra-românești. Brâncuși devine un model de românitate inaccesibilă. Adevăratul român este singular, irepetabil și cosmic. În cazul de față domnul Ion Grigorescu, decontextualizat, este un geniu plurimorf, prolific, titanic, apărut din anonimatul unei Românii care își devorează geniile și reușește să ajungă în ultima clipă pentru a salva onoarea aceleași Românii în față avant-gardei Occidentale: și noi aveam artiști care făceau filmări interogative, nu doar moderniști troglodiți, mereu gata să laude valori masculine, pozitive, verticale în materiale concrete, dure, monumentale sub tutela tolerantă a Partidului.
Repet, nu cred așa ceva despre arta domnului Grigorescu. Modul în care este ea prezentată îmi aduce aminte doar de această formă de titanizare a numelor foarte utile la un moment dat în cultura noastră. Eroul cultural este foarte util pentru anumite echivalări axiologice patriotarde și salvarea demnității noastre naționale în ochii altora și ai noștri. De obicei această salvare trasă de păr sfârșește într-o devalorizare inflaționistă. Eroul sau Eroina încep să apară peste tot, devin puncte de reper care se repetă până la absurd. Spitalul de la Foișorul de Foc , are ca ornament adăugat gardului de fier beton, elemente stilizate de pe Poarta Sărutului din parcul de la Târgu Jiu, pentru a ne reaminti că Brâncuși a învins lumea cea străină și amară, uitându-se că pe noi, națiune tranșantă și greu încercată de viață, nu ne-a putut învinge, murind singur și neconsolat la Paris, drept cetățean francez.
Eroul cultural este plasat rapid într-o constelație atâta de îndepărtată de viața noastră anostă încât nu mai poate fi analizat, criticat sau înțeles. El poate fi doar adulat sau urât din tot sufletul. Atât. Aceste individualități zdrobesc orice discuție publică orientată către vreo temă de interes cultural, orientând totul spre judecarea unei personalități. Ești pentru sau împotriva lui Eliade, Noica, Culianu, Patapievici, Pleșu etc….Fiecare nume astfel selectat devine o alegorie de tip Primăvara lui Botticelli, simbolizând o inefabilă și foarte confuză constelație de valori absolute, pe care cei ce le cunosc nu se vor apuca niciodată să le explice. Având doar această practică în inventarul promovării eroilor noștri culturali, nu facem decât să vulgarizăm niște nume, pe care orice mocârțan mai apoi să le poată utiliza în cele mai greșite feluri.
Diametral opusă acestei divinizări, se naște simultan povestea vulgară, explicația sinistră a concursului de împrejurări care duce la apoteoza eroului cultural. Apar toate teoriile sicofante, toate acuzațiile unor detalii esențiale însă ignorate de noi ăștia care nu cunoaștem destul de bine adevărată față a lumii. Apar teorii ale pilelor și relațiilor, privilegiilor și oportunităților pe care le-a avut de fapt eroul cultural. Obsesia cântăririi procentului de șansă, privilegiu și oportunitate este o altă cauză a consolidării Cultului Eroului Intelectual. Sunt puțini cei ce pot afla detaliile apetisante, biografice, pentru a se bucura de o vedere mai complexă a tuturor culiselor intrinseci operei pe care Eroul sau Eroina a reușit să o facă publică. A te afla printre aceștia este deja o confirmare a unui statut de elită culturală.
Societatea românească ignoră profund și fundamental faptul că orice act cultural, orice capodoperă are un cadru amniotic colectiv. Marile nume din Artă și Literatură aparțin unor colective de creatori și căutători. Brâncuși este îmbrățișat de avant-garda Parisului antebelic și este reprezentat pe piața obiectelor de Artă de însuși Marcel Duchamp. A nu se interpreta ceea ce spun ca o formă de susținere a unor idei marxistoide, colectiviste. Brâncuși, sau Ion Grigorescu nu apar datorită altora, sau ca o expresie a unei anumite organizări sociale. Geniul lor personal nu intră în această discuție, ci faptul de a-i prezenta mereu și mereu ca fiind angajați într-un etern monolog al geniului cu sine însuși trebuie reponderat. Pentru noi, publicul românesc de azi, este nevoie să punem în context aceste nume pentru a găsi prin ele poarta către zonele crepusculare măcar ale propriei noastre istorii recente. Apoteozarea eroului cutural este urmată de fapt de o condamnare la solilocvii eterne pe care le dețin demnitarii instituțiilor de resort sau la disecția veșnică efectuată de către doctorantele feministe care trebuie să rescrie Istoria la diateza pasivă.
Domnul Ion Grigorescu este un artist mare pentru că s-a angajat în dialoguri mari cu scena artelor vizuale contemporane și a luat foarte în serios ideile și interogațiile tematice care se vehiculau în perioada anilor 60-70 în arta internațională. Cu siguranță el s-a întâlnit cu aceste idei dimpreună cu prietenii săi și împreună cu ei a discuta semnificația acestor idei. Nu are rost să privim retrospectiv și anacronic pentru a spune azi, domnul Ion Grigorescu a fost un erou, fiindcă el a ales bine atunci: interesele lui erau cele adevărate, și scena contemporană, o arenă dedicată activismului politic de stânga, îi conferă laurii victoriei azi. Precum eroii muncii socialiste, domnul Ion Grigorescu este declarat artist conceptualist, adică superior net oricărei alte specii de artiști care nu slujesc cauzei drepte a filantropofiliei. Contează prea puțin ceea ce explora domnul Ion Grigorescu în filmările sale, în desenele sale, în toată furia sa interogativă. Important este că ne putem prezenta la bienalele importante cu eroii culturali convenabili contextului contemporan.
